Translate

marți, 21 ianuarie 2020

LA DISTANTA DE UN SECOL, Schimbari mari si mici (6)

LA DISTANTA DE UN SECOL, Schimbari mari si mici (6)




























 Pasarile rapitoare, de noapte si de zi. 

     BUFNITA (Bubo bubo) : o scadere masiva de populatie si o restrangere de areal. Bufnita (sau buha mare) era in plina scadere si pe vremea lui Lintia, cu toate acestea era inca raspandita peste tot, in paduri de ses, de deal, de munte, si foarte mult in Dobrogea si pe langa Dunare. Existau peste tot perechi cuibaritoare, in toate regiunile, iar in Dobrogea exista un pasaj foarte important ca numar. Una din cauzele scaderii identificate acum un secol era distrugerea cuiburilor si prinderea pe scara larga a puilor de bufnita si cresterea lor pentru vanatoare. In acest tip de vanatoare, astazi interzis, bufnitele erau folosite ca momeala, atrageau pasarile rapitoare dar si altele, astfel ca acestea puteau fi impuscate. Si pentru observatii ornitologice era folosita, stiut fiind ca prezenta ei nelinistea multe pasari, care astfel incepeau sa ii dea tarcoale. Astazi se pastreaza o mica parte din populatia cuibaritoare, la munte in principal, si in masura mai mica in Dobrogea, iar pasajul, si iernatul, sunt slabe numeric, practic neobservabile. A trecut vremea zecilor de bufnite ascunse prin ierburile inalte ale Dobrogei la vanatoare de rozatoare si pasari, azi intalnirea cu o bufnita, cu o buha mare, e foarte rara, in tinuturi izolate, si exemplare singuratice, maxim in pereche.
     HUHUREZUL MARE, Strix uralensis, pare sa aiba o situatie nu mult schimbata. Atunci, ca si acum, foarte putine perechi cuibaritoare in paduri de mare intindere de la munte. O infuzie crescuta de huhurezi mari , in toate formele, negricioase, roscate si argintii, dinspre nord, in sezonul rece. Acum 200 de ani insa, raspandirea ei era mai larga, Dombrowski cunostea cuibariri pe langa Bucuresti, la Caldarusani si Cernica, pe langa Dunare, la Cernavoda.
      HUHUREZUL MIC, Strix aluco, cu schimbari (reduceri de populatie) legate de restrangerea arealului. Este prezent in padurile de ses, de deal si de munte, mai frecvent in cele de ses. Cum aceste paduri de campie sunt mult micsorate si disparute pe alocuri, campia fiind "redata agriculturii" in perioada comunista, si numarul de huhurezi mici au disparut pe scara larga din zona de campie. 
     CIUFUL DE PADURE, Asio otus, prezinta o schimbare, o descrestere, insa nu atat de marcata. Ramane una dintre cele mai raspandite rapitoare de noapte, insa nu la nivelul de acum 100 de ani. Atunci era prezenta aproape in fiecare padure, de la ses, de la deal, de la munte, din apropierea localitatilor, cu o preferinta pentru zonele deluroase. Acum perechile clocitoare nu sunt intr-un numar atat de mare, sunt pe alocuri. Iarna, si acum si in urma cu 100 de ani, numarul ciufilor de padure sporea prin aparitia unor ciufi nordici, veniti aici la iernat, in palcuri de cateva zeci intr-un loc. Numarul maxim dat de Lintia pentru un palc venit la odihna intr-un copac sau mai multi invecinati este de cca 40 de exemplare. Cam asa este si azi, numerele mai mari sunt exceptionale. 
     Nu acelasi lucru se poate spune despre CIUFUL DE CAMP, Asio flammeus, acesta a cunoscut o scadere majora, devenind chiar o aparitie rara, sau cel putin, localizata si sporadica. Denumirea folosita pe atunci pentru ciuful de camp era de "ciuf de balta", denumire care arata preferinta lui pentru habitatele umede. Acestea s-au redus cu mult la nivelul tarii noastre, astfel ca s-a redus vizibil si numarul de ciufi de camp. Majoritar o pasare de pasaj si iernare, pe vremea lui Dombrowski se puteau cita si cateva cuibariri in lagunele din Dobrogea, dar si in Banat, consemnate de Lintia (Sacalaz, Niarad, Giulvaz, Cioreni etc), si in Transilvania, atestate in adnotarile si colectiile de pasari din aceasta zona (regiunile Cluj, Mures, Fagaras, Sibiu, etc.). Mai impresionante erau insa marile aglomerari din sezonul rece, cu sute de pasari in Baragan ("s-au vazut in repetate randuri grupuri razlete, de cate o suta si mai multi..." ), in Campia de Vest "cu zecile si sutele laolalta". Lintia aminteste chiar de o anumita "invazie" de iarna in Timisoara, in anii 1930-1933, cand aceste pasari, "sosite din tarile nordice, au invadat toate cimitirele din Timisoara, cate 10-20-45 de exemplare pe cate un conifer". Astazi se mai vad foarte, foarte rar asemenea aglomerari, un numar de 10 exemplare per grup fiind un numar urias, cu rare consemnari. Cel mai des apare cate un exemplar pe ici pe colo, in anumite regiuni, pe langa mare, prin mari regiuni umede, destul de regulat in fiecare iarna, dar foarte putini. Cuibariri nu mai sunt atestate la noi in tara, populatiile nordice par sa se fi imputinat dramatic, sau cel putin sa ne ocoleasca pe noi. 
      STRIGA, Tyto alba. In 1903 Dombrowski scria despre ea ca "in Romania, apartine raritatilor". Lintia era de parere ca e mai frecventa, si probabil ca pentru zona de vest a tarii avea dreptate. Si azi are preferinta pentru aceleasi zone in care era gasita si acum 100 de ani, si anume zona de vest si zona de campie din sud-estul Romaniei, sudul Prahovei, Ilfov, Giurgiu, Calarasi, Cernavoda. Aici mai sunt sanse ca striga sa mai fie gasita, insa in numar foarte mic.
      CIUSUL, Otus scops, era o pasare foarte frecventa acum 100 de ani, si astazi este destul de frecventa, cuibareste in localitati adeseori, in parcuri mari din orase, sau in sate prin livezi. Se gaseste si in paduri, bineinteles, nu a suferit modificari majore in ultimul secol. In ultimul timp pare sa aiba o populatie in crestere, cel putin in localitati, in urma cu 10-20 de ani nu era atat de prezenta precum e azi. 
     O alta pasare care a ramas foarte frecventa, si acum 100 de ani si astazi, este CUCUVEAUA, Athene noctua. In ultimii ani a patruns destul de mult si in orase, printre blocuri, cuibarind pe blocuri, inainte vreme cu una-doua decade era foarte prezenta insa mai mult la tara, sau in cartierele cu profil rustic, cu case si gospodarii.  O pasare foarte legata de localitati, in Dobrogea era mentionata si o desprindere a ei de locurile de cuibarire de prin poduri si ruine, cuibarind acolo in numar mare in rape, surpaturi, maluri inalte, locuri stancoase. Si azi se pastreaza aceasta prezenta dobrogeana numeroasa a ei si in zonele salbatice, nu numai in localitati. 
      MINUNITA,  Aegolius funereus, sau cucuveaua incaltata, o pasare montana rara, si acum, si in urma cu 100 de ani, dar si cu un mod de viata ascuns, care o face dificil de observat.  Isi pastreaza preferinta pentru padurile foarte intinse de conifere, reci si umede, de aceea prefera Carpatii din partea de nord a tarii, versantii cu expunere nordica sau estica, alteori vestica, pentru umiditate, insa in zonele cele mai reci, fara expunere solara majora, zonele cu intindere mare de molid si brad, nu se afla peste tot prin padurea de conifere a muntilor. 
      CIUVICA, Glaucidium passerinum, numita si cucuveaua pitica, posibil sa fi fost mai frecventa acum 100 de ani, era considerata ca prezenta prin toate padurile de brad, astazi este si ea destul de localizata. 
       CIUHUREZ, Surnia ulula, o pasare boreala care in trecut mai avea "invazii" spre sudul Europei, ajungand extrem de rar si la noi. In 30 decembrie 1904 a fost gasita o femela adulta in Caras Severin, in padurile aferente localitatii Carlsdorf, pe atunci ( azi, Staierul Bosneagului, Moldovita, suburbie a orasului Moldova Noua). Tot din acea perioada mai dateaza exemplare relativ aproape de tara noastra, Slovacia, Ungaria de nord, totusi in Banat s-a inregistrat o patrundere a ei destul de sudica, prin comparatie. Nu a mai fost observata de atunci.
       RAPITOARELE DE ZI sunt pasari care in mare parte au suferit schimbari radicale in ceea ce priveste marimea populatiilor si raspandirea. Voi incepe cu o specie a carei situatie s-a modificat intrutotul. SOIMUL DUNAREAN, Falco cherrug, era acum 100 de ani o pasare considerata "foarte frecventa" in intreaga tara (mai putin la munte), si in numar si mai mare pe langa Dunare si in Dobrogea. La noi era considerata o pasare indrazneata, putin sperioasa fata de oameni, intrucat nu suferea mari persecutii din partea acestora. Dombrowski o considera, prin numarul ei mare si prin obiceiul de a ocupa cuiburile altor specii de rapitoare, destul de daunatoare si colecta cu usurinta multe exemplare, pareau in numar interminabil.  Ii considera principalii stricatori ai cuiburilor de codalb si acvile imperiale, vulnerabile la acea data. Soimii dunareni erau in schimb prezenti peste tot, in toata campia, in zona deluroasa, in zavoaiele si luncile apelor. Era o pasare de padure insa terenul de vanatoare se extindea in principal asupra terenurilor umede. In decurs de un secol specia a primit o dubla lovitura: disparitia in mare parte a padurilor dunarene si de ses, precum si restrangerea zonelor umede. Fara teritorii propice cuibaritului, si fara zone intinse de vanatoare, de hrana, specia a scazut pana aproape de punctul critic al disparitiei. Astazi e prezent in numar foarte mic, cuibarirea lui e ajutata de oameni prin cuiburi artificiale la care a raspuns in numar scazut, mai ales in Campia de vest. Mai este vazut din cand in cand prin Dobrogea, aparitii sporadice. 
      O specie cu cateva aparitii accidentale la noi, in trecut, SOIMUL SUDIC,  Falco biarmicus: nu s-a mai inregistrat nicio prezenta a lui din 1903, de cand dateaza ultima observatia in zona Bazias. Tot in acea zona se pare ca mai fusesera cateva observatii (pasari colectate) in vechime.
       SOIMUL CALATOR, Falco peregrinus, o specie care a cunoscut timpuri mai bune, dar si mai rele. In mod cert numarul lor este acum mult mai scazut decat acum 100 de ani, insa in ultimii ani pare sa fie pe un trend ascendent, dupa ce ajunsese aproape de disparitie. Exista azi un numar mic de perechi clocitoare in tara, in schimb pare sa fi crescut numarul pasarilor care vin sau trec la iernat, posibil ca din acestea sa ramana si mai multe pentru cuibarire la noi, mai ales din tineret. In Banat, in perioada 1900-1955 Lintia atesta cuibarirea ei doar in zona de munte. La nivelul anilor 1900 insa, in prima decada, Dombrowski atesta cuibarirea ei chiar si in Bucuresti, si anume o pereche de soimi care cuibarea pe biserica din Piata Amzei, de mai multi ani, din pacate impuscata in 1901, si cuibul cu 3 oua dat jos. O a doua pereche intre 1905 si 1906 a clocit si a scos in fiecare an cate trei pui, pe cladirea Oficiului postal central de atunci. O alta cuibarire este data in zona podului de la Cernavoda. Era o perioada cand soimii nu se sfiau sa foloseasca constructiile umane ca sa cuibareasca, de atunci acest tip de cuibarire la noi a disparut, ramanand cateva perechi doar in adancul muntilor, pe stanci. In ultimii ani par sa fie ceva mai multe perechi cuibaritoare si ceva mai multi soimi calatori in pasaj, chiar si in orase mari. Sunt semne bune, dar deocamdata minore.
      O pasare de pasaj si iernare, SOIMUL DE IARNA, Falco columbarius, era mai frecventa acum un secol, putand fi descrisa drept o prezenta "obisnuita". Astazi, desi apare regulat in fiecare iarna, nu are un numar asa de mare de indivizi incat sa fie vazut peste tot, sunt cateva regiuni preferate cu un numar scazut de exemplare.
        SOIMUL RANDUNELELOR, Falco subbuteo, era , de asemenea, o pasare mult mai frecventa, fiind gasita peste tot in partile de ses, mai rar in Subcarpati si rara la munte. Astazi se pastreaza aceeasi distributie, cu mentiunea ca sunt zone foarte intinse de ses si deal unde nu apare deloc, preferand mai ales sud-estul tarii, sau zonele din apropierea marilor intinderi umede. 
        A scazut mult in populatie si VANTURELUL DE SEARA, Falco vespertinus,  in urma cu un secol era una dintre cele mai frecvente rapitoare de zi, cel putin in sudul tarii, unde si clocea regulat. Urias era si numarul celor din pasaj, "numarul lor din septembrie si aprilie este uneori enorm, abia daca se poate aprecia." Se pastreaza si acum preferinta lui pentru partea de sud-est a tarii, dar mai apare si in alte zone din sudul Olteniei, de exemplu, sau din Campia de Vest. S-au dus insa marile si numeroasele colonii de vanturei de seara, s-a dus privelistea celor cateva sute de soimi la vanatoare de insecte pe deasupra Dunarii sau a marilor lacuri. 
      Asociate acestor enorme stoluri de vanturei de seara erau si cate unul-doua exemplare de VANTUREL MIC, Falco naumanni, astazi disparut din tara noastra. Acum 100 de ani era chiar si o pasare cuibaritoare, nu in numar mare, dar oricum existau destule perechi care cloceau in zona subcarpatica, mai ales in Transilvania si Banat, in zone de langa Sibiu, Fagaras, Brasov, in defileul Dunarii, in regiunea invecinata Retezatului. 
     Dupa o astfel de scadere, pana la disparitie, a vanturelului mic, in sfarsit, o pasare despre care am placerea sa spun ca efectivele sale s-au mentinut la fel, posibil chiar sa fie in crestere, VANTURELUL ROSU, Falco tinnunculus. Si in urma cu100 de ani, si acum, este o pasare clocitoare foarte frecventa, si in toate tipurile de areal, de la ses pana la varful muntilor. In plus fata de trecut, se observa in ultima decada o patrundere din ce in ce mai puternica in zona oraselor mari, cuibareste nestingherit pe multe blocuri inalte, pe diverse cladiri, ba chiar a inceput sa aiba cutezanta gugustiucilor si sa cuibareasca la pervaze sau pe balcoane, si peste tot pe unde gaseste un loc ferit de intemperii si de pericolul dezmembrarii cuibului. Inainte cuibarea aproape exclusiv in cuiburi de cioara de semanatura si de cotofene, precum si in maluri lutoase sau gauri din stanci. 
      ACVILA DE MUNTE, Aquila chrysaetos, o pasare despre care Dombrowski afirma ca nu este o specie atat de rara in Carpatii nostri, dar care scazuse mult in primele decenii ale secolului trecut, asa cum afirma Lintia, continuatorul observatiilor si muncii lui Dombrowski. Astazi acvila de munte are o populatie mica, chiar daca exista dispute intre cei care o vad comuna si cei care o vad foarte rara. Din pacate aceste dispute au mai mult o tenta de orgoliu castigator sau invins, decat una de aflare a unei realitati obiective. Probabil ca adevarul este undeva la mijloc si populatiile sunt la un nivel mic, egal sau mai mic decat cel sesizat de Lintia. La nivelul anilor 1950 Dionisie Lintia aprecia la 50 numarul perechilor clocitoare in Romania. Posibil ca astazi sa fie mai mic sau egal. Zonele unde pot fi vazute acvilele de munte sunt in general Apusenii, Retezatul, Fagarasul, nordul Carpatilor Orientali, in rest apar sporadic si mai mult in perioada de pasaj.
      ACVILA DE CAMP, sau acvila imperiala, Aquila heliaca, o populatie adusa la disparitie, dupa ce in prima jumatate a secolului 20 se putea scrie despre ea "pasare clocitoare frecventa, in Dobrogea...dar cloceste regulat si in multe alte puncte ale tarii". In perioada de pasaj si de iernare, numarul de acvile de camp crestea mult, Dobrogea chiar fiind un loc de iernare. Acvilele de camp au disparut pentru o lunga perioada de timp din tara noastra, abia acum, in ultimii ani se inregistreaza o vaga revenire, prin cateva cuiburi in extremitatea vestica si cateva aparitii de pasari, inca necuibaritoare, in Dobrogea. Pe vremea lui Lintia cuibarea frecvent in luncile Dunarii, insa mai mult in partea de sud-est, de la Oltenita inspre mare, in Moldova, in zona Bacaului si la Prut, mai rara in vestul Munteniei si in Oltenia. Se mai gasea si in Banat, mai ales in zona de sud a Banatului, in preajma Dunarii. Dombrowski a colectat un numar mare de pasari, cca 150, si de asemenea, nota ca in primavara anului 1900, la o singura incursiune in Muntenia, a descoperit 42 de cuiburi ocupate, fara sa mai puna la numar si multe alte cuiburi care au scapat vederii lui si oamenilor sai. Peste cateva decenii Lintia aprecia o populatie redusa la jumatate si prevedea o reducere si mai drastica a acesteia. Reducerea s-a facut pana la disparitie, pasarile ce mai pot fi vazute acum sunt patrunderi din alte tari, din alte zone, in regiuni de granita.
        ACVILA TIPATOARE MARE, Aquila  clanga, o specie de pasaj si iernare,  era considerata o pasare destul de frecventa, cel putin in estul si sud-estul tarii, pe langa Prut si Dunare, dar si in alte regiuni. Astazi are aparitii cu totul sporadice, cam in aceleasi locuri, mai regulat in Delta. 
     ACVILA TIPATOARE MICA, Aquila pomarina, era una dintre cele mai frecvente pasari rapitoare, atat ca pasare clocitoare cat si in pasaj. Fara sa fie cu adevarat rara, populatia ei a scazut destul de mult, clocind intr-un numar mult mai mic, si doar in anumite regiuni, lipsind in altele, fara motive evidente. Acum 100 de ani se puteau descrie privelisti precum " in iulie si august, cand puii zboara din cuib, perechea batrana se muta cu ei pe holde, unde la aceasta epoca putem vedea deseori zece pana la cincisprezece acvile tipatoare mici pe sperietorile dintre semanaturi" . Astazi si vederea unui singur exemplar este o bucurie, aglomerari nu se mai vad nicicand. 
      ACVILA MICA,  Aquila pennata, colectia lui Dombrowski numara 235 de exemplare. Cam acesta era numarul la multe specii de rapitoare si aceste exemplare colectate, adica impuscate si impaiate, reprezentau doar o picatura intr-un numar incalculabil mai mare. Astazi  e interzisa complet impuscarea acestor pasari, pentru orice scop ar fi acela, chiar si stiintific, insa ar fi aproape imposibil, poate nici nu s-ar gasi atatea exemplare, sau poate ca s-ar extirpa complet specia pentru o astfel de colectie. Dau aceste cifre pentru a avea imaginea amplorii scaderii populatiilor de pasari in numai 100 de ani, la cele mai multe specii, si cu precadere la marile rapitoare. Acvila pitica era considerata drept o clocitoare foarte frecventa in anumite regiuni, Dobrogea, Baragan, Oltenia, Ilfov. Astazi, in anumite regiuni, cum ar fi Oltenia, e aproape disparuta ca pasare cuibaritoare, in altele cum ar fi Dobrogea, se mai pastreaza la un anumit nivel. Un numar mai mare de acvile mici apar in pasaj, dar departe de ceea ce era pe vremuri. 
       ACVILA DE STEPA, Aquila nipalensis, era o aparitie rara, dar regulata, in perioada de pasaj. Mult mai multe decat astazi, treceau prin Dobrogea, in colectia lui Dombrowski aflandu-se colectate 8 exemplare, toate din judetele Constanta si Tulcea. Si Lintia colectase trei exemplare, toate din Banat. In numar mic, mai trec si astazi exemplare, preponderent prin Dobrogea dar si prin alte regiuni. Din anul 1910 se citeaza si o cuibarire in aceasta zona, Dombrowski primind doi pui nezburatori.
      ACVILA PORUMBACA, Aquila fasciata, o specie care nu a mai fost vazuta la noi de mai bine de 100 de ani, in notitele si colectia lui Dombrowski existand mai multe semnalari si pasari colectate, astfel: 3 acvile porumbace, in noiembrie 1898 in zavoaiele Dunarii dintre Giurgiu si Oltenita, alte cateva exemplare vazute sau colectate in regiunea Baragan-Dobrogea. 
      
     SORECARUL COMUN, Buteo buteo, nu era o pasare chiar atat de comuna ca astazi, era in numar mai mic, intrucat aparea ca pasare clocitoare numai in zona de munte, in zona Carpatilor. La deal si campie erau vazuti doar in hoinareala dupa hrana, si nu in numar mare. Era si o diferenta intre regiuni, fiind mult mai comun in Transilvania decat in restul tarii. Si astazi se mentine o favorizare a Transilvaniei de catre sorecarul comun, acesta fiind un loc unde am vazut aglomerari si de cate 40 de sorecari intinsi prin holde pe o suprafata foarte mica, o densitate nemaintalnita in alta parte, nici chiar in Dobrogea. Oricum Lintia si Dombrowski dadeau acest sorecar drept o pasare comuna doar in Ardeal, nu si in restul tarii, scriind despre ea " o pasare obisnuita, dar nu prea frecventa, in Carpati. " Subspecia vulpinus era tratata separat, sub numele de sorecar caucazian, considerata aparitie rara, in pasaj. Lintia mai distinge o subspecie, numita sorecarul soiman, asemanator cu soimul in miscari, pasare de pasaj numeroasa primavara, mai ales in Baragan si Dobrogea, unde inregistreaza si cuibariri.
      SORECARUL INCALTAT, Buteo lagopus, pasare de pasaj si iernare, destul de numeros in trecut, aparea in numar mare in iernile grele, in Banat dar si in multe alte regiuni. Considerat o pasare blajina, putin sperioasa, Lintia nota ca exemplare tinere cad "cu droaia prada puscasilor incepatori" si ca e distrusa specia "cu nemiluita". Valuri intregi de pasari colectate se acumulau in atelierele preparatorilor de pasari impaiate, acestia neputand face fata la volumul de munca. Am dat in amanunt aceste notatii destul de crude, insa asa era epoca. Astazi, suntem la ani-lumina distanta de astfel de numere, nimeni nu observa, nu mai asista la privelisti "cu droaia" si "cu nemiluita" de sorecari incaltati, apar destul de regulat dar in numar foarte mic, comparativ cu ceea ce a fost odata. 
       SORECARUL MARE, Buteo rufinus, in schimb, pare sa fi cunoscut o mica crestere de populatie in timp. Acum 100 de ani era o pasare de pasaj, cu totul intamplatoare, rara, si nu cuibarea in tara. Astazi aparitia ei in anumite zone, Dobrogea, Oltenia, este destul de sigura si cu un numar bun de exemplare pentru o specie in extindere, mai ales iarna, dar exista si cateva perechi clocitoare.
        ERETELE DE STUF, Circus aeruginosus, o specie care se prezinta binisor si astazi, dar in scadere fata de acum 100 de ani, din cauza reducerii habitatului umed, cu multa stufarie. Frecventa totusi, pe fiecare balta de o oarecare anvergura, foarte frecventa in Dobrogea si in Delta.  Acum 100 de ani nu se inregistra nicio prezenta a ei pe iarna, astazi persistenta unor exemplare si la iernat este destul de comuna. 
       ERETELE VANAT, Circus cyaneus,  posibil ca prezenta lui pe teritoriul nostru sa fi crescut insa doar in ceea ce priveste lunile de iarna. Acum 100 de ani iernarea la noi era mai rara, doar in iernile blande, acum se pare ca mai toate iernile sunt mai blande decat in urma cu un secol intrucat eretele vanat ierneaza la noi an de an. In rest se pastreaza aceleasi date, nu este pasare clocitoare, apare in numar oarecare in pasaj, in anumite zone umede si mai ales pe langa mare. 
      ERETELE ALB, Circus macrourus, o specie cu scadere marcata. Acum un secol era o "pasare frecventa" si clocitoare si in pasaj. Prin august, septembrie sunt descrise privelisti precum: "de pe un punct mai ridicat se pot vedea deseori cate treizeci pana la patruzeci de exemplare zburand." Motivul scaderii lui dramatice nu este atat de evident, intrucat aceasta pasare cauta sesuri intinse, fara padure, sesuri care s-au marit ca intindere, si balti mici, nu neaparat mari habitate umede. A cunoscut insa o masiva descrestere atat la noi ca pasare clocitoare, cat si in restul Europei, nemaiavand de unde sa vina atatea si atatea pasari de pasaj, sau de iernare, cum se intampla altadata in cazul masculilor de erete alb care alegeau sa stea la noi peste iarna in numar considerabil. 
      ERETELE SUR, Circus pygargus, era considerat ca cel mai rar intalnit dintre ereti, dar totusi nu foarte rar. Un alt nume al lui era de "gaie de lunca" "erete de lunca" nume care i se potriveste oarecum. Eu l-am vazut mai mult in regiuni joase, in lunci cultivate, unde e posibil sa si cuibareasca. Numarul e intr-adevar destul de mic, dar regulat in sudul tarii. Ca si pasare clocitoare, acum 100 de ani era mai frecvent in Baragan, si cred ca aceasta preferinta a lui s-a pastrat.
       ULIUL PORUMBAR, Accipiter gentilis, acum 100 de ani era o pasare "sedentara obisnuita in toate regiunile tarii". Astazi este destul de prezenta dar numai in regiunile care au padure mai mare prin apropiere, regiuni de deal, de munte, de lunci impadurite, mai putin in zona de stepa si fosta silvo-stepa devenita campie agricola. Numarul lor este insa mult mai mic decat acum 100 de ani, cand erau prinsi mii si mii de exemplare in capcane, impuscati, si totusi specia prospera peste tot, parand sa aiba un numar interminabil de indivizi, oricat razboi i-ar fi declarat oamenii. 
     O crestere a poulatiei pare sa aiba ULIUL PASARAR, Accipiter nisus. Dombrowski il considera numai oaspete de iarna, nu il intalnise deloc in timpul verii ca pasare clocitoare. Ori astazi prezenta lui pe timp de vara si la cuibarire este deasupra oricarei indoieli, si este cam peste tot. In ultimii ani cucereste din ce in ce mai mult spatiile urbane, devenind nelipsit nu numai in parcuri dar si in micile spatii verzi, cu copaci, dintre blocuri. Lintia il considera totusi prezent ca pasare clocitoare, dar numai in padurile de conifere, padurile de munte, mult mai rar in alte zone. Azi e prezent oriunde, de la lunca, campie, deal, pana la varful de munte si localitati, rurale si urbane, o specie de succes. 
       A scazut in schimb populatia de ULIU CU PICIOARE SCURTE, Accipiter brevipes, considerata pe vremuri drept o pasare clocitoare foarte comuna, astazi este mult mai localizata. Pastreaza aceeasi preferinta pentru partea de sud a tarii, fiind rar in Banat si Transilvania. Rareori se mai pot vedea grupuri de 10-12 exemplare in perioada de pregatire pentru migratie, asa cum se descrie in literatura veche de specialitate. 
     GAIA NEAGRA, Milvus migrans, o schimbare absolut surprinzatoare, de la cea mai frecventa rapitoare de zi a trecut la statutul de specie aproape disparuta de pe teritoriul nostru. Cuibarirea ei aici este astazi ca si inexistenta iar  pasajul sporadic si limitat ca regiuni si ca numar. Acum 100 de ani situatia era cu totul alta. " Dintre toate pasarile rapitoare ale tarii noastre, sorlita bruna (gaia neagra) este cea mai frecventa. Despre frecventa ei ne putem da seama numai daca cercetam Dunarea in timpul imperecherii cand pasarile se agita mai mult. In acest timp putem vedea virand, in repetate randuri, cate 50-60 sorlite brune, si este usor sa se impuste cate 20 de exemplare pe zi" In pasajul de primavara sau toamna erau cu adevarat numeroase, mai ales pe langa litoral, treceau uneori mii si mii, intr-o singura zi. 
       GAIA ROSIE, Milvus milvus, in ceea ce priveste aceasta pasare, exista contradictii intre Dombrowski, care o considera rara, si Lintia care o considera frecventa. Lintia considera ca, in timp ce gaia bruna predomina sesul, cea rosie ocupa ca pasare clocitoare aproape toate zonele impadurite de la deal si de la munte . Toamna o considera la ses la fel de comuna precum sorecarul, ocupand terenul gailor negre deja plecate intr-o migratie mai timpurie. E adevarat ca cei doi faceau observatii preponderente in regiuni foarte diferite, Dombrowski in Baragan si Dobrogea, iar Lintia in Banat. E foarte posibil ca pasarea sa fi fost foarte comuna in Banat, "vara se roteau si cate 20-30 deodata", si mai rara in sud-estul tarii. Oricum si Lintia pleda pentru o incetare a persecutiei ei "fara crutare" intrucat distrugea multe rozatoare daunatoare agriculturii, rarindu-se in unele locuri. Astazi controversa nu mai are asa mare importanta pentru ca gaia rosie e disparuta pretutindeni la noi, si ca pasare clocitoare si ca pasare de pasaj, cand si cand se mai rataceste vreuna pe la noi, cu totul intamplator. 
     CODALB, Haliaeetus albicilla, o specie foarte numeroasa in trecut, in colectia Dombrowski existand peste 400 de exemplare. "Codalbul este una dintre cele mai frecvente si mai raspandite acvile din tara noastra; toamna tarziu si iarna, numarul codalbilor sporeste cu alti indivizi de trecere. Despre neinchipuita masa de codalbi care apar toamna tarziu la Dunare, nu-si poate face nimeni, nici macar aproximativ, o imagine, daca n-a vazut-o". Degeaba incercam astazi sa ne mai imaginam asemenea numere, ele sunt departe de realitatea din prezent. Astazi vedem iarna sau in pasaj codalbi, cate unul, sau doi-trei, grupuri mai mari de 10-20 doar prin Delta si rar. In trecut, numarul codalbilor care cloceau in tara era foarte mare, astazi s-ar putea spune ca este foarte mic. Dar de pe vremea lui Lintia se puteau intrezari in anumite fragmente situatia lor viitoare, legata nu numai de restrangerea arealului si saracirea lui, dar si de persecutia cu arma. "Acum 50-60 de ani, inainte de a se indigui raurile mari din Banat si Transilvania, pe cand baltile si bratele azi moarte ale raurilor erau nesecate si padurile batrane nestarpite, codalbul nu constituia o raritate ca pasare clocitoare in Banat.....Azi, aceste cazuri sunt foarte rare, pentru ca daca incearca vreo pereche sa se stabileasca si sa cuibareasca in vreo padure din aceste regiuni, ea va fi distrusa cu siguranta de vreun puscas neastamparat. Nici in restul tarii, in afara de padurile din zavoaiele si malurile Dunarii, situatia nu este mai imbucuratoare." Un alt motiv, intrezarit deja in urma cu aproape 100 de ani, al evolutiei lor viitoare :"Tocmai din motivul ca se da deseori la hoit, foarte multi din codalbi se prapadesc, mai ales iarna, in urma consumarii hoiturilor otravite cu stricnina." Astazi aceste pasari rapitoare, absolut toate, sunt strict ocrotite, insa revenirea la populatiile din trecut este dificila, si in cele mai multe cazuri, imposibila. 
     Si la VIESPAR, Pernis apivorus, exista o contrazicere intre Dombrowski si Lintia, in sensul in care primul considera viesparul drept o pasare rara si care nu cuibarea la noi, in timp ce al doilea il considera o prezenta regulata, dar nu comuna, o pasare clocitoare pe alocuri, si in numar inconstant de la an la an. Anii ploiosi erau ani mai rai pentru viespar, cei secetosi , mai buni. Astazi, numarul viesparilor nu pare sa fi crescut, se gaseste pe alocuri, totusi destul de prezent cam in fiecare regiune a tarii, cu mai multe atestari de cuibarire. Eu l-am intalnit in paduri de lunca(salcam), in paduri de dealuri joase (stejar) si in paduri subcarpatice (gorun si fag), practic in orice regiune, mai putin in cea coniferelor.
      SERPAR, Circaetus gallicus, eu l-am vazut mai rar, si doar in marile zone umede, Dobrogea, Dunare, lacurile din Transilvania (Mures).Acum 100 de ani era considerat o pasare frecventa, clocind in aproape toata tara, dar cu preferinta pentru marile paduri dobrogene din apropirea apelor. 
     ULIGANUL PESCAR, Pandion haliaetus: nu s-a schimbat prea mult situatia lui, nu este o pasare clocitoare in tara, iar aparitia in pasaj, destul de regulata, este insa si destul de rara, putine exemplare. Se citeaza in literatura veche niste cazuri de cuibarire la noi in tara, insa destul de nesigure, un caz la Bazias, in 1904, in anii 1920 la Arpasu de Sus si la Sambata de Jos, iar in 1928 langa Turda.
      VULTURUL BARBOS sau ZAGANUL, Gypaetus barbatus, disparut azi din tara nostra, si din multe alte locuri, se incearca in alte tari introducerea lor prin exemplare obtinute in crescatorii. Un astfel de exemplar a mai hoinarit si la noi, dar fara vreo importanta in ceea ce priveste revenirea speciei.   Nici acum 100 sau 200 de ani nu erau zagani din abundenta, intalnirea cu ei era descrisa in literatura ca pe un eveniment de mare emotie. Se citeaza prezenta lui in Retezat, in Parang, in Godeanu, in Fagaras, in Bucegi, in Carpatii Orientali. Dar ocrotirea lui era tardiva, iata ce scrie Lintia, "Cultul alpinismului, turismului, civilizatia care patrunde azi pana in crestetul muntilor, il instraineaza tot mai mult din locurile lui bastinase, iar putinele exemplare care au mai ramas pe aiurea, nu se vor mai bucura nici ele de o viata prea lunga. Armele de vanatoare moderne de azi, ajunse in mainile unor vanatori neastamparati, dar mai ales afurisita stricnina, folosita la starpirea rapitoarelor, vor avea grija ca aceasta catastrofa totala a disparitiei acestei pasari  sa nu intarzie prea mult. " La sfarsitul secolului 19 si inceputul secolului 20 apar foarte putine observatii de zagani, ultimii fiind o pereche re-aparuta in zona Retezat. Dar " la 28 decembrie 1927, a fost impuscat in zbor, cu alice de iepuri, un zagan adult pe Surul, langa Turnul Rosu. Acest foc de pusca pare a fi pus din nou capat prezentei zaganului in Carpatii nostri, caci acest exemplar era sigur unul din perechea colonizata in Retezat."
      HOITARUL, Neophron percnopterus, o specie de vultur disparuta practic, ca si celelate specii de vultur. Observatiile sporadice de astazi, exemplare ratacite in spatiul nostru teritorial, au o foarte mica importanta in ceea ce priveste revenirea speciei. Hoitarul era cel mai rar dintre vulturi, clocind numai in Dobrogea, dar aparand si prin alte regiuni. Vulturii, in calitatea lor de necrofagi, au fost cel mai definitiv loviti in existenta lor, nu numai prin otravirile cu stricnina, care la un moment dat au fost interzise ci si prin ecarisajul modern, prin regulile sanitare strict respectate in secolul nostru al modernitatii, unde niciun cadavru de animal nu mai poate fi aruncat la intamplare pe campuri, trebuie curatate toate campurile de cadavre de animale mari si mijlocii, ce pot duce la diverse epidemii. Inainte vreme, cu 200 de ani in urma, se cresteau multe rumegatoare mari si mici, iar trupurile lor zaceau deseori moarte pe camp, neridicate de nimeni altcineva decat de necrofagii cerului si ai campurilor. Nu era desigur o situatie potrivita sensibilitatilor si cerintelor noastre moderne, dar pentru necrofagi era sansa lor la existenta. 
      In aceeasi situatie se afla si celelalte specii de vulturi, si anume disparitia aproape totala din avifauna tarii noastre, cu cateva aparitii intamplatoare, de exemplare ratacite de prin alte parti. VULTURUL SUR, Gyps fulvus, era cel mai raspandit din grupa vulturilor, cuibarind in Dobrogea, in Carpati, la Dunare. Dombrowski putuse numara 52 de vulturi suri pe un singur stejar si 300 la innoptare intr-o singura padure. 
     VULTURUL NEGRU, Aegypius monachus, se gasea in Carpati si mai ales in padurile Dobrogei. Cel mai mare card numarat de Dombrowski a fost de 11 vulturi, pe langa Mangalia, in zbor, iar la hoit, nu mai mult de 3-8 vulturi. 
     Cum spuneam, speciile de vulturi sunt practic disparute azi de la noi, interesant ca multe dintre pasarile ratacite pe aici au fost gasite flamande si intr-o stare deplorabila, semn ca nu au mai fost capabile sa gaseasca cantitatea de hoituri sau de hrana necesara sustinerii vietii. Semn ca nu se prea mai poate spera la revenirea lor in spatiul tarii noastre, cel putin nu in conditii naturale.        

2 comentarii: