Translate

sâmbătă, 25 ianuarie 2020

LA DISTANTA DE UN SECOL, Schimbari mari si mici (7)

LA DISTANTA DE UN SECOL, Schimbari mari si mici (7)


























      Corvide, ciocanitori, cuci, drepnele, dumbravenci, pupeze, prigorii, pescarei, caprimulgi

     CORBUL, Corvus corax, a suferit o scadere majora de populatie in ultima suta de ani. O foarte mica revigorare se observa pe alocuri in zilele noastre, dar departe de anvergura pe care o aveau inainte. Acum un secol specia era prezenta in numar mare peste tot, la campie, la deal, la munte, pe cand in ultimii 50 de ani a devenit o pasare preponderent de munte, cu arealul restrans doar la munti si chiar la zonele inalte din munti, s-a retras foarte mult din spatiul antropizat. La munte si cuibareste, pe cand in urma cu un secol era mult mai obisnuita cuibarirea ei in padurile batrane de la campie si deal, in zavoaie. Astazi cea mai obisnuita priveliste a corbilor este in pereche, sau exemplare singuratice, aglomerari de corbi se vad foarte rar. Inainte vreme aceste aglomerari de corbi erau ceva uzual, la campie, la deal, pe oriunde, in jurul vreunui hoit, se strangeau grupuri de 10-20 de corbi, iar in anumite zone se vedeau pasaje si de 80 de exemplare intr-un stol. Cauzele acestei scaderi sunt mai multe, Lintia, in 1940,  identifica una dintre ele "In Banat incepe sa devina tot mai rar, fiind urmarit pretutindeni unde se face ocrotirea vanatului, pentru stricaciunile ce le poate face vanatului marunt" si solicita ocrotirea pasarii si declararea lui ca monument al naturii. Pe langa aceasta persecutie cu arma sau la cuib, cred ca un factor important al scaderii lui dramatice a fost, ca si la vulturi, ecarisajul modern, normele moderne sanitare care nu mai permit lasarea la liber a hoiturilor de animale domestice si salbatice, sursa majora de hrana a corbilor. Doar in zonele alpine omul nu a putut patrunde peste tot pentru a realiza adunarea hoiturilor de animale, mai ales salbatice, astfel ca s-a retras in acest mediu, care altadata era pe ultimul loc ca preferinta, prefera zonele locuite de om si de multele lui animale domestice, animale ale caror resturi trenau pe campuri, oasele lor fiind curatate de corbi si de vulturi. 
     CIOARA NEAGRA, Corvus corone, o specie de cioara raspandita in vestul Europei, la noi se ratacesc foarte putine exemplare. Au trecut de fapt zeci de ani de cand nu a mai fost observat niciun exemplar ratacit pe la noi, in colectiile de observatii ale lui Dionisie Lintia exista doua intrari, si anume in Socodor, jud, Arad, in anul 1900, si in centrul Timisoarei, in 1932. 
      CIOARA GRIVA, Corvus cornix, desi e o cioara care se gaseste pretutindeni, si in numar destul de bun, impresia mea este ca si aceasta populatie a scazut intr-o anumita masura. In descrierile lui Dombrowski si Lintia apar uneori in stoluri de sute de exemplare, stoluri de o anvergura care azi lipseste. Cele mai mari aglomeratii de ciori grive, daca numara cateva zeci de exemplare, cel mai adesea fiind vazuta insa in grupuri de pana in zece, sau chiar solitare. Dombrowski scria despre cioara griva ca, la noi in tara, este mai frecventa decat in orice alta tara in care a avut ocazia sa calatoreasca. Stolurile de sute de exemplare nu erau ceva exceptional, ci regula in fiecare an, mai ales toamna. 
        Foarte frecventa era si CIOARA DE SEMANATURA, Corvus frugilegus, considerata de Dombrowski ca cea mai numeroasa specie de pasare de la noi. Oricat de frecventa ar fi azi, si astazi pare nelipsita si in numar foarte mare, totusi numarul lor a scazut, si se vede asta pe descrierea si numaratoarea marilor colonii de ciori de semanatura care existau atunci si care mai exista azi. In Romania de dinainte de Marea Unire, Dombrowski numarase cca 50 de colonii imense de ciori , unele dintre ele numarand peste o mie de cuiburi. Astazi aceste colonii de anvergura sunt mai putine si mai mici. In trecut aceste colonii alcatuiau adevarate "metropole" de ciori, dand multe toponimii, de ex. Cioara, Cioroiu, Coroiasi, Ciorogarla, Cioranca, Ciorani, etc. 
      Si STANCUTELE, Corvus monedula, sunt astazi la noi in numar mare, totusi o oarecare scadere probabil le-a afectat si pe ele. Pareau sa fie in acelasi numar cu cel al ciorilor de semanatura, asa ca aprecierea as face-o proportional.
       COTOFANA, Pica pica, e o specie rezistenta, de succes, erau foarte frecvente acum 100 de ani, sunt frecvente si azi, de fapt cred ca numarul si arealul lor a crescut in ultimele doua decenii cand au cucerit destul de masiv spatiile verzi din orase, fie ele mai mari, gen parcuri, dar si cele mici, dintre blocuri.
       ALUNARUL, Nucifraga caryocatactes, o specie in scadere fata de 1900, atat la nivelul alunarilor cuibaritori in Carpati, cat si la nivelul pasajelor de alunari cu cioc subtire dinspre Siberia. Numarul alunarilor descrisi acum 100 de ani pare sa fie sensibil mai mare decat azi, hoinareau iarna in zona subcarpatica, in zona deluroasa, in numere mari. Astazi raman niste aparitii destul de regulate dar rare si singuratice in padurile de brad de o anumita marime si expunere, nu peste tot. Iar "invaziile" de alunari cu cioc subtire dinspre Siberia sunt disparute, sau cel putin se pastreaza la un nivel foarte slab, care nu mai poate fi numit invazie, un simplu pasaj. Acum un secol si chiar mai bine erau descrise ierni in care acesti alunari invadau zonele de ses si localitatile, cu o frecventa destul de mare, ani succesivi, sau la intervale de aprox.5 ani. Totusi ulima mare invazie e descrisa la nivelul anului 1911, inca de pe atunci invaziile cam disparusera, deja in decada a doua a secolului 20. 
      GAITA, Garrulus glandarius, se mentine in schimb la o populatie ce pare egala cu cea din vechime, Acceasi arie de raspandire, preferinta la cuibarire pentru padurile de munte, de conifere, dar nu numai, iar aria de iernare si pasaj cam peste tot in tara. 
     STANCUTA ALPINA, Pyrrhocorax graculus, o specie care nu apare astazi in avifauna tarii noastre, si nici acum 100 de ani. Totusi exista un exemplar naturalizat si niste observatii notate in anul 1889 cum ca aceasta specie s-a gasi in Retezat, si in Fagaras.
       DUMBRAVEANCA, Coracias garrulus, o specie frumoasa, colorata, vizibila si usor de gasit, care a scazut destul de marcat in ultima suta de ani. Chiar daca astazi pare o specie in numar marisor in zona de sud a tarii, acest numar este mic, prin comparatie. In zone precum Ardealul si Banatul chiar a disparut in decurs de un secol, abia acum existand o anumita revenire a speciei, si aceea cu ajutor din partea oamenilor (cuiburi artificiale). Chiar daca noi o vedem preponderent in spatiile agricole sau pastorale deschise, dumbraveanca are nevoie de paduri, de paduri de ses si deal, cu poiene si cu arbori batrani, scorburosi. Problema este ca multe din aceste paduri batrane din zonele joase au disparut, si in perioada interbelica dar si in perioada comunista, cand era o mare cerere de teren agricol, in detrimentul celui impadurit, in zonele cu pamant fertil. Padurile au ramas in suprafata mare la munte si in zonele de dealuri inalte, unde dumbraveanca nu se simte in arealul ei, are nevoie de zone insorite si semi-aride, nu umede si reci. In zonele sudice, de-a lungul Dunarii sau in Dobrogea au rezistat in numar mai mare si din cauza ca acolo cuibaresc in buna masura in pereti inalti de lut, au deci locuri de cuibarit pastrate in numar mai mare. Acum un secol era considerata ca frecventa in intreaga tara, mai putin in Carpati, si foarte putin sperioasa, spre deosebire, de exemplu, de dumbravencile din Germania, intrucat la noi nu erau deloc persecutate, astfel ca oamenii se puteau apropia de ele cu usurinta, oamenii le erau indiferenti.
      PRIGORIA, Merops apiaster, a cunoscut situatii fluctuante. In perioada interbelica, Dionisie Lintia se plangea de o scadere marcata a ei. Aceasta scadere s-a pastrat o lunga perioada, pana acum cateva decenii, 20-30 de ani. Astazi populatia de prigorii pare sa fie revigorata, iar descrierile de astazi pot semana in oarecare masura cu cele ale lui Dombrowski, inainte de anul 1900, mai ales cele legate de cuibarire. Nu si dupa, pentru ca la inceputul secolului 20 a existat o vanare in masa a acestor pasari, pentru penaj. Iata ce scria Dionisie Lintia: "Si aceasta splendida pasare se apropie incet, dar sigur, de disparitie; cu multi ani inainte, pe cand cercetam Dobrogea pentru prima oara, m-a uimit enorma frecventa si cantitatea acestor pasari. Astazi, e drept, este inca frecventa, dar nici pe departe in asa masse mari ca inainte. Motivul este simplu, si anume ca negustorii de pene germani si francezi veneau la noi in tara aproape in fiecare an si distrugeau sistematic o colonie dupa alta, in timpul cand cuiburile adapostesc puii, caci in acest timp se pot impusca mai usor pasarile batrane."
     In pasaj se pot vedea multe prigorii, insa situatiile descrise de Dombrowski, cu mii si mii de prigorii, observabile in interval de o zi (7 septembrie 1902, in Baragan- 20 km) par astazi destul de imposibile. In migratie se pot vedea cu zecile, foarte rar cu suta, mai ales prin sudul Dobrogei, sau in anumite puncte de langa Dunare.
       PESCARELUL VERDE (sau albastru) , Alcedo atthis, avea la noi o situatie foarte buna, acum un secol. Lintia scria ;"Deoarece aceasta pasare nu este expusa la noi unor persecutari nebune, ca acele din Europa de Vest, ea se gaseste in numar destul de mare pe langa toate apele din tara....Este o pasare sedentara, si numarul lor se mareste simtitor iarna, prin pasarile migrate de la Nord". Acum 100 de ani Lintia putea scrie despre acest pescaras ca este una dintre cele mai frecvente pasari clocitoare din tara, aflata pe mai toate apele dar cuibarind chiar si la distanta de ape, prin diverse surpaturi, mai ales in Dobrogea. Descrierea de astazi se potriveste intr-o oarecare masura, dar nu intrutotul. Nu mai este atat de frecventa clocitoare, desi se gaseste pe multe ape, si pe langa Dunare, si pe paraie de munte. In zona de ses insa, la distanta de Dunare, in mijlocul marilor campii agricole si dealuri cultivate nu mai cuibareste pe apele de acolo decat intr-o foarte mica masura. Mai des se gaseste pe paraiele de munte. Si in Dobrogea s-a restrans strict pe langa ape, nu mai cuibareste la distanta de apa. Iarna sunt mai usor de vazut pentru ca apar in orase, in lunci, nu stiu daca in numar mult sporit cu cei de la nord, pur si simpu devin ei mai vizibili omului, fiind in zone usor accesibile, nu prin munti sau pe canale.
      PUPAZA, Upupa epops, a cunoscut vremuri foarte bune acum 100 de ani, apoi a cunoscut timp indelungat o scadere marcata, mai ales in perioada comunista, cu agricultura intensiva si monoculturi, si foarte putine vite crescute in gospodarii. Dupa caderea comunismului si revenirea la agricultura oarecum mai traditionala, cu vite crescute in afara marilor ferme, cu terenuri cultivate fiecare cu ce doreste si dupa puteri, specia a cunoscut o revenire destul de spectaculoasa, a inceput sa devina comuna chiar si in sate, prin curti si gradini, peste tot pe unde cauta insecte, in proximitatea vitelor mari si rumegatoarelor de orice talie crescute in zona rurala, in regim liber. Atunci, ca si acum, se poate intalni peste tot, mai frecvent in Dobrogea si pe langa Dunare, dar exista in toate regiunile. In pasaj am vazut-o anul trecut si la mare altitudine, la 1800 m in muntii Parang. 
      CIOCANITOAREA PESTRITA MARE, Dendrocopos major, o specie bine reprezentata si in trecut si in prezent. Ramane si azi cea mai frecventa si mai raspandita specie de ciocanitori, in toate padurile (mai putin cele de conifere), si in toate zonele, mai putin zona alpina. 
      CIOCANITOAREA DE GRADINI, Dendrocopos syriacus, o specie care acum 100 de ani abia isi facea aparitia iar astazi a ajuns sa fie o ciocanitoare comuna, frecventa, mai ales in localitati, dar nu numai. La noi in tara, primele aparitii sunt consemnate de I. Catuneanu, in 1933, si anume in Muntenia. In Ungaria primul exemplar fusese capturat in 1928. Cam atunci s-a realizat patrunderea ei, dinspre pensinula balcanica spre nord. Destul de rapid, numarul lor  a crescut in orase, astfel ca in anii 1940 si urmatorii devenise o prezenta cuibaritoare obisnuita. Astazi se gaseste in numar mare, pastreaza preferinta pentru localitati. 
      CIOCANITOAREA CU SPATE ALB, Dendrocopos leucotos, numita pe vremuri si ciocanitoare de munte, era o pasare localizata, nu foarte comuna, dar probabil mai raspandita ca astazi, putand fi capturate exemplare si in padurile din nordul Bucurestiului sau din Dobrogea. De fapt in Dobrogea chiar se identificase prezenta unei subspecii, Dendrocopos l. lilfordi, o pereche impuscata la 12 aprilie 1899, la Taita, jud. Tulcea,  si se considera ca specia ar fi cuibaritoare si sedentara in padurile de la Babadg si Macin.
       CIOCANITOARE MICA, Dryobates minor, pare sa aiba aceeasi raspandire si frecventa ca acum 100 de ani. Poate fi intalnita cam in orice padure, mai putin cele de conifere in zona inalta de munte, dar nu e exclusa prezenta ei nici acolo. Iarna patrundea si acum si in urma cu un secol, si in orase, sate.
        Acelasi lucru l-as spune si despre CIOCANITOAREA DE STEJAR, Dendrocopos medius. 
       CIOCANITOAREA  CU TREI DEGETE,  Picoides tridactylus, o pasare de munte, o pasare a padurilor de brazi, atunci ca si acum, a padurilor de brazi intinse, din zone reci si umede, acolo unde bradul se simte bine si formeaza masive. Foarte rar coboara din mediul ei preferat. 
       CIOCANITOARE NEAGRA, Dryocopus martius, o specie cu o usoara scadere pe alocuri, mai ales in Dobrogea, unde era intalnita in toate padurile din zona, mai ales Babadag si Macin, dar si altele din sudul judetului Constanta, astazi prezenta ei in Dobrogea e limitata mai mult la nord, la zona Deltei. De asemenea, a disparut ca pasare cuibaritoare in multe din padurile de ses si deal, unde poate fi vazuta doar iarna, cand hoinareste dupa hrana in zonele joase. In general, cuibarirea in padurile de fag este mult mai sporadica, prefera clar padurile de brad de la munte.
     CAPINTORTURA, Jynx torquilla, a scazut si ea ca numar, acum 100 de ani prezenta ei era data ca sigura si frecventa in toate livezile de pomi fructiferi, una sau chiar doua perechi cuibaritoare. Era considerata ca foarte frecventa in orice padure, din orice areal, mai ales cele insorite, cu poiene, cu luminisuri. Si astazi poate fi gasita in multe locuri, dar mult mai limitat decat in descrierea de acum 100 de ani. In pasaj, mai ales cel de primavara, dar nu numai, sunt mai numeroase si pot fi vazute cu o mai mare usurinta. Anul trecut, in 2018, a fost o primavara cu un pasaj important de capintorturi, observat de mine si in Oltenia, si in Banat. Acum un secol Lintia descria un astfe de pasaj numeros, in primavara anului 1933, la sfarsit de aprilie si inceput de mai, in zona Banat si chiar si in oras, in Timisoara.
       CIOCANITOAREA VERDE, Picus viridis, fara schimbari notabile, nici in ce priveste frecventa, nici arealul.
        CIOCANITOAREA SURA, Picus canus,  in schimb, a cunoscut o scadere de populatie, pe vremuri era foarte frecventa, a doua ca frecventa dupa ciocanitoarea pestrita mare. Astazi, desi nu e o ciocanitoare chiar rara, nu e nici atat des intalnit, e mult mai localizata, mai ales marele areal din zona zavoaielor dunarene s-a restrans.
      CAPRIMULGUL, Caprimulgus europaeus, o specie care a scazut in intervalul prezentat, atat ca pasare cuibaritoare cat si ca pasare de pasaj. Era considerata ca frecventa, in orice areal, preferabil in regiunile joase, insa se citau si cazuri de caprimulgi cuibaritori in zona jnepenisului. Chiar daca e o pasare greu de observat, cu viata nocturna si camuflaj excelent, totusi prezenta ei, rara sau frecventa, ar fi tradata de sunetul specific. Astazi, caprimulgul cuibaritor este foarte localizat, nu se afla chiar peste tot si nu in numar mare. Si mai vizibila este scaderea lor in timpul pasajului, astazi acest pasaj este neobservabil, in timp ce acum un secol se vedeau , toamna mai ales, grupuri mari si mici de caprimulgi, cate 20-30, sau chiar mai multi, asa cum citeaza Dombrowski o astfel de "invazie" la Comana, 25 septembrie 1900.Astfel de privelisti cu stoluri de caprimulgi nu au mai aparut de mult timp si nici nu pare posibila aparitia lor intr-un viitor apropiat. Astazi abia daca se observa cu mult efort si cautare cate un exemplar, de auzit iarasi foarte rar, si in general in anumite locuri stiute, foarte putine la numar.
        DREPNEAUA, Apus apus, o specie prezenta in numar bun si acum si in urma cu un secol, totusi eu cred ca s-a produs o scadere a ei, nu mai exista colonii atat de mari precum cea descrisa de Lintia la capul Dolosman, cu 500 de perechi intr-un singur perete de faleza. Exista si acum colonii in multe zone, la munte, in orase, in Dobrogea dar sunt mai mici. Cred ca , oricat de mare am considera numarul de drepnele pe care il vedem azi, prin comparatie e mai palid decat in trecut. 
       A avut loc insa o importanta extindere de areal a unei alte specii de drepnea, si anume, DREPNEAUA MARE, Tachymarptis melba, drepnea care nu exista la noi in tara acum 100 de ani, doar cateva aparitii cu totul si cu totul accidentale, de fapt o singura observatie certa, din 1853, un mascul tanar la Sibiu. De atunci specia a intrat in tara in mai multe locuri, si si-a facut chiar si colonii de cuibarire. Cea mai cunoscuta mie si urmarita de mine mai amult ani la rand, este colonia din Gorj, din Cheile sohodolului, insa drepneaua mare se gaseste azi in mai multe puncte din tara. Interesant ca, in general, exista in ultima suta de ani cateva patrunderi si extinderi de areal dinspre sud, dinspre zona mediteraneana, deloc in sesn invers, dinspre zona boreala. Nu exista deocamdata nici o retragere certa a pasarilor provenite si cu preferinta pentru climatul rece, nici patrnderi ale pasarilor d eprivenineta pontica (de la est) , in schimb avem la nivel de un seco cateva patrunderi hotarate dispre clima mediteraneana sau sudica. Aceste patrunderi nu snt nici atat de putine- ca specii - incat sa nu s eobserve un trend, dar nici atat de multe ca sa devina o regula si un fapt sigur asteptat si in viitor. Sunt doar tendinte, si nu putem sti cum vor evolua lucrurile.
         CUCUL, Cuculus canorus, o pasare la fel de frecventa si astazi si acum 100 de ani, fara restrangeri de habitat, poate fi intalnit de la campie pana in padurea de munte la altitudine mare si jnepenis, cele mai mari populatii find totusi in zonele de zavoaie, de lunca, zonele calde, umede si insorite. Se descurca bine in gasirea specilor gazda atat in padurile cu subarboret si luminisuri, dar si in stufarisuri. Si datele de migratie ale cucului s-au pastrat identice, fara schimbari.

       

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu