LA DISTANTA DE UN SECOL, Schimbari mari si mici (2)
Voi continua cu starcii, cu cormoranii, cu furtunarii, corcodeii, cufundarii. Evit sa folosesc clasificari taxonomice, de specialitate, pentru ca textul sa poata fi citit usor, de catre toata lumea, nu numai de cei initiati in zoologie.
BARZA ALBA, Ciconia ciconia, considerata de Lintia ca cea mai populara pasare, dupa randunica, pare sa aiba si azi aceeasi raspandire si popularitate ca acum 100 de ani. Identice sunt si datele de migratie, berzele pastrandu-si acelasi calendar - majoritatea vin in a treia saptamana din martie, exemplare singuratice putand fi vazute chiar din februarie, majoritatea pleaca in ultima saptamana din august si prima din septembrie, exemplare tinere putand fi vazute pana in sfarsitul lui octombrie. "Misterul" berzelor care pot fi vazute la noi intr-o asa zisa iernare e deslusit deja de 100 de ani, si anume tineretul care pentru un motiv oarecare s-a rupt de stol, e capabil sa gaseasca drumul spre sud, dar nu si spre Africa, intreprinde o migratie partiala in zonele mai blande din sud-estul Europei, inclusiv la noi, atata timp cat vremea ii permite. Nu este vorba asadar de niciun fel de schimbare in comportamentul migrator al berzei.
BARZA NEAGRA, Ciconia nigra, pare sa fi cunoscut o scadere marcata in ultimul secol. Acum 100 de ani se nota un pasaj de berze negre foarte numeros, astazi e discutabil. Sunt puncte cu stoluri numeroase, insa foarte putine la nivelul tarii. Azi carduri mari inseamna cateva zeci de exemplare, acum un secol carduri mari insemnau cateva sute de berze negre in fiecare stol. Si la cuibarire e descrisa ca frecventa in vechime, chiar foarte frecventa in anumite zone, astazi astfel de descrieri nu sunt potrivite, termenii sunt mai moderati.
TIGANUSUL, Plegadis falcinellus, a cunoscut vremuri mai bune, dar si vremuri mai rele decat astazi. Specia a scazut dramatic pe parcursul secolului 20, a fost pusa sub ocrotire si efectivele ei au mai crescut, dar nu ceva spectaculos. Restrangerea habitatului umed a avut un mare rol, inainte de desecari era o pasare cuibaritoare in multe locuri, inclusiv in Banat, zona descrisa cel mai bine de Lintia. Insa deja la inceputul anilor 1900 disparuse ca pasare cuibaritoare in Banat si aria de cuibarire era in plina restrangere. Astazi cuibareste doar in Delta Dunarii iar in pasaj pot fi vazute stoluri de marime medie, e o specie care a cunoscut o neta scadere si un reviriment slab.
Acelasi lucru se poate spune si despre LOPATARI, Platalea leucorodia. Deja acum 100 de ani se inregistra o scadere, pe vremea lui Lintia cuibareau in cateva colonii pe Dunare insa doar de la Ostrov in aval, cu cateva decenii inainte se cunostea cuibarirea ei si mai sus pe Dunare, si cateva colonii in Banat, colonii mari de 50-80 perechi. Lintia pleda pentru ocrotirea acestei pasari, ocrotire care s-a si intamplat insa revenirea la colonii mari si frecvente nu s-a mai produs. Si astazi, ca si acum 100 de ani, lopatarul cuibareste in colonii mici, doar in Dobrogea, pe alocuri in perechi singuratice, grupuri de cateva zeci si pana intr-o suta de pasari , in pasaj, fiind maximul de "abundenta"care se poate vedea.
La toate speciile de starci exista o scadere, mai mult sau mai putin marcata, legata in principal de restrangerea habitatelor umede. Unele specii au fost insa mai afectate decat altele. De exemplu, STARCUL ROSU, Ardea purpurea, era considerat, acum 100 de ani ca specia cea mai numeroasa, dupa starcul de noapte si inaintea starcului cenusiu. Astazi, starcul rosu e departe de asemenea performante, se gaseste pe multe balti dar nu abundenta e cuvantul cel mai potrivit pentru specie. STARCUL CENUSIU, Ardea cinerea, pare mai abundent decat cel rosu dar si acesta este departe de a mai avea atatea si atatea colonii, numeroase si raspandite prin toate regiunile. Din pacate, Lintia descrie in Banat si adevarate campanii de exterminare a acestor colonii, colonii cu zeci de perechi, uneori sute. Astazi coloniile de starci cenusii sunt mici, prin comparatie, si greu vizibile.
Aceeasi situatie se repeta si la STARCUL DE NOAPTE, Nycticorax nycticorax, cel mai frecvent starc acum 100 de ani. Lintia descrie colonii mari nu numai la Dunare ci si in multe alte regiuni ale tari, astazi aceste colonii sunt restranse practic la Dobrogea si Delta Dunarii, foarte putin in rest, si nu se mai pot folosi cuvinte precum "mari" si "foarte mari". Exact aceeasi situatie si pentru STARCUL GALBEN, Ardea ralloides.
EGRETELE, atat cea mare cat si cea mica, au o istorie interesanta in ultimul secol. La inceputul anilor 1900 soarta egretelor parea tragica si pecetluita. In a doua jumatate a secolului 19 vanatoarea pasarilor pentru penele nuptiale numite "egrete" devenise un adevarat masacru, exterminare in masa, lucru care a dus la o luare de pozitie in favoarea ocrotirii acestor pasari inca dinainte de primul razboi mondial. Astfel, speciile au fost salvate de la macel si , poate, extinctie, insa nu si-au mai revenit nicodata la abundenta descrisa inainte de 1850. Astazi ambele specii pot fi gasite in numar moderat, colonii de clocire fiind gasite numai in Delta Dunarii pentru EGRETA MARE, Ardea alba,si sporadic si in alte locuri pentru EGRETA MICA, Egretta garzetta, dar nu atat de numeroase, cu sute si mii de exemplare. Oricum, daca Lintia abia daca mai vedea prin anii 1930 exemplare singuratice de egrete mici, azi se pot observa stoluri care numara poate ceva zeci de exemplare, si in mai multe locuri, chiar si mai departe de Dunare. Nu o crestere exagerata, dar totusi nu extinctia care se preconiza.
STARCUL DE CIREADA (Bubulcus ibis) - S-ar putea crede ca vreme de un secol aceasta specie ar fi avut timp fie sa se raspandeasca, fie sa nu se adapteze climei si sa se retraga. Ei bine, tabloul prezentei speciei Bubulcus ibis e identic si acum un secol si azi - cateva exemplare care apar sporadic si cuibaresc in doua zone - Delta Dunarii si cativa kilometri la dreapta si la stanga de Zimnicea, exact ca astazi. Nu si-au schimbat nici locurile de cuibarire, dar nici numarul nu a crescut, acelasi numar mic, de numarat pe degetele de la doua maini.
BUHAIUL DE BALTA , Botaurus stellaris, era considerat o pasare foarte frecventa si la clocire si la pasaj, insa in oarecare regres. Regresul pare sa fi continuat si astazi, dupa 100 de ani, buhaiul de balta e departe de statutul de "foarte frecvent". Si atunci, ca si acum ierneaza la noi in iernile blande. Starcul pitic, Ixobrychus minutus, era considerat ca o pasare foarte frecventa, nelipsita de pe nicio balta, si astazi este frecvent dar nu imi dau seama exact daca la acelasi nivel.
FLAMINGII, Phoenicopterus roseus, au avut o evolutie interesanta pe parcursul unui secol. La inceputul secolului 20 fusesera observati pe lacul Tuzla, un card de cca 20 de exemplare. In literatura beletristica de vanatoare si reportaj literar se notifica de cateva ori prezenta lor curioasa in Delta Dunarii si chiar si cuibarirea lor intr-un ostrov ascuns al deltei de nord, astazi parte a Ucrainei. A mai fost vazut si in Banat, un exemplar singuratic. Dupa 1940 au disparut pentru o foarte lunga perioada de timp, aparand abia recent, in 2016 si anii urmatori, in zona lagunelor din Dobrogea, dar si cativa juvenili in Baragan, sau in Arges, deci pe lacuri interioare.
In ceea ce priveste CORMORANII, acestia au trecut prin schimbari destul de interesante. CORMORANII MARI, Phalacrocorax carbo, par sa fi cunoscut o crestere, nu atat numerica cat in raspandirea ariei lor, fata de acum 100 de ani. In perioada 1900-1950 cormoranii mari erau foarte numerosi in zona Dunarii, cu colonii uriase, chiar de cca 10 000 de exemplare - colonia de la lacul Serbanu, langa Braila, cu cca 2000 de cuiburi, numara 10000 de cormorani , parinti si pui. Astfel de colonii existau in multe puncte de-a lungul Dunarii. Vara tarziu se adunau palcuri de mii de pasari. La numai doua decenii insa de la observarea si descrierea coloniei de la Serbanu, aceasta a fost complet distrusa, pescarii urand foarte mult aceasta pasare considerata rivala in activitatile de pescuit.Astazi marile carduri de cormorani se numara cu sutele, cele cu miile mult mai putin, insa cormoranii au patruns cam peste tot in interiorul tarii, departe de Dunare, pe tot felul de ape, curgatoare si lacuri, desigur de o marime oarecare, nu neglijabila.
CORMORANII MICI, Microcarbo pygmeus, au cunoscut faze de scaderi si de cresteri, dar nu spectaculoase. Nu s-a schimbat regiunea lor de cuibarire, care a ramas in zona Deltei Dunarii si a Dunarii de jos, s-a schimbat insa zona lor de iernare, cel putin partial, sunt multe stoluri care aleg sa ierneze in Oltenia, in felul pelicanilor creti.
CORMORANUL MOTAT, Phalacrocorax aristotelis, pare sa aiba o patrundere vag mai hotarata astazi decat ieri, acum 100 de ani prezenta lor era destul de rara si nesigura, singura cuibarire atestata fiind pe Insula serpilor, astazi parte a Ucrainei. In deceniul 2010-2020 cormoranii motati au fost observati an de an, in numar foarte mic, iar in 2019 s-a atestat si o cuibarire a lui, impreuna cu cormoranii mari, pe ruginiturile unei epave la cativa zeci de metri de tarmul nostru.
FURTUNARII, nicio schimbare notabila, si atunci ca si azi, pasari foarte rare la noi, prezente accidentale.
Corcodeii - CORCODELUL MARE, Podiceps cristatus, atunci ca si acum, cel mai frecvent corcodel, raspandit pe toate baltile linistite, in apropierea Dunarii si in interiorul tarii. Totusi, eu cred ca numarul lor a mai scazut pentru ca nu mai exista acea preferinta a corcodelului mare de cuibarire in "societati", cuiburi la distanta mica unele de altele, azi au o cuibarire destul de singuratica si teritoriala, ca urmare a unei scaderi a numarului de indivizi pe aceeasi balta.
O scadere pronuntata s-a produs la CORCODELUL CU GAT ROSU, Podiceps grisegena, acesta era considerat acum 100 de ani o pasare foarte frecventa, nu la fel ca si corcodelul mare insa destul de nelipsita pe balti. Astazi situatia corcodelului cu gat rosu e departe de cea descrisa la inceputul sec.20. Se mai gaseste pe lacurile noastre la cuibarire, insa destul de rar, si pe un trend negativ, locurile unde mai poate fi gasit acest corcodel la cuibarire se imputineaza din ce in ce mai mult.
CORCODELUL DE IARNA, Podiceps auritus, aceeasi prezenta foarte rara, doar la iernat.
CORCODELUL CU GAT NEGRU, Podiceps nigricollis, era descris acum 100 de ani ca o pasare clocitoare destul de comuna dar sporadica. Astazi acest "sporadic" pare sa se fi accentuat. In schimb aglomerarile din sezonul rece par mai mari si mai indelungate ca stationare decat cele descrise in monografia lui Lintia.
Aceeasi tendinta si pentru CORCODELUL MIC, Tachybaptus ruficollis, pare azi mai vizibil la iernat, ca pasare cuibaritoare pare sa fi scazut destul de accentuat. Lintia descrie "societati" de cuibarire, un fel de colonii mai rasfirate, cu 5 -15 cuiburi pe o zona mica, in Banat, astazi astfel de societati sunt greu de gasit chiar si in Delta, pe apele interioare nicidecum, abia daca se mai gasesc perechi clocitoare singuratice.
CUFUNDARII- numiti la inceputul secolului trecut Fundaci. Gavia immer, o specie rarissima , atunci ca si acum, in schimb, putine modificari la celelalte specii mai usor de vazut, Gavia arctica, CUFUNDARUL POLAR si Gavia stellata, CUFUNDARUL MIC. Totusi as remarca o scadere a numarului acestor pasari care pot fi vazute la iernat, grupurile descrise de 20-30 de pasari rar, sau aproape niciodata, mai pot fi vazute. Acum grupurile sunt mult mai mici, sau e vorba de pasari singuratice. Atunci, ca si acum, cufundarii nu erau pasari cuibaritoare la noi, ci doar de pasaj, eventual iernare.
STARCUL DE CIREADA (Bubulcus ibis) - S-ar putea crede ca vreme de un secol aceasta specie ar fi avut timp fie sa se raspandeasca, fie sa nu se adapteze climei si sa se retraga. Ei bine, tabloul prezentei speciei Bubulcus ibis e identic si acum un secol si azi - cateva exemplare care apar sporadic si cuibaresc in doua zone - Delta Dunarii si cativa kilometri la dreapta si la stanga de Zimnicea, exact ca astazi. Nu si-au schimbat nici locurile de cuibarire, dar nici numarul nu a crescut, acelasi numar mic, de numarat pe degetele de la doua maini.
BUHAIUL DE BALTA , Botaurus stellaris, era considerat o pasare foarte frecventa si la clocire si la pasaj, insa in oarecare regres. Regresul pare sa fi continuat si astazi, dupa 100 de ani, buhaiul de balta e departe de statutul de "foarte frecvent". Si atunci, ca si acum ierneaza la noi in iernile blande. Starcul pitic, Ixobrychus minutus, era considerat ca o pasare foarte frecventa, nelipsita de pe nicio balta, si astazi este frecvent dar nu imi dau seama exact daca la acelasi nivel.
FLAMINGII, Phoenicopterus roseus, au avut o evolutie interesanta pe parcursul unui secol. La inceputul secolului 20 fusesera observati pe lacul Tuzla, un card de cca 20 de exemplare. In literatura beletristica de vanatoare si reportaj literar se notifica de cateva ori prezenta lor curioasa in Delta Dunarii si chiar si cuibarirea lor intr-un ostrov ascuns al deltei de nord, astazi parte a Ucrainei. A mai fost vazut si in Banat, un exemplar singuratic. Dupa 1940 au disparut pentru o foarte lunga perioada de timp, aparand abia recent, in 2016 si anii urmatori, in zona lagunelor din Dobrogea, dar si cativa juvenili in Baragan, sau in Arges, deci pe lacuri interioare.
In ceea ce priveste CORMORANII, acestia au trecut prin schimbari destul de interesante. CORMORANII MARI, Phalacrocorax carbo, par sa fi cunoscut o crestere, nu atat numerica cat in raspandirea ariei lor, fata de acum 100 de ani. In perioada 1900-1950 cormoranii mari erau foarte numerosi in zona Dunarii, cu colonii uriase, chiar de cca 10 000 de exemplare - colonia de la lacul Serbanu, langa Braila, cu cca 2000 de cuiburi, numara 10000 de cormorani , parinti si pui. Astfel de colonii existau in multe puncte de-a lungul Dunarii. Vara tarziu se adunau palcuri de mii de pasari. La numai doua decenii insa de la observarea si descrierea coloniei de la Serbanu, aceasta a fost complet distrusa, pescarii urand foarte mult aceasta pasare considerata rivala in activitatile de pescuit.Astazi marile carduri de cormorani se numara cu sutele, cele cu miile mult mai putin, insa cormoranii au patruns cam peste tot in interiorul tarii, departe de Dunare, pe tot felul de ape, curgatoare si lacuri, desigur de o marime oarecare, nu neglijabila.
CORMORANII MICI, Microcarbo pygmeus, au cunoscut faze de scaderi si de cresteri, dar nu spectaculoase. Nu s-a schimbat regiunea lor de cuibarire, care a ramas in zona Deltei Dunarii si a Dunarii de jos, s-a schimbat insa zona lor de iernare, cel putin partial, sunt multe stoluri care aleg sa ierneze in Oltenia, in felul pelicanilor creti.
CORMORANUL MOTAT, Phalacrocorax aristotelis, pare sa aiba o patrundere vag mai hotarata astazi decat ieri, acum 100 de ani prezenta lor era destul de rara si nesigura, singura cuibarire atestata fiind pe Insula serpilor, astazi parte a Ucrainei. In deceniul 2010-2020 cormoranii motati au fost observati an de an, in numar foarte mic, iar in 2019 s-a atestat si o cuibarire a lui, impreuna cu cormoranii mari, pe ruginiturile unei epave la cativa zeci de metri de tarmul nostru.
FURTUNARII, nicio schimbare notabila, si atunci ca si azi, pasari foarte rare la noi, prezente accidentale.
Corcodeii - CORCODELUL MARE, Podiceps cristatus, atunci ca si acum, cel mai frecvent corcodel, raspandit pe toate baltile linistite, in apropierea Dunarii si in interiorul tarii. Totusi, eu cred ca numarul lor a mai scazut pentru ca nu mai exista acea preferinta a corcodelului mare de cuibarire in "societati", cuiburi la distanta mica unele de altele, azi au o cuibarire destul de singuratica si teritoriala, ca urmare a unei scaderi a numarului de indivizi pe aceeasi balta.
O scadere pronuntata s-a produs la CORCODELUL CU GAT ROSU, Podiceps grisegena, acesta era considerat acum 100 de ani o pasare foarte frecventa, nu la fel ca si corcodelul mare insa destul de nelipsita pe balti. Astazi situatia corcodelului cu gat rosu e departe de cea descrisa la inceputul sec.20. Se mai gaseste pe lacurile noastre la cuibarire, insa destul de rar, si pe un trend negativ, locurile unde mai poate fi gasit acest corcodel la cuibarire se imputineaza din ce in ce mai mult.
CORCODELUL DE IARNA, Podiceps auritus, aceeasi prezenta foarte rara, doar la iernat.
CORCODELUL CU GAT NEGRU, Podiceps nigricollis, era descris acum 100 de ani ca o pasare clocitoare destul de comuna dar sporadica. Astazi acest "sporadic" pare sa se fi accentuat. In schimb aglomerarile din sezonul rece par mai mari si mai indelungate ca stationare decat cele descrise in monografia lui Lintia.
Aceeasi tendinta si pentru CORCODELUL MIC, Tachybaptus ruficollis, pare azi mai vizibil la iernat, ca pasare cuibaritoare pare sa fi scazut destul de accentuat. Lintia descrie "societati" de cuibarire, un fel de colonii mai rasfirate, cu 5 -15 cuiburi pe o zona mica, in Banat, astazi astfel de societati sunt greu de gasit chiar si in Delta, pe apele interioare nicidecum, abia daca se mai gasesc perechi clocitoare singuratice.
CUFUNDARII- numiti la inceputul secolului trecut Fundaci. Gavia immer, o specie rarissima , atunci ca si acum, in schimb, putine modificari la celelalte specii mai usor de vazut, Gavia arctica, CUFUNDARUL POLAR si Gavia stellata, CUFUNDARUL MIC. Totusi as remarca o scadere a numarului acestor pasari care pot fi vazute la iernat, grupurile descrise de 20-30 de pasari rar, sau aproape niciodata, mai pot fi vazute. Acum grupurile sunt mult mai mici, sau e vorba de pasari singuratice. Atunci, ca si acum, cufundarii nu erau pasari cuibaritoare la noi, ci doar de pasaj, eventual iernare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu