Translate

duminică, 19 ianuarie 2020

LA DISTANTA DE UN SECOL, Schimbari mari si mici (5)

LA DISTANTA DE UN SECOL, Schimbari mari si mici (5)



















         Cocori, dropii, porumbei, prepelite, potarnichi si toate speciile asemanatoare, gainuse, de camp, de balta, de munte.

       COCORUL, Grus grus: s-au produs intr-un secol multe si mari schimbari. Posibil sa fi scazut si la nivel global populatiile de cocori cuibaritoare in nordul  Europei, insa cel mai important, si-au schimbat rutele de migratie, ocolindu-ne astazi aproape cu totul. Grupuri foarte mici de cocori se mai vad astazi prin diferite regiuni, Dobrogea, Muntenia, Transilvania, cele mai numeroase stoluri trecand doar prin extremitatea vestica a tarii, aproape de culoarul Dunarii de mijloc, ales acum preponderent pemtru migratie, in zona noastra europeana. Ce anume i-a facut pe cocori sa renunte la ruta lor obisnuita, si majora, prin Dobrogea si prin partea de est a tarii? Greu de spus, in literatura veche, atat stiintifica cat si beletristica, erau descrise stoluri uriase, enorme, de cocori, pe campurile de porumb din Dobrogea, pe langa mare, in conflict uneori cu localnicii pentru culturile de porumb. Oare schimbarea categorica a compozitiei culturilor din Dobrogea sa fie de vina? Sa fi fost inlocuite culturile  majoritare de porumb cu cele de grau, culturi de care cocorii nu au trebuinta in pasajul lor de toamna? E o posibilitate, gasca cu gat rosu tocmai de aceea si-a schimbat ruta de migratie, alegandu-ne pe noi si pe bulgari tocmai pentru o reorientare a zonei spre cultura de grau, cultura care toamna si iarna ofera "iarba" lor gastelor. Invers, cocorii aveau nevoie de intinderi mari si tarzii de porumb, cu boabe in stiuleti sau boabe cazute la recoltare.Campurile de porumb au devenit putine in Dobrogea si astazi se cultiva si soiuri foarte timpurii, care se culeg deja din august, pe cand inainte vreme culesul porumbilor se facea prin octombrie, noiembrie. In perioada de pasaj al cocorilor era plin de porumb copt in multe locuri. Primavara au nevoie de culturi furajere, mazare, lucerna, culturi care au scazut si ele foarte mult. Eu acesta cred ca este motivul principal pentru care cocorii si-au schimbat ruta de migratie si ocolesc Dobrogea, tinut care altadata rasuna de strigatele caracteristice ale miilor de cocori. Acum un secol cocorul era si o pasare clocitoare la noi, insa foarte putine perechi, in Delta, in zona de sud a Deltei. Acum nu mai poate fi vorba de vreo cuibarire, abia daca mai apar grupuri razlete in pasaj.
       COCORUL MIC, Grus virgo, o specie foarte rara, accidentala si pe vremea lui Lintia, si astazi. In pasaj, trec anual sau mai rar cateva exemplare, prin Dobrogea. Lintia spune ca in secolul precedent lui, deci acum 200 de ani, existau marturii despre o prezenta mult mai bogata a cocorului mic in Dobrogea si pe Prut, si stoluri de sute de pasari in pasaj dar si  cuibarire. Aceste marturii nu sunt insotite de nimic doveditor, totusi e posibil sa fie adevarate si sa se fi produs o scadere majora a speciei la noi inca de la sfarsitul secolului 19.
      CARSTELUL DE BALTA, Rallus aquaticus, era considerata acum 100 de ani ca o pasare foarte frecventa, clocitoare pe toate baltile cu stuf si namol. Astazi aceste balti "corespunzatoare" sunt cu mult mai putine la numar iar carsteii de balta nu mai cuibaresc si nu mai sunt vazuti chiar peste tot. Eu apreciez o scadere a speciei fata de descrierile de acum 100 de ani.
      Mai comuna pe toate baltile a devenit, sau a fost, GAINUSA DE BALTA, Gallinula chloropus. Acum 100 de ani era data ca fiind foarte frecventa, foarte numeroasa, mai ales pe baltile de la Dunare. Aceeasi descriere se potriveste si azi, poate fi vazuta si pe baltile mari, dar e nelipsita si pe balti mici, din parcuri, de pe langa sate, sau chiar din sate, e o specie care pare sa o fi dus bine, si acum 100 de ani, si care este prospera si azi. A disparut insa in buna masura privelistea cuiburilor lor aflate in copaci, la inaltime de cca 2 m, in zavoaiele inundate ale Dunarii, astazi cloceste majoritar la sol, in stufaris, zavoaiele sunt reduse mult ca intinderi si nu mai ofera conditiile de cuibarit in copaci pentru gainusele de balta. Si atunci, ca si acum, o specie migratoare, insa multe exemplare mai si raman, in baltile adapostite si care ingheata mai greu. 
         CRESTETUL CENUSIU, Porzana parva, era dat acum 100 de ani ca foarte frecvent, pe aproape toate baltile din tara, acoperite cu vegetatie bogata, insa dificil de observat, ducand o viata ascunsa. Posibil ca aceasta viata ascunsa sa-l faca si azi neobservabil cu usurinta, eu l-am gasit relativ usor, insa numai in marile zone umede, de aceea tind sa cred ca nu e chiar atat de raspandit pretutindeni, ci doar  in intinderile umede cu o anumita anvergura si biodiversitate.
       CRESTETUL MIC, Porzana pusilla, era mai raspandit in trecut, azi e aproape disparut, sunt foarte putin locuri prin Dobrogea unde s-au putut atesta cateva perechi. 
       CRESTETUL PESTRIT, Porzana porzana, "nu e nici pe departe atat de raspandit precum s-ar putea presupune, lipsind in unele regiuni cu desavarsire, totusi in general nu e atat de rar". Asa se scria despre el acum 100 de ani, cuvinte potrivite si azi. Teoretic, se considera ca ar exista in multe locuri, dar practic si dovedit, apare in foarte putine locatii. 
      CARSTELUL DE CAMP, nu rar dar localizat la anumite cerinte de habitat, in vechime se dadea mai frecvent in fanete umede, in vii mai intinse, iar ca regiune favorita la poalele Carpatilor. In mare parte aceasta raspandire se pastreaza si azi. Cred ca per total populatia a scazut in ultima suta de ani.
      LISITA, Fulica atra, considerata in vechime drept o pasare extraordinar de frecventa, nu pare sa fi scazut foarte mult, cel putin acolo unde se mentine habitatul umed, este foarte prezenta. Foarte numeroasa este si la iernare si in pasaj, mai ales pe apele mari, pe Dunare, pe Olt, pe balti, pe langa mare, etc.
     COCOSUL DE MUNTE, Tetrao urogallus, o pasare a padurilor de brad, in zona inalta a Carpatilor, insa considerata destul de rara acum 100 de ani, "locuieste in padurile inalte din muntii Carpati, dar nici acolo nu sunt exemplare prea multe." Azi este la fel. Pentru ca specia sa se inmulteasca nestingherit si mai ales sa aiba linistea necesara desfasurarii vietii ei interzicerea completa a vanatorii la aceasta specie, intervenita foarte recent, doar de cativa ani, este foarte buna si necesara. 
     COCOSUL DE MESTEACAN, Tetrao tetrix, Lintia considera acum 100 de ani ca de vina pentru scaderea dramatica a numarului de cocosi de mesteacan din Carpatii nordici romanesti o poarta vanatoarea nelimitata, "extirpand" populatii intregi din aceasta specie. Astazi situatia ei este la fel de dramatica, specia nu si-a mai revenit niciodata la efectivele si raspandirea din sec. 19, sunt exemplare foarte putine in aceleasi zone mai greu de patruns, din Maramures, acum 100 de ani si Bacau. Potrivit lui Dombrowski, pana in 1987 existau cocosi de mesteacan si in Dobrogea, in padurea de pe langa manastirea Cocosul. Tot in secolul 19 existau cocosi de mesteacan si in muntii Apuseni, si in toti Carpatii Orientali, insa aceste populatii disparusera total, in decurs de cateva decenii de vanatoare intensa.
        O specie complet disparuta, se pare, de la noi, este POTARNICHEA DE STANCA, Alectoris graeca, prezenta ei nu a mai fost observata de decenii  intregi, iar la inceputul secolului 20 fusesera observate putine exemplare, strict in zona Clisurii Dunarii. Cele mai multe exemplare, din pacate si vanate, nu numai observate, au fost in jurul anului 1900, in zona Coronini.  Posibil ca de atunci sa nu mai fi existat nicio patrundere majora a speciei dinspre sud, pionierii speciei care reusisera acest lucru in zona Coronini sa fi fost nelinistiti si goniti prin diverse interventii nefericite, fara sa mai existe posibilitatea continuarii inmultirii populatiei in zona. Interesant ceea ce scrie Lintia despre punerea sub "ocrotire" a padurilor din zona, prin interzicerea pasunatului oilor si caprelor, implicit a cainilor insotitori care reglau numarul rapitorilor naturali ai potarnichii de stanca, vulpi, dihori, (principalul motiv identificat de el pentru disparitia speciei), care a facut foarte mult rau zonei, asa cum se intampla si azi. Zonele in care se scot turmele de rumegatoare devin in scurt timp zone moarte din multe puncte de vedere, fara ingrasamantul natural, fara rascolirea permanenta si aerisirea solului, a ierburilor, fara mecanismul de transport al semintelor pe lana oilor, vegetatia incepe sa devina din ce in ce mai uniforma, si impaslita, pipernicita, fara forfota de insecte care atrage pasarile. Observ cu tristete efectele acestei masuri lipsite de inteligenta care pustieste zone ce altadata musteau de viata salbatica, lacul Saraturi, zona Cheilor Dobrogei, si, ca si Lintia, cred ca tocmai aceasta masura absurda de "ocrotire" a dus la disparitia completa a potarnichii de stanca din zona, si a facut ca terenul sa nu mai fie deloc atragator pentru specie.
       IERUNCA, Bonasia bonasia, o pasare mult rarita in ziua de azi, practic s-a refugiat numai in padurile izolate de munte, inainte era prezenta in toti Carpatii, in padurile de foioase la limita cu bradetul, si era foarte frecventa in Moldova, in zona montana si submontana. 
     O alta specie mult rarita, fata de acum 100 de ani, este POTARNICHEA, Perdix perdix, care era foarte frecventa si larg raspandita. Ea se gasea de la campie, la deal pana in zona de gol alpin, areal pe care il pastreaza si astazi, insa in numar mult mai mic.
      Acelasi lucru l-as spune despre PREPELITA, Coturnix coturnix, o pasare foarte frecventa si foarte raspandita acum 100 de ani, astazi este prezenta cam in acelasi areal insa destul de slab numeric reprezentata specia. Si potarnichea si prepelita infloreau ca specie in perioada agriculturii traditionale, cu terenuri fragmentate din punct de vedere al tipului de cultura, fara mecanizare, cu solul mult ingrasat si atragator de insecte, de catre balegarul animalelor rumegatoare mari folosite in muncile agricole si pentru sustinerea hranei familiilor de agricultori de "moda veche". Modernizarea agriculturii, cu toate fatetele ei, mecanizare, monocultura, imputinarea drastica a rumegatoarelor, lipsa mozaicului de culturi delimitat prin tufisuri si zone de pasunat, a dus la regresul acestor doua specii, presate si de o vanatoare mult "eficientizata", ca efect letal si de deranj.
        FAZANUL, Phasianus colchicus, o pasare colonizata  la noi, in etape, in valuri de eliberare de pasari in diverse regiuni, pentru vanat. E dificil de spus in ce masura prospera sau nu specia, in conditii naturale, pentru ca periodic au loc eliberari de puiet obtinut din crescatorii, iar populatiile sunt si ingrijite cu mancare in iernile grele. Specia prospera foarte mult in Banat, unde umiditatea crescuta combinata cu caldura ii ofera hrana proteica inalta in perioada de crestere, in zonele de lunci si balti, si in zonele din localitati, orase mari, unde e mai adapostit de viscole, de rapitori, de vanatoare. Acum 100 de ani specia se afla in plina colonizare, se eliberau multe exemplare din crescatorii si incepusera sa apara si primele populatii nascute si crescute in salbaticie, preferand acelasi regiuni ca si azi, mai putin patrunderea in orasele mari. 
       DROPIA, Otis tarda, o specie de pasare atat de lovita de modernitate incat a disparut aproape cu totul. Orice fel de modernizare, la nivelul metodelor agricole, la nivelul de vanatoare, la nivelul de utilizare a terenului si al transporturilor, toate aceste modernizari au lovit adanc habitatul speciei si specia insasi incat se poate spune ca a disparut cu totul. Putinele exemplare care mai apar in extrema vestica a tarii sunt provenite din exemplare de crescatorie, reintroduse de om dupa extinctia speciei din zona, cu import de material genetic din sudul Rusiei. Posibil ca cele cateva exemplare gasite in migratie prin Dobrogea sa fie din populatii mentinute salbatice, dar probabil ca si la nordul Marii Negre sa fie tot exemplare ajutate prin crescatorii. Acesta nu ar fi un lucru rau in sine daca aceste populatii ar mai reusi sa ajunga la nivelul de adaptare si de rezistenta al exemplarelor nascute si crescute in salbaticie, daca nu ar avea nevoie permanenta de supravegherea omului, de ingradirea si perierea unor areale dedicate numai lor, de eliberari permanente de pui obtinuti in crescatorii. Oricum ar fi, situatia de azi a speciei in Romania este catastrofala, un declin terminat cu disparitia din areal. Acum 100 de ani acest trend negativ incepuse deja si se manifesta din plin, totusi la inceputul secolului 19 se puteau descrie stoluri de 500-600 de pasari , in migratie (stol observat de Dombrowski pe langa Mangalia), se putea spune ca dropia exista in toate marile campii ale tarii, in Baragan mai ales, dar si in Oltenia, Dobrogea, Banat. Printre pericolele din perioada interbelica se puteau cita vanatoarea eficientizata din punctul de vedere al armelor, braconajul grosolan, mai ales pe timp de iarna, iernile foarte grele care le lasau flamande. Intr-o astfel de iarna grea se citeaza o adevarata "invazie" de dropii spre localitati, unele ajungand si in centrul Timisoarei, pe langa Bega, disperate dupa hrana, prin gradinile oamenilor. Dupa 1950 s-a adaugat mecanizarea agriculturii, folosirea intensiva a tuturor terenurilor agricole si usurinta patrunderii transportului in mijlocul intinselor campii. Putinele populatii de dropii ramase nu au mai facut fata si au disparut. 
     SPARCACIUL, sau dropia mica, Tetrax tetrax, o alta specie practic disparuta de la noi, extrem de putine exemplare se mai ratacesc prin migratie in Romania, in zona Dobrogei. Desi Lintia observa inca de acum 100 de ani o scadere, putea scrie ca e inca o specie frecventa in Dobrogea si Baragan, unde si cuibarea. In Banat si in alte regiuni ajungea regulat in migratie, intr-un numar oarecare, nu exagerat de mic. 
       Speciile de porumbei salbatici au cunoscut in general o scadere, iar la unele specii, numarul a fluctuat. O astfel de specie este PORUMBELUL GULERaT, Columba palumbus, care acum 100 de ani era raspandit in toata tara, "dar nu atat de frecvent precum porumbelul de scorbura". Dupa o foarte lunga perioada de scadere dramatica a acestei specii, azi se observa o oarecare revigorare a lui, poate chiar reajungerea la frecventa si numerele de acum un secol.  In ultimii 10 ani mai ales, porumbeii gulerati incep sa fie tot mai numerosi, de exemplu in Oltenia de sud (dar rari in Oltenia de nord). Incep sa fie nelipsiti din orice zavoi sau chiar perdea de salcami din lunca Dunarii si urca pana in zona de dealuri joase, cu multa caldura si luminozitate si apa la indemana. Nu pare sa-i placa si nu apare des in zonele mai racoroase si mai umede, cu paduri mai dese si mai intunecate. A inceput sa apara in ultimii ani si in parcurile din orase, de exemplu in Craiova. As spune ca e printre putinele specii care reuseste sa isi revina spectaculos dupa o perioada de rarire marcata. 
     Deocamdata, inversul acestei situatii pare sa fie trait de PORUMBELUL DE SCORBURA, Columba oenas. Cel mai frecvent porumbel salbatic acum 100 de ani, astazi a devenit destul de rar. Observatiile din perioada de cuibarire sunt extrem de putine si localizate iar cele cateva stoluri din perioada de migratie sunt si acelea foarte putine la nivelul tarii. Aceasta quasi-disparitie sau rarire nu e de mirare, intrucat acest porumbel cuibarea mai ales la ses, in padurile de ses cu copaci scorburosi. Acest tip de padure a fost defrisat in foarte mare parte in perioada comunista, pentru ca terenul sa fie "redat agriculturii". In judetele de campie au disparut marile paduri ce mai existau inca in perioada interbelica, paduri masive ce adaposteau lupi, mistreti si o foarte bogata avifauna de padure. Era foarte frecvent in zavoaiele de la Dunare, si acestea cu arbori batrani scorburosi . Acest tip de arboret disparand, a disparut si porumbelul de scorbura. Azi zavoaiele de la Dunare sunt plantatii de plopi, arbori inalti si drepti ce ofera loc de cuibarit la inaltime mai ales porumbelului gulerat, care a luat intr-o oarecare masura locul celui de scorbura. Paduri batrane cu arbori scorburosi au ramas doar la munte insa zona de munte nu convine foarte mult porumbelului de scorbura. Prea timid si sperios ca sa patrunda in orasele cu parcuri batrane, astazi porumbelul de scorbura e o pasare greu de vazut si mult rarita.
     PORUMBELUL DE STANCA, Columba livia, era acum 100 de ani existent doar in Dobrogea, in zona Babadag-Dolosman, dar nici atunci nu era sigura puritatea lor genetica, era posibil un amestec cu porumbeii din subspecia domestica.
      GUGUSTIUCUL, Streptopelia decaocto, este o specie care a cunoscut o evolutie spectaculoasa, dupa introducerea ei in Europa. Introducerea ei a fost cel mai probabil facuta de catre om, prin vectorul om, insa raspandirea, adaptarea, colonizarea a noi si noi teritorii apartine strict pasarii, fara interventia ulterioara a omului. O pasare foarte indragita in Imperiul Otoman, originara fiind din Asia Mica, familii de turci din Balcani o cresteau in numar mare, eliberand multe pasari din acesta specie in zona. Concomitent cu avantul spectaculos al culturii granelor in Europa, pasarile eliberate au gasit foarte usor hrana si habitatul semi-protejat de frig si rapitori al localitatilor europene. In decurs de 100 de ani specia s-a raspandit in toata Europa, la noi in tara primele observatii fiind facute in Oltenia , in 1878, in zona Cujmir, ulterior in zona Obarsia, de langa Cujmir, citandu-se o populatie de cca 200 de pasari in zona la nivelul anilor 1878. Patrunderea s-a facut mai incet initial, s-au facut semnalari si in Dobrogea, Muntenia, iar din anii 1930 si in Banat. Lintia citeaza prima lui observatie, in 11 aprilie 1939, in centrul Timisoarei. La nivelul acelui an a putut constata existenta a cca 40-50 perechi cuibaritoare in Timisoara. Peste zece ani, acest numar crescuse la 800 -1000. Astazi se poate spune ca gugustiucul este una dintre cele mai frecvente pasari, in orase, in sate, pe campurile agricole, mai putin in paduri si la munte. Atentie mare insa la cat de bruste pot fi schimbarile de populatie la nivelul unei specii, pot fi cresteri spectaculoase dar pot fi si prabusiri, daca exista de exemplu, schimbari in accesul pasarilor la produsele agricole si de panificatie ale oamenilor, produse care ii asigura hrana in foarte mare parte.
      Vorbind de prabusiri de populatie, putem aminti aici din pacate TURTURICA, Streptopelia turtur. Aceasta era foarte frecventa acum 100 de ani, considerata de Lintia " cea mai raspandita forma de porumbel din tara". Astazi se poate spune despre ea ca este la polul opus, cu exceptia proumbelui de scorbura care e si mai rar, are o raspandire localizata, usoare revigorari de populatie pe alocuri, insa per total, o populatie mult rarita si vulnerabila. 
                

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu