Translate

duminică, 14 septembrie 2014

Septembrie tanar


















       Primele saptamani din septembrie si nu-mi vine sa cred ca vara s-a incheiat. Niciodata nu inteleg cum si unde fuge timpul atat de repede. Dupa o vara vijelioasa si rece s-a asternut tocmai acum o pace calda.  
      La prima vedere nimic nu pare schimbat, frunzele nu sunt galbene, iarba nu e uscata, cerul nu e cenusiu. Bolta senina e inca intretaiata de ciripitul randunelelor, chiar si in preajma zilelor Crucii. Sarbatoare cu trimitere religioasa, ziua Crucii e si o cruce a timpului. 14 septembrie - randunelele sunt, berzele pleaca. Crucea toamnei si a anului le gaseste in drum spre continentul lor de bastina, Africa, parasita demult de tot, in negura vremii, pentru belsugul calatoriilor spre nord. Doar o barza neagra rataceste in zbor si jos si inalt, caci o vad doua zile la rand neputandu-se parca desprinde de dumbravile unde si-a crescut puii.
       Pe langa randunele, pe cerul albastru limpede mai vegheaza si luna. Luna de zi, luna de dimineata.



     Uite luna, nu e luna! La ora 9 i-am facut o poza, la ora 9 si un sfert disparuse. Nu stiu, s-a furisat nevazuta in timp ce cautam cu ochii semnele toamnei. 
       Iarba e toata verde dar un fir mic de buruiana a ruginit brusc si hotarat.



 Corpul ii e tot o flacara desi fratii lui alaturi sunt inca verzi. 



       Deasupra pajistii inca zboara toti fluturii lunii apuse. A mai apus o luna, nu doar cea de pe cer ci si cea din calendare, ultima luna de vara. Fluturii verii zboara si acum, dar zborul lor e mai asezat, mai greoi. Aripie lor sunt rupte pe alocuri de atata purtare in soare si vanturi.







       Intre ierburi insa, paienjenii toamnei isi tes deja panzele diafane care in curand vor prinde roua ceturilor grele si a brumei.









        In poiana cu paducei mierlele au sosit la iernat.



    Primavara si vara poiana fusese teritoriul unei singure perechi de mierle. Acum au sosit vreo 20. Unele poate sunt doar in trecere, poate sunt juvenili, dar cam acesta e numarul de mierle, in special masculi negri, ce ierneaza la acea margine de crang. Gaitele, alti  musafiri de iarna in poiana cu paducei,  au sosit si mai devreme, chiar din primele zile de septembrie.




        Oricat ar fi de frumosi si imbietori, nu macesii si nici paduceii  nu sunt atractia de moment ci un arbore de soc , plin de bobite negre, zemoase.






        Cei care pleaca si cei care raman, cei care fug de iarna si cei care o infrunta cu curaj, toti se infrupta acum din bobitele de soc. Intr-o singura zi am numarat 9 specii impartind acelasi copac. Mai multi arbori de soc sunt acolo, dar poate unii sunt mult prea tineri sau mult prea batrani, altii poate prea la umbra, probabil ca boabele lor negre nu sunt atat de dulci si zemoase ca ale acestui soc rasfatat de soare.




       I-am pus numele de "pomul cu silvii". Trei specii de silvii diferite fluturau una dupa alta, sau toate in acelasi timp, printre crengutele cu ofranda generoasa. Silvia de camp, ce vine aici doar la vreme de toamna, silvia de zavoi, care e aici la ea acasa, in zavoi, dar si silvia cu cap negru, o alta proprietara de drept a micutului crang-zavoi-poiana.
















       Fac acrobatii, se tin cu piciorusele subtiri de ramurelele si mai subtiri si culeg bob cu bob. Au insa gusulite atat de mici ca pomul pare inepuizabil. Par atat de vesele si fericite incat ma intreb daca nu cumva zeama din boabe nu s-a transformat intr-un must inviorator.
       Cei mai fericiti par insa codrosii, si ei codrosi de toate felurile, si de munte si de padure. Cozile lor rosii -portocalii flutura oricum in mod natural, dar acum flutura si din aripi, zboara in jurul manunchiurilor de soc ca un fel de colibri, isi culeg bobita din aer prin batai rapide si repetate din aripi.






      Abia se vad, pasari micute si delicate, le confunzi cu frunzulitele batute de vant. Daca ma apropiam prea mult, nu mai veneau, si era pacat. Mai au doar cateva zile la dispozitie sa se pregateasca pentru marea calatorie spre sud. Le-am lasat un spatiu suficient, in jur de 10 m liberi de prezenta omului, si au inceput sa curga una dupa alta. Poate sa fi fost si vreo pitulice printre ele, pe-acelea chiar nu mai aveam cum sa le observ. 
      Veneau si cinteze, preferau ramurile mai de jos si mai de mijloc. Se recunosteau relativ usor dupa corpul mai masiv si aripile dungate cu alb.



       Mierlele veneau cate 5-6, mancau in grup cate 10 minute, dupa care se rapandeau in jurul meu pe sol, fosnind frunzele.






       Cel mai indragostit de pomul de soc parea un juvenil de gugustiuc.





 Tare ii mai placeau bobitele, manca de la rasaritul soarelui pana la apus, in reprize. Cand facea pauza nu pleca prea departe, se ducea intr-o coroana stufoasa alaturi, unde ramanea si peste noapte.







       Nu stiu cat va mai dura veselia aceasta a bobitelor de soc. Pana sa mai ajung eu iar in poienita cu paducei va mai trece timp si toamna se va lasa grea si din ce in ce mai putin vesela. 




3 comentarii:

  1. cat de mult ma bucur ca ati revenit! in natura, nu pare sa fie toamna, dar frigul care se lasa seara, contrazice gradinile... crangurile... parcurile...
    minunat articolul, iar pozele sunt superbe, ca intotdeauna!
    P.S. multumesc pentru fotografiile care v-au placut ieri de pe pagina mea de fb!
    Alina.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cu multa placere! Daca am dat like la pozele tale inseamna ca mi-au placut! spre rusinea mea insa nu stiu cine din lista mea de prieteni Facebook este "Alina" de aici de pe blog. Daca doresti, pune adresa ta de Fb, un link si aici. Iti multumesc foarte mult pentru toate comentariile tale, deja te consider un fel de co-autoare pe acest blog cu povestiri despre pasari si adresa ta de Facebook e importanta, atat pentru mine cat si pentru toti cei care cauta informatii despre pasari si ajung si la blogul meu.

      Ștergere