PASAREA OMATULUI, Plectrophenax nivalis
O alta pasare arctica pe care am cautat-o mult si bine in Oltenia, iarna, dar care mi s-a aratat, precum eiderul, doar in Dobrogea. Incursiunea din decembrie in Dobrogea am facut-o in special pentru o fotografie mai buna cu rata cu cap alb, la locul ei preferat de iernare, pe lacul Techirghiol. Gasisem aceasta rata si pe Olt si pe Techirghiol dar pozele erau din pacate la limita identificabilului. Asa ca m-am inarmat cu rabdare si am haladuit ceva timp pe malurile Techirghiolului in speranta aparitiei acestei rate. Mi s-a aratat pana la urma si rata, dar inainte de ea, mi s-au aratat prima data aceste frumoase pasarele polare, care vin sa ierneze la noi in numar foarte mic.
Dintre pasarile mici, hai sa spunem dintre "presuri", cum e ea caracterizata in limba engleza, pasarea-omatului este preferata mea. Nu numai pentru ca este atat de rara dar si pentru ca este foarte draguta. Are culori placute, in care predomina albul, are un cioc micut si galben care ii da o infatisare dragalasa, si cand mai vine si in combinatie cu o zi cainoasa, de ploaie, vant taios, atmosfera cenusie de decembrie, iti insenineaza efectiv ziua si dispozitia.
Asa a fost si grupuletul de trei pasari ale omatului care zburataceau incoace si incolo pe malurile lacului, mancand semincioare. Le recunosti din prima, sunt aproape singurele pasarele de la noi care se vad albe de la distanta. Pe langa infatisarea dragalasa si optimista, au si o vioiciune aparte, ca niste clopotei argintii. Pe zapada banuiesc ca aparitia lor e si mai feerica, dar si pe malul inspumat de vant al Techirghiolului sunt aparitii deosebit de frumoase.
Ulterior, in zilele in care am stat in Dobrogea le-am mai gasit si in alte doua locuri, pe malul marii. La iernat devin asadar pasarele de tarm, in felul ciocarliilor urecheate. Ar putea sa stea si mai departe de tarmuri, poate chiar stau dar nu pot fi gasite, dupa parerea mea insa prefera efectiv tarmurile, acolo isi cauta semincioarele si alte oportunitati de hrana in cele cateva saptamani de iarna pe care le petrec la noi. Vin relativ tarziu si pleaca devreme, vin prin noiembrie si stau cam pana in sfarsitul lui ianuarie, in februarie sansele de a le mai gasi scad considerabil.
Nu e gresit sa le consideram ca un fel de presuri, totusi familia lor din care fac parte este cea a Calcariidelor. O verisoara de a ei, din aceeasi familie, presura de tundra, apare si mai rar pe la noi, prin extremitatile nord-estice sau nord-vestice ale tarii. In limba engleza pasarea-omatului se numeste presura de zapada, "snow-bunting". Denumirea ei din limba romana, "pasarea-omatului" a fost poate mai inspirata, intrucat cercetarile genetice mai noi au desprins Calcariidele de presurile tipice, de Emberizae. Sunt pasari specific arctice, din tinuturile polare ale Eurasiei dar si ale Americii de nord. Diferentierea in cele 6 specii ale acestei familii s-a facut geografic de-a lungul cercului polar nordic, aproape de tarmurile marelui Ocean Arctic. Toate cele 6 specii se gasesc in nordul continentului american. Doar doua dintre ele, pasarea-omatului si presura de tundra traiesc si in nordul continentului euro-asiatic, avand insa populatii mari si in America de nord.
Concret, pasarea-omatului cuibareste in Alaska, nordul Canadei, Groenlanda, nordul Scandinaviei si al Rusiei. Din aceste locuri de cuibarire, coboara in iarna polara nu foarte mult, si pe arii restranse, la nivelul unor benzi de migratie, ajungand uneori in numar mic si la noi. Iarna se tin pe langa ape, chiar pe tarmul lor as putea spune, cel putin asa le-am observat eu, culegand seminte de la plantele de saratura situate chiar pe tarmul Techirghiolului sau al marii.
Pasare specifica a tundrei arctice, in general locuri joase, campii intinse dar si tinuturi muntoase de la aceste latitudini foarte nordice. In vremea verii mananca multe insecte, pe iarna insa trece la hranirea cu seminte, din ce am putut observa mai ales de la plantele de pe saraturi.
Pasarea omatului este si detinatoarea unui record, fiind cea mai nordica passeriforma, nimeni, nici chiar din familia ei, nu ajunge in tinuturi atat de nordice precum ea. Este cea mai pregatita, cea mai adaptata la frig si zapada, asa ca numele ei indica o caracteristica esentiala, cea mai importanta. De aici si plasticitatea aparitiilor ei la vreme de iarna, in timp ce presura de tundra se poate gasi mai ales in locuri deschise, campuri, tarmuri lutoase, presura-omatului fiind adaptata si la tinuturi polare muntoase, se poate gasi si pe "stancaria" artificiala de la tarmurile apelor noastre, diguri, stabilopozi, tarmuri pietroase. Referirea la zapada se regaseste si in denumirea ei stiintifica, "nivalis" insemnand in limba latina, "alba-ca-zapada". Din nou un nume frumos, de mica printesa, sau print, ai zapezilor si ai Polului Nord. Ar fi fost un frumos simbol de Craciun, daca nu ar fi fost atat de rara aparitia ei in zonele temperate, locuite, ale Europei. Alte pasarele de iarna au preluat rolul de "globulete" in brazii de Carciun, desi prin frumusete si legatura directa cu "tara lui Mos Craciun" pasarea-omatului ar fi fost cea mai potrivita. Dar cine sa o cunoasca, daca aparitia ei este atat de rara, subtila, elusiva...o naluca misterioasa.
Uneori, foarte, foarte rar, pasarea-omatului poate hibridiza cu ruda ei cea mai apropiata, presura de tundra. Insa doar recent a fost dovedita o astfel de hibridizare, care, asa cum spuneam se intampla extrem de rar. Dar exista posibilitatea.
In functie de repartitia ei geografica, specia s-a diferentiat deja in 4 subspecii, insa fara o practica de observare indelungata nu m-as hazarda sa identific la nivel de subspecie exemplarele fotografiate de mine. Cel mai probabil subspecia din nordul europei, Plectrophenax n. nivalis. In afara aceste subspecii mai sunt P.n.insulae, o subspecie care cuibareste in Islanda, Insulele Faroe si muntii din nordul extrem al Scotiei; P.n. vlasowae, din zona polara a Asiei si o alta subspecie , P.n. townsendi, din insulele Aleutine, Kamchatka si estul extrem al Siberiei.
Sansele ca la noi sa ajunga exemplare din subpsecia foarte localizata si restransa a Scotiei sau din cea foarte departata a peninsulei Kamchatka sunt foarte reduse, diferentierea pe exemplarele fotografiate de mine ar trebui facuta intre suspecia polar americano-europeana(n. nivalis) si subspecia polar asiatica (n. vlasowae). In tara noastra sunt sanse sa ajunga din ambele directii de migratie, desi cele mai mari sanse sunt pentru P.n.nivalis. Daca ma conduc insa dupa indicatiile de deosebire ale subspeciilor (P.nivalis nivalis avand tartita neagra iar P. n. vlasowoe avand tartita alba) exemplarele fotografiate de mine, cel putin unele dintre ele, par sa fie cele ale subspeciei asiatice, cele din nordul Rusiei si al Siberiei de vest.
Le place sa stea impreuna, asa cum era grupul de 3 pasari ale omatului de la Techirghiol, dar o situatie interesanta am observat-o pe malul marii, unde am intalnit un exemplar mai cooperant. Era insa singurul din specia lui, dar nu singur in acea mica "insulita". Am avut ceva emotii vazand o pasare maronie zburand si stand la odihna strans pe langa pasarea omatului cea alba. Am sperat ca este o presura de tundra, pasare inrudita si invecinata, m-am gandit ca poate am norocul chiar de o posibila "pereche" de calatorie, asa cum s-a intamplat sa vad Calidris melanotus strans insotit de un fugaci roscat. Dar nu, micuta pasarea maronie cu care isi indulcea singuratatea pasarea omatului, la hrana si la odihna, era o simpla vrabie de camp, poate localnica, poate si ea nordica aflata in hoinareala spre sud. Oricum, erau dragute cum mancau ele impreuna si se odihneau una langa alta, fie pe pietre sau printre pietre, fie prin tufe.
Ca marime erau la fel, deci talia unei pasari a omatului este asemanatoare cu cea a unei vrabii. Din cauza culorii deschise si a stratului adipos mai mare, ca pentru o pasare polara, probabil si datorita pufului mai bogat, pasarea-omatului parea o idee mai trupesa, mai rotunjoara, insa foarte putin. Statea si pe pietre, dar o facea mai ales ca sa se uite la mine, in general se poate vedea pe jos, la sol. Acolo trebuie cautata, ca si ciocarliile urecheate, ca si presurile de tundra. La sol se misca foarte repede, e alerta, merge si topaie si zboara scurt mult mai des decat ciocarliile urecheate, de exemplu, care sunt mai linsitite si mai previzibile in miscarile lor de pe sol.
Exista dimorfism sexual dar acesta e mai evident in sezonul nuptial. Atunci masculul capata un cioc in intregime negru, in iarna e de culoare galbena-portocalie si doar varful ramane putin negru. Tot in sezonul nuptial masculul are spatele negru, pe cand cel al femelei este roscat si dungat. Practic, masculul de pasarea omatului este o pasare in alb-negru contrastant, destul de diferit ca infatisare fata de adultii in penaj de iarna fotografiati de mine. Iarna diferentierea pe sexe e mai greu de facut, juvenili, femele si masculi adulti aratand asemanator. Tinerii au foarte putin alb la aripa, iar masculii adulti de iarna pot fi identificati doar daca inca pastreaza ceva caractere neschimbate ale sexualizarii penajului pe timp de vara. Altfel, femele si masculi, iarna arata asemanator. Piciorusele sunt de culoare neagra si au ceva perisori pe tars, adaptare de frig la multe specii nordice. Au un ciripit specific, desi iarna nu e cantecul lor nuptial, se cheama intre ele, sunt vocale, uneori iti poate fi atrasa atentia spre ele de sunete.
Preferinta ei si pentru tinuturi pietroase sau cu stancarii artificiale (constructii de beton pentru indiguire si stabilizarea malurilor) chiar si la iernare provine din cerintele ei pentru cuibarire, nu cuibareste pe sol in camp deschis in vederea pradatorilor, ci in cavitati ale stancilor, ingramadirilor de pietre, zonele muntoase. Acolo depune doar doua-trei oua, are o ponta mica pentru o passeriforma, conditiile din tundra arctica fiind aspre. Juvenilii sunt maronii si striati, culoarea alba instalandu-se cu varsta.
In perioada glaciatiunilor in Europa aceste pasari erau raspandite peste tot unde se instalase tinutul ghetii, apoi arealul lor s-a restrans foarte mult, ajungand acum doar la linia nordica extrema. Nu se stie cum va evalua clima pe planeta, o incalzire va micsora mult arealul lor, o racire insa le va fi prielnica. Nu multe pasari sunt atat de adaptate ca ele incat sa ocupe aceasta nisa de gheata si zapada indelungata. Pentru a profita la maxim de putinele zile de dezghet ale zonei, pasarea omatului este prima care se intoarce din migratia de iarna in imparatia tundrei. O face mai intai masculul, cu cca o luna inaintea femelelor, isi recupereaza teritoriile de cuibarit, se hranesc bine cu putina hrana disponibila, apoi isi asteapta femelele intr-o perioada ceva mai calda, cand incepe dezghetul. Toamna, masculii sunt cei are pleaca primii, apoi femelele si apoi juvenilii. Hrana e foarte putina la nord si de aceea populatiile pleaca in trepte, ca sa lase o anumita categorie mai vulnerabila avand la dispozitie intreaga sursa de hrana, fara sa fie nevoite sa o mai imparta. Aceasta schema de migratie se observa la multe pasari nordice, mai ales la limicole.
Aceasta teribila adaptare a pasarii-omatului la iarna, la frig, la inghet, la zapada, face ca iernarea ei sa se produca mult mai la nord de Romania, la noi ramanand o aparitie rara si cu atat mai deosebita.