LA DISTANTA DE UN SECOL, Schimbari mari si mici (9)

LA DISTANTA DE UN SECOL, Schimbari mari si mici (9)

        Schimbarile intervenite la nivelul populatiilor de pasarele cantatoare: silvii, pietrari, sturzi, mierle, randunici, maracinari, codrosi, privighetori, macalendri si pasari asemanatoare lor.

       RANDUNICA, Hirundo rustica, o pasare foarte frecventa, si in trecut si astazi, as spune chiar ca astazi a castigat un nou teren cuibaritor, si anume in spatiile urbane, la blocuri. Nu peste tot, dar devine printre randunici din ce in ce mai popular "cuibaritul la bloc", la ultimele etaje. Si inainte cu un secol cuibareau in tot felul de locuri, case, balcoane ale caselor, grajduri, pe sub poduri sau chiar in fantani parasite, pereti de stanca (aceasta cuibarire naturala fiind insa din ce in ce mai scazuta). Interesant ca se pastreaza identice datele de migratie, primele randunele apar imediat dupa 15 martie, cel mai adesea intre 18-20 martie, in zonele umede, apar exemplare singuratice, apoi palcuri din ce in ce mai mari, o aparitie in masa producandu-se in prima saptamana din aprilie, in primul rand prin zonele de lunci sau cele litorale. Dombrowski afirma ca in anii in care isi aduna colectia de pasari au fost multe episoade de ger si zapada prin lunile martie-aprilie, multe din randunelele naturalizate in acea perioada proveneau din randunici inghetate de frig. Si toamna sunt aceleasi date de migratie, dispareau complet prin octombrie cu ultime exemplare in prima saptamana din noiembrie.
       RANDUNICA ROSCATA, Hirundo daurica, inca o specie sudica intrata suficient de hotarat in avifauna tarii noastre, atat cat sa devina si cuibaritoare si sa se intalneasca in mai multe regiuni. Dombrowski, la 1900, nu avea cunostinta de  vreo patrundere, abia in 1940 Lintia aflase despre anumite observatii de randunica roscata in Insula Serpilor (30 aprilie 1928), teritoriu care astazi nu mai tine de Romania. Oricum, intre timp randunica roscata a patruns in mai multe regiuni, portile de intrare parand a fi doua, si anume Dobrogea, prin sud, si Cazanele Dunarii, de unde a ajuns prin mai multe locuri, in Oltenia, Muntenia, toata Dobrogea si nu numai. Nu este foarte raspandita, este inca in faza de pionierat, seamana foarte mult cu tatonarile speciei de sfrancioc cu cap rosu, desi cerintele de cuibarire si hrana sunt diferite, insa zonele nu difera mult.
        LASTUNUL DE CASA, Delichon urbicum, se pastreaza aceeasi situatie, fara mari schimbari. Frecvent, dar nu atat de frecvent ca randunica, insa in zonele unde e localizat cuibareste in colonii mai mari sau mai mici, care dau impresia de abundenta a speciei. Si la lastunul de casa se pastreaza identice datele de migratie.
       LASTUNUL DE MAL, Riparia riparia, in trecut era o pasare clocitoare foarte frecventa, astazi as numi-o moderat frecventa. Are colonii in marile zone umede cu maluri rapoase. In Dobrogea ramane foarte frecventa, de fapt in perioada de pregatire a migratiei se strang acolo lastuni de pe zone mai largi.
      FRUNZARITA GALBENA, Hippolais icterina, o pasare suspect de putin observata in zilele noastre. Potrivit observatiilor lui Dombrowski, acum 100-120 de ani era in numar mare in toate gradinile si padurile cu frunzis cazator, teoretic si astazi e considerata ca fiind comuna, practic aproape nimeni nu o fotografiaza, nu prezinta dovezi despre prezenta ei. Eu am observat-o o singura data, o prezenta foarte pregnanta intrucat era foarte vocala, canta si avea un cantec deosebit. De atunci insa nu am mai zarit-o niciodata si nici nu am prea vazut-o in pozele publicate de alti observatori. Oricat de subtila ar fi prezenta ei, daca ar fi frecventa nu ar scapa observatiei. Eu cred si consider, pana la proba contrara ( adica o serie de observatii dovedite) ca aceasta pasare a devenit rara, oricum, mult mai rara decat in trecut. Dombrowski mentiona despre raspandirea ei foarte capricioasa, pe motive putin intelese de ornitologi, avea zone unde se afla din plin si zone intinse, aparent identice,  unde nu se gasea deloc.
        FRUNZARITA CENUSIE, Hippolais pallida, situatia acestei frunzarite este azi atat de complet diferita de descrierea lui Dombrowski incat ar fi loc de multa discutie pentru lamurirea adevarului. Dombrowski considera aceasta specie de frunzarita la fel de frecventa ca si cea galbena, deci peste tot, in plus considera ca urca si mai sus pe munte, la altitudini mai mari decat frunzarita galbena. Astazi frunzarita cenusie este observata intr-un numar foarte mic doar in zonele litorale sau extrem sudice, pe langa Mare, sau pe langa Dunare, si atat.
        SILVIA PORUMBACA, Sylvia nisoria, o silvie mult mai putin frecventa decat in descrierile lui Dombrowski, care o vedea peste tot, in orice zavoi sau margine de padure cu tufisuri. Astazi nu e propriu-zis rara, dar e mult mai localizata, are cateva zone preferate si mult teritoriu in care nu e de gasit.
        SILVIA MICA, Sylvia curruca, in schimb, e o silvie foarte frecventa, cu aceeasi arie mare de raspandire, si in trecut si astazi.
         SILVIA DE ZAVOI, Sylvia borin, cea mai putin raspandita dintre silvii, scria Dombrowski, aflata in aproape orice regiune dar in numar mic. La fel e situatia si astazi, cu mentiunea ca mie mi s-a parut  mai raspandita astazi decat silvia porumbaca, cel putin in regiunile vizitate de mine sigur este mai raspandita.
        SILVIA DE CAMP, Sylvia communis, frecventa in regiunile de campie si dealuri joase, mai putin in zona subcarpatica. Fara schimbari majore.
        SILVIA CU CAP NEGRU, Sylvia atricapilla, o pasare clocitoare foarte frecventa, si atunci si acum.
         COCOSARUL, Turdus pilaris, pe vremea lui Dombrowski si a lui Lintia cocosarul se numea si "sturz de iarna", aceasta fiind denumirea uzuala. Pe vremea aceea acest nume se potrivea intrutotul deoarece cocosarii erau numai oaspeti de iernare, se vedeau in stoluri mari numai iarna. Intre timp cocosarul a inceput sa cuibareasca intr-un numar destul de bun si pe la noi, mai ales in partea de nord a tarii dar si pe alocuri in Carpati, fiind unul dintre putinele cazuri de pasari nordice cu extindere de areal de cuibarire inspre sud, inspre teritoriul tarii noastre.Comportamentul si numarul de stoluri si de populatie din stol pe timp de iarna sunt aceleasi ca acum 100 de ani, la fel si datele de sosire si plecare in masa la iernat. 
     STURZUL DE VASC, Turdus viscivorus, aria de cuibarire de azi e ceva mai restransa spre zona de munte, mai putin in cea subcarpatica. In rest, pare sa fie aceeasi populatie, perechi cuibaritoare la munte si pasari coborate la iernat in tinuturile mai joase. Eu ii vad in numar mare la iernat in zona subcarpatica, imediat in vecinatatea muntilor, dar la altitudine pana in 600 m. 
        STURZUL DE VII, Turdus iliacus, nu pare sa fie nicio schimbare, apare la iernare in Romania, insa nu in numar prea mare, pe alocuri.
        MIERLA, Turdus merula, o pasare foarte frecventa, si-a pastrat acest statut in ultima suta de ani. Eu o consider in topul celor mai frecvente pasari de la noi, ocupand in numar mare arealuri foarte diferite, de la toate felurile de padure, din salbaticie sau palcuri din parcuri, tufisuri mai mari sau mai mici de pe marginea drumurilor, pana la stufarisuri, o specie foarte bine adaptata.
         MIERLA GULERATA, Turdus torquatus, o specie alpina, numarul mierlelor gulerate posibil sa fi scazut, astazi pasajele lor de primavara si mai ales de toamna, din zona de ses, nu sunt perceptibile, acum 100 de ani erau intalnite saptamani la rand in locurile joase in pasaj.
       MIERLA DE PIATRA, Monticola saxatilis, o specie al carei numar a scazut, inainte era o prezenta obisnuita in mai toate zonele muntoase, astazi e rara in Carpati, au mai ramas intr-un numar oarecare in muntii Macin , in Dobrogea. Inainte cu 100 de ani era mai frecventa in Carpatii Meridionali si in numar mare in Cazanele Dunarii, si doar cateva perechi in Dobrogea. Azi e invers, perechile din Dobrogea par sa formeze populatia de baza a speciei in tara noastra, in Banat, Ardeal, Oltenia si Muntenia apare foarte rar.
        MIERLA ALBASTRA, Monticola solitarius, pe vremea lui Dombrowski-Lintia era o specie pentru care aveau multe dubii in a o introduce in lista avifaunei romanesti, existau doar doua mentionari, fara probe, in jud. Brasov si in regiunea Turda. Astazi ramane o specie cu foarte rare prezente, aproape exclusiv in Dobrogea. 
       PIETRAR SUR, Oenanthe oenanthe, o pasare care si-a pastrat atat numarul cat si aria de raspandire, foarte larga, in toate zonele pietroase, de munte, de deal si mai ales in podisul dobrogean. 
       PIETRARUL MEDITERANEAN, Oenanthe hispanica melanoleuca, o specie care si-a pierdut o importanta zona de raspandire, si anume in Clisura Dunarii, unde si fusese descoperit de Lintia, in 11 iulie 1909, la Bazias. De atunci, pe parcursul a inca 40 de ani de observatii a fost vazut de Lintia in mai multe randuri in aceleasi locuri, si la Orsova, la Dubova, la Coronini, din nou la Bazias, ca specie cuibaritoare. Astazi e complet disparuta din zona, foarte putine exemplare mai pot fi vazute in Dobrogea, de multe ori hibrizi cu specia pietrarului negru.
        PIETRARUL NEGRU, Oenanthe pleschanka, o specie care se intalneste exclusiv in Dobrogea, in zonele pietroase ale acesteia. In intervalul de 100 de ani si-a pastrat exclusivitatea pentru Dobrogea, neaparand in nicio alta regiune a tarii, dar nici restrangandu-si arealul. 
       Dobrogea mai este "cucerita" in ultimele decenii de PIETRARUL RASARITEAN, Oenanthe isabellina, un caz mai rar de expansiune clara a unui element pontic la noi in tara. Acum 100 de ani existau cateva observatii nesigure si un singur exemplar capturat la 2 aprilie 1883. astazi pietrarul rasaritean este bine instalat in Dobrogea, se poate gasi si vedea cu usurinta, sunt multe perechi cuibaritoare, o adevarata populatie. Si se pare ca expansiunea lui nu s-a incheiat, au inceput sa apara pietrari rasariteni si in Baragan, in mai multe locuri, pe toata lungimea si latimea acestei campii de sud-est. In numar foarte mic, dar este un inceput. 
      MARACINAR MARE, Saxicola rubetra: o pasare destul de frecventa, in habitatul potrivit, la munte si in multe locuri joase cu pietrisuri, tufisuri. Fara schimbari in intervalul analizat.
     MARACINAR NEGRU, Saxicola rubicola: o specie in numar moderat dar nu modest, si atunci si acum, avand anumite cerinte de umiditate, de abundenta in insecte. Totusi e destul de raspandit.
      MARACINAR SIBERIAN, Saxicola maura, aceleasi patrunderi accidentale doar in Dobrogea, si in acelasi numar foarte mic, nu s-a schimbat nimic in ultima suta de ani. 
      CODROS DE GRADINA, Phoenicurus phoenicurus, o specie altadata mult raspandita in zavoaiele si salciisurile din Lunca Dunarii, astazi altele sunt padurile care adapostesc perechile de codros de padure. Sunt si paduri de ses, dar si de deal, si de munte in zone joase, paduri cu suficienta umiditate. Nu pare sa fie atat de frecvent ca pe vremuri, dar nici in scadere marcata.
       CODROS DE MUNTE, Phoenicuros ochruros, foarte raspandit la cuibarire in zonele de munte, si astazi ramane o pasare foarte frecventa, mai ales in zonele carpatice, pe malul paraielor cu bolovani, pe grohotisurile de la altitudine mare, pe peretii stancosi, pe casele de la munte. Exista insa si la campie si deal, insa in numar mult mai mare in pasaj decat la cuibarire. Iarna unele exemplare mai raman, in general pe litoral sau pe malul apelor mari. La fel era situatia si acum un secol. 
        PRIVIGHETOAREA ROSCATA, Luscinia megarhynchos: nu stiu daca numarul de privighetori a scazut sau a crescut, cert este ca era si este frecventa in multe locuri. Totusi, Dombrowski considera ca cealalta specie de privighetoare, Luscinia luscinia, PRIVIGHETOAREA DE ZAVOI, era mult mai raspandita, mai  ales in zona de sud-est unde locuia si cerceta mai in amanunt, si ca aveau loc periodic adevarate invazii, aceasta privighetoare aparand in numar mare prin multe gradini si parcuri din Bucuresti. Astazi aceasta descriere s-ar potrivi mai bine privighetorii roscate, privighetoarea de zavoi e mult mai rara, mai salbatica, cu o viata mai ascunsa, departe de localitati. 
        GUSU-VANAT, Luscinia svecica, o pasare rara si acum si in urma cu un secol, se gasea cam in aceleasi locuri ca si azi, adica in Dobrogea, in sud si sud-est, disparand aparitiile din Banat.
      MACALEANDRU, Erithacus rubecula, o pasare foarte frecventa si acum si azi, ramanea peste iarna in numar mare. 
       BRUMARITA ALPINA, Prunella collaris, fara schimbari. Si acum si atunci, o pasare a inaltimilor mari din Carpati, zonele de stanca, de clima aspra, coborand foarte putin din etajul ei alpin pe vai, in iernile foarte dure.
       Tot o pasare a padurilor de munte a ramas la noi si BRUMARITA DE PADURE , probabil in acelasi numar, ca populatie.
      PANTARUS, Troglodytes troglodytes, o pasare frecventa, cuibareste mai ales in zonele montane si submontane, dar iarna poate fi vazuta pe oriunde. Fara schimbari. 
      MIERLA DE APA, sau pescarelul negru, Cinclus cinclus, o pasare cu efective bune pe paraiele de munte din tara, dar probabil scazute fata de acum 100 de ani. In urma cu un secol aceste mierle erau suficient de multe ca sa atraga o aversiune din partea pescarilor si sa se doreasca vanarea lor in numar cat mai mare. Dionisie LIntia a dus o adevarata campanie de protejare a acestor pescarei. 
   

LA DISTANTA DE UN SECOL, Schimbari mari si mici(8)

LA DISTANTA DE UN SECOL, Schimbari mari si mici(8)

  

    Pasarele cantatoare: grauri, ciocarlii, fase, cinteze, presuri, ticleni, cojoaice, forfecute, pitigoi, lacari, pitulici, granguri, matasari, grelusei, sfrancioci, muscari, ausei, canepari, sticleti, florinti si pasari asemanatoare lor.

      GRAUR, Sturnus vulgaris, o specie numeroasa, de succes, si acum, si in trecut. Interesant ca nu s-a produs nicio schimbare in comportamentul lor de migratie, desi astazi sunt voci care interpreteaza prezenta lor sporadica pe timpul iernii ca o schimbare legata de incalzirea climei. Citind insa materialele de acum un secol, si chiar mai mult pentru ca opera lui Dombrowski a fost scrisa in jurul anului 1900, se observa ca acelasi comportament il aveau graurii si in trecut. Migrau in masa in lunile octombrie si noiembrie, plecau spe sud, insa nu era ceva neobisnuit ca in anumite locuri un numar oarecare de grauri sa mai ramana, mai ales pe langa mare, sau prin lunci. Si pasajul lor era impresionant, pentru ca pe teritoriul tarii noastre nu se vad numai cei cuibaritori aici, ci si populatii intregi de grauri de la nord, si mai ales de la nordul Marii Negre, aceia putand aparea oricand iarna, mai ales in zona de est si sud-est. Au cel mai tarziu pasaj, prin noiembrie, si sunt printre primele pasari care reapar din migratie, inca din februarie, uneori chiar si sfarsit de ianuarie. In functie de vreme sunt ani cu adevarate invazii de februarie in orasele mari, Lintia descrie cateva in orasul Timisoara. Asa cum apreciez si eu, cand anumiti observatori par sa confunde stolurile de iarna de stancute cu cele de grauri, si in literatura de specialitate veche se mentioneaza faptul ca graurii ramasi iarna se amesteca uneori cu stancutele, de aceea trebuie observate si fotografiate cu grija stolurile uriase de iarna de prin Baragan, Dobrogea, pentru ca nu sunt decat in mica parte grauri. Stancutele au deseori miscari rapide si adunari si risipiri de stoluri foarte asemanatoare cu graurii, nu atat de incete ca ale ciorilor de semanatura, si sunt si mai mici, astfel ca de la distanta confuzia este usor de facut.

       LACUSTAR, Pastor roseus, nicio schimbare in ceea ce priveste specia, desi, ca o pasare ce patrunde dinspre Asia, dinspre India, ar fi fost poate de asteptat ori o patrundere mai hotarata, ori o retragere. Cuvintele lui Dombrowski de acum 120 de ani se potrivesc si astazi  lacustarului: "In unii ani lacustarul apare in carduri mari, in alti ani numai exemplare singuratice, care se ataseaza la stolurile mari de grauri". Limita vestica a ariei lui de cuibarire neregulata ramane pusta maghiara, unde observatiile notate intre anii 1800-1900 consemneaza cca 12-14 clociri intr-un secol. Anii de invazie sunt mai numerosi, insa clocirea se produce cand si cand, la intervale neregulate. Invaziile de lacustari se produc in functie de invaziile, de numarul de lacuste, in principal.

     La noi in tara, in perioada interbelica au fost foarte putine colonii mari de cuibarire, practic Dionisie Lintia nu a putut nota niciuna. Datele mai vechi arata insa o mare colonie la Milcov, in 1875, in maluri inalte langa Medgidia si Jurilovca, in Muntenia au cuibarit in gramezi mari de piatra de constructii. Desi lacustarul era prezent in toate regiunile tarii, mari colonii nu au fost inregistrate decat in partea de sud-est, mai ales Dobrogea dar si estul Munteniei sau sudul Moldovei. In anul 2018 s-a inregistrat la noi o mare colonie de cuibarire, intr-o cariera de piatra in Dobrogea. 
     GRANGUR, Oriolus oriolus, o pasare la fel de frecventa si cu acelasi areal de raspandire. Dombrowski sustinea ca grangurii din Romania au o culoare galbena mai intensa decat cei din regiunea Europei de Vest si Centrala, si de asemenea, observase ca si femelele au uneori un fluierat asemanator masculului. Nu am avut posibilitatea sa compar cu grangurii din alte tari dar, intr-adevar, masculii de grangur la noi au o culoare foarte intensa, si deseori si femelele sunt galbene, nu verzui, mai ales femelele adulte sau in varsta.
      BOTGROS, Coccothraustes coccothraustes, desi nu am posibilitatea sa verific exact, descrierile din trecut in ceea priveste frecventa botgrosului par mai entuziaste decat ar putea fi astazi. E si azi o pasare frecventa, dar mai putin in perioada de cuibarit, mai ales e vizibil iarna cand coboara des in localitati si cand vin si exemplare dinspre nord.  Desi in mai toata literatura de specialitate se insista pe faptul ca botgrosul nu ar cuibari dincolo de limita padurii de fag, eu am vazut botgrosi cuibaritori la 2000 m altitudine, in Parang, pe niste varfuri stancoase, pe aceleasi stanci cu codrosi de munte, canepari, fase de munte, brumarite de stanca si vanturel rosu. E adevarat, stancile aveau o buna expunere sudica, cu ceva vegetatie arbustiva marunta, smardar, salcii de munte, foarte putin jnepenis.
       STICLETE, Carduelis carduelis, o pasare foarte frecventa, si la clocire, si la iernare, cand pasarilor cuibaritoare de la noi li se adauga si pasari venite dinspre nord. Are un areal de raspandire extins, de la lunci, zavoaie, campie, pana in zona de munte, mai ales cea subacarpatica, insa l-am vazut cuibarind si hoinarind si la mare altitudine, la 1600 m si mai mult.
        FLORINTE, Chloris chloris: era mai frecvent inainte in zona de campie, pentru ca erau mai multe paduri acolo. Ii plac padurile cu luminisuri si cele de campie ar fi fost preferatele lui, asa cum erau acum 100-150 de ani. Cum aceste paduri s-au restrans in favoarea agriculturii, si florintii s-au mai imputinat si s-au concentrat acum mai mult pe zonele impadurite de deal, de podis si cele subcarpatice. Aceasta raspandire e valabila pentru sezonul de clocire, pentru iernare prefera locurile joase, campurile nesfarsite cu buruieni, placandu-i semintele acestora. 
       CANEPAR, Linaria linaria: a scazut in numar, este o pasare care poate fi vazuta frecvent, iarna mai ales, dar mai localizata decat pe vremuri. La vreme de iarna exista si acum stoluri mari, dar sunt mai curand exceptia decat regula. La cuibarire eu i-am vazut des in zona inalt alpina, in grohotisurile de la peste 1600 m altitudine, mai putin in alte locuri. 
      SCATIU, Carduelis spinus, o pasare pentru care in monografia Lintia-Dombrowski apare o controversa in ceea ce priveste cuibarirea, controversa care nu a fost rezolvata nici azi, desi exista voci care spun ca scatiul ar cuibari la noi, nu exista si dovezi  pentru asta. Dombrowski credea ca scatiul cuibareste in Carpati, considera ca vazuse adulti cu pui la Predeal, in vara lui 1900. Lintia credea ca scatiul nu cuibareste in muntii nostri, scriind urmatoarele: "Eu, in calatoriile si excursiile mele de prin muntii nostri si in special in masivul Bucegilor, unde am petrecut in cateva randuri vara timp mai indelungat, cu scopul de a face cercetari si colectari ornitologice, nu am intalnit aceasta pasare niciodata, cu toata atentiunea ce i-am dat, ci numai inarita verde (canarasul), Serinus serinus, aceasta deseori: am impresia ca si puii pe care ii hraneau pasarile adulte la Predeal, la 20 iulie 1900, apartineau speciei Serinus, fiindca aceasta e destul de comuna in regiune, e posibil ca Dombrowski sa fi confundat aceste doua specii, mult asemanatoare in liber, de la distanta.  Aceeasi parere si-o exprima si I. Schenk, directorul Institutului Ornitologic din Budapesta unde se concentreaza toate observatiile si cerectarile din Ungaria - ca Scatiul nu cloceste in Carpatii din Romania." Nu stiu exact care este adevarul in aceasta controversa, insa pana acum nu am vazut nicio fotografie cu scatii in perioada de cuibarire, nu poseda nimeni niciun material inregistrat cu acestia in sezonul iunie-iulie, asa ca inclin sa dau dreptate lui Lintia, pana la proba contrara.
   Iarna sosesc in numar mai mare sau mai mic, si pot fi vazuti in multe locuri, cu destula usurinta, chiar si in parcuri, la liziere, in localitati si in afara lor.
      INARITA, Carduelis flammea, o pasare nordica la cuibarire, venea deseori la iernare la noi, nu in fiecare iarna, dar aproape, si in stoluri mai mari, care se gaseau prin multe locuri, mai ales campuri, gradini etc. Astazi apare neregulat, in numar mic, si nu peste tot, prefera anumite regiuni. In urma cu 150 de ani existau afirmatii ale unor ornitologi straini ca specia "cabaret" ar fi cuibarit la noi in Carpati, dar nici Dombrowski nici Lintia nu au gasit vreo dovada in acest sens. 
       MUGURAR, Pyrrhula pyrrhula: a scazut ca populatie, desi cuibareste in multe locuri din munti nu s-ar mai putea scrie, ca acum 100 de ani, ca este cea mai frecventa clocitoare din Carpati. Iarna numarul lor este inconstant, sunt ani cu un numar mare de mugurari veniti de la nord si ani in care acesti oaspeti de iarna par absenti cu totul, ramanand aici doar populatia destul de putin numeroasa a localnicilor mugurari. La fel de inconstanta era prezenta lor si acum 100 de ani, cu ani in care erau vazuti doar cativa, insa sintagma"ani de invazie in care apar in numar colosal la noi" e ceva mai rar si mai greu de imaginat in asemenea termeni.
         CANARAS, Serinus serinus: se numea in vechime Inarita verde, sau Inarita galbena, si Dombrowski o considera drept o pasare foarte rara la noi, eventual numai de pasaj. Lintia, ce-i drept cateva decade mai tarziu, considera ca afirmatia lui Dombrowski nu corespundea situatiei si ca, de fapt, canarasul ar fi mai des la noi. Posibil ca amandoi sa fi avut dreptate, in sensul ca e posibil ca acest canaras sa fie o specie mai nou patrunsa in tara si numarul ei sa fi crescut in timp. Astazi este o pasare destul de frecventa, mai ales in zona subcarpatica dar si la munte, pe vaile locuite mai ales, sau cel putin acolo au fost observatiile mai usor de facut. Se pare ca in anumite regiuni ar fi frecventa si in alte habitate decat cele submontane sau montane, insa mie nu mi s-a verificat aceasta sustinere, asa ca nu dau un raspuns definitiv. Ar fi interesant de fotografiat si inregistrat aceasta pasare la cuibarire, in toate locurile in care este vazuta, pentru a trasa un areal de cuibarire cat mai realist.
      FORFECUTA, Loxia curvirostra, posibil ca numarul ei sa fi scazut la pasaj, rareori, sau deloc, mai bine zis, nu se mai inregistreaza invazii pe timp de iarna cu sute si sute de exemplare hoinarind sesurile si orasele. Ramane o prezenta mai mult sau mai putin numeroasa in padurile de brad de la munte.
      FORFECAR, Loxia pyttyopsittacus, ratacit accidental la noi, uneori singur, alteori impreuna cu forfecuta, exista din timpurile mai vechi 4 exemplare naturalizate, doua din zona Moldovei, si doua din zona Sibiului. Mai exista si observatii de stoluri de forfecari, care hoinareau chiar si impreuna cu FORFECUTA CU ARIPI ALBE, Loxia leucoptera, pentru tara noastra existand exemplare observate si din aceasta specie, din mai multe zone din tara, Sinaia, Fagaras, Harghita, Brasov.
      CINTEZA, Fringilla coelebs, o pasare foarte frecventa, si acum si inainte, cuibarind in mai toate regiunile cu paduri, inclusiv paduri de conifere. Prezenta in numar mare si la iernare, interesant ca astazi cinteza ierneaza in numar mai mic decat posibilitatile ei, mai ales masculii raman la noi pe iarna si putine femele si tineret. Totusi acum 100 de ani se citeaza iernarea lor in numar foarte mare, stoluri intregi pe vai si in locuri joase, in localitati, semn ca iernile nu erau atat de grele pe cat avem impresia ca erau in urma cu un secol.
       CINTEZA DE IARNA, Fringilla montifringilla, o pasare nordica ce vine la noi la iernat in fiecare an, in numere mai mari sau mai mici. Populatia ei la iernare in Romania a scazut in ultimul secol, in trecut erau deseori vazute stoluri "de mii si mii de exemplare", astazi anvergura unui stol pe care sa-l putem numi mare abia daca numara cateva sute, foarte rar trece mia de pasari. Fie au mai scazut populatiile din nord, cel mai probabil, fie si-au gasit alte locuri de iernare preferate. Totusi, ramane si azi o specie numeroasa la iernat. Despre cuibarirea ei la noi se poate spune ca este inexistenta desi in urma cu 100-150 de ani erau voci care pretindeau ca ar fi vazut cinteze de iarna la cuibarit in Carpatii nostri (langa Tazlau, in jud. Neamt, in Bucovina, si in Fagaras, fara sa existe insa dovezi.)
        CINGHITA ALPINA, Montifringilla nivalis, o specie considerata astazi ca disparuta, sau inexistenta in avifauna tarii. In urma cu 130-150 de ani existau anumite observatii, ce-i drept nedovedite, de cuibarire a acestei specii in Carpatii nostri, la mare altitudine. Exista o observatie de cuib in Bucegi, la 21 iunie 1897, la Sacaramb, in jud. Hunedoara, in Fagaras, Brasov (chiar un stol de cinghite de iarna) si Vf. Pietrosul din Maramures. Aceste observatii sunt culese de Dombrowski din literatura de spcialitate anetrioara lui, nici el, nici Lintia nemaiavand stiinta despre vreo alta observatie in secolul 20. 
        PASAREA OMATULUI, Plectrophenax nivalis, astazi e vazuta intr-un numar foarte mic ca oaspete de iarna, in urma cu un secol aparea la iernare in stoluri mari uneori, mai ales in Dobrogea. 
         VRABIA DE CASA, Passer domesticus, si astazi sunt foarte multe, in toate localitatile, si urbane si rurale, sunt nelipsite si in numar apreciabil. Cu toate acestea, impresia mea este ca numarul lor a mai scazut, lipsesc din descrierile de azi pomii incarcati cu cate 10-15 cuiburi de vrabie de casa, pe langa cele care cuibareau pe constructii. Astazi exista locuri pentru toate vrabiile de casa de cuibarire in golurile din diverse constructii, nu mai recurg la cuibarirea in colonii pe copaci, iar coloniile de pe constructii sunt mici, cateva cuiburi, de cele mai multe ori nici nu mai cuibaresc in colonie ci isi cauta fiecare coltul ei de acoperis, de perete, de element de constructie- semn ca sunt mai rarefiate decat altadata.
         VRABIA DE CAMP, posibil ca numarul sa se fi pastrat, eventual sa fi scazut in aceeasi proportie cu vrabia de casa, din nou, descrierile de colonii de cuibarire exceleaza printr-o abundenta care astazi lipseste. Lipsesc si cuiburile mari de acvila imperiala, sau de barza neagra in orice padure, unde se numarau cu zecile cuiburile de vrabie de camp, astazi raspandirea si cuibarirea vrabiei de camp este mai modesta decat in vremurile vechi.
          VRABIA NEGRICIOASA, Passer hispaniolensis, iata inca o specie sudica interesanta, care si-a facut o patrundere hotarata in ultima suta de ani. Pe vremea lui Dombrowski abia daca exista o observatie nesigura, nedovedita, a unui exemplar in sudul Dobrogei. De atunci, trecusera 50 de ani cand Lintia re-publica si completa  volumul inaintasului sau si nu a putut adauga nicio noua observatie de vrabie negricioasa. O lunga perioada de timp patrunderea s-a facut lent, insa in ultimii 20 de ani asistam la o adevarata explozie a acestei specii sudice, a cucerit deja toata linia Dunarii, toata Dobrogea si, mai nou, incepe sa apara chiar si la 30-40 km distanta nord fata de Dunare. Mai mult decat in Dobrogea eu o observ in Oltenia, unde specia pare sa infloreasca si sa se extinda intr-un ritm crescut.
            PRESURA SURA, Emberiza calandra, o pasare foarte frecventa si in urma cu 100 de ani, si astazi. S-a adaptat foarte bine la campia agricola, cu paduri foarte rare, a devenit stapana tufarisurilor ramase in acest tip de habitat si se descurca excelent. La iernare ramane uneori in stoluri mari, mai ales in zona de sud, zona de lunca, de podis cu expunere sudica, de felul celui dobrogean sau cel mehedintean.
          PRESURA GALBENA, Emberiza citrinella, si-a restrans habitatul de cuibarire, inainte vreme prefera padurile de campie cu mult subarboret, cum acestea s-au defrisat in mare parte pentru agricultura, acum aparitia presurii galbene in sezonul de clocire si crestere a puilor e mai frecventa in zonele de deal si de munte. Si inainte vreme cuibarea masiv in aceste zone, dar daca luam in calcul retragerea ei la cuibarire din zona campiei inseamna ca per total, populatia a scazut. La iernare se aduna in stoluri care hoinaresc mai ales in locurile deschise, asezandu-se la odihna pe copacii din perdele sau din livezi si liziere, de multe ori chiar in localitati. 
         PRESURA CU CAP NEGRU, Emberiza melanocephala, o alta specie de succes, venind dinspre zonele de clima calda ale Asiei. O specie foarte rara acum un secol, cu o singura observatie colectata (mai 1909, Murfatlar), astazi a devenit o pasare cuibaritoare regulata, uneori in numar bun, mai ales in Dobrogea si Oltenia.
        PRESURA BARBOASA, Emberiza cirlus, o alta specie de presura sudica, cu un real succes de adaptare si raspandire in climatul tarii noastre. In 1900 Dombrowski nici nu o trecuse in volumul sau pentru ca abia in 1913 Lintia observa primul exemplar. De atunci si pana in 1950 cand si-a incheiat observatiile o gasise strict in Clisura Dunarii, de la Bazias, Cazane, Orsova pana la Baile Herculane. Astazi ea si-a extins arealul de raspandire pe tot nordul Olteniei, uneori si in Arges. O descoperire interesanta am facut-o in vara anului 2012, gasind specia in sudul Olteniei, aproape de Craiova, si mai tarziu la granita judetului Valcea cu judetul Olt, in apropierea raului Olt. Cea mai raspandita ramane insa in zona subcarpatica a Olteniei si a Banatului, zonele cu expundere sudica, insorite si cu accente de ariditate, totusi climat mai umed de padure, de munte, nu de campie si podis ars de secete.
       PRESURA DE GRADINA, Emberiza hortulana, aceasta specie iubeste locurile deschise, campia, dealurile joase, expuse la soare, cu umiditate medie sau chiar scazuta, o specie care pare sa fi ramas constanta ca numar si areal, posibil chiar o cucerire de noi spatii. In urma cu 100 de ani era data ca foarte frecventa doar pe Dobrogea, astazi mi s-a parut ca e cel putin la fel de frecventa ca in Dobrogea si in alte regiuni, Muntenia si mai ales, Oltenia. 
       PRESURA DE MUNTE, Emberiza cia, o presura localizata, nu se gaseste nici pe departe peste tot pe la munte ci doar in anumite locuri pe care si le pastreaza de la an la an. Aceste locuri par insa sa se fi inmultit in comparatie cu cele de acum un secol. Atunci erau cunscute doar doua locatii pentru aceasta specie de presura, Cazanele Dunarii, stancariile de acolo si Padurea Babadag, in Dobrogea. Locatia din Babadag a disparut, in schimb au aparut locatii noi, mai ales in Oltenia dar pe alocuri si prin Ardeal sau Muntenia. 
       PRESURA DE STUF, Emberiza schoeniclus, pasare cuibaritoare si la iernat, frecventa, intalnita in toate zonele cu stufarisuri mai extinse. Arealul ei s-a restrans odata cu restrangerea baltilor, a regiunilor umede cu mult stuf. 
      CIOCARLIA DE BARAGAN, Melanocorypha calandra, o pasare cu o populatie mult scazuta fata de acum 100 de ani. In urma cu un secol era foarte frecventa chiar in Baragan, nu numai in Dobrogea, astazi arealul ei s-a restrans numai la Dobrogea, mai ales partea dinspre mare. Aparitiile in alte zone sunt foarte, foarte rare. In plus nu mai exista deloc stolurile "necrezut de mari" care existau pe vremea lui Dombrowski in pasaj, semn ca a scazut nu numai populatia cuibaritoare la noi dar si cea care ne alegea ca ruta de pasaj sau iernat.
       CIOCARLIA CU ARIPI ALBE, Melanocorypha leucoptera, astazi este o specie fara aparitii in tara noastra. Dombrowski poseda o colectie de 37 de exemplare, recoltate la noi in tara, mai ales din iernile 1902/1903, si 1907/1908. Exista in colectiile Muzeului din Budapesta si un exemplar impuscat in Ardeal, in 1855. Aceste pasari faceau periodic invazii de iarna spre Europa, ajungand pana in Anglia si bineinteles in toate tarile dintre Siberia,Asia Centrala si Anglia. Probabil ca populatia de ciocarlii cu aripi albe cuibaritoare a scazut dramatic, astazi nu mai au loc astfel de incursiuni masive spre vest. O alta posibilitate ar fi ca sa nu mai existe in locurile ei de cuibarire ierni atat de grele si bogate in zapada care sa le goneasca spre vest. Populatia s-a rarit inca din perioada interbelica, Lintia nu mai avea cunostiinta de astfel de incursiuni, pe cand Dombrowski asistase la adevarate "invazii" cu stoluri multe si mari de 20-30 indivizi.
        CIOCARLIA NEAGRA, Melanocorypha yeltoniensis,  tot iernile foarte grele, bogate in zapada, din zona cuprinsa intre Volga si Irkutsk, goneau si aceasta specie spre vest, in numar mai mic insa, abia daca exista doua observatii, langa Tulcea, in 28 martie 1900 si in 26 martie 1897, tot in jud. Tulcea.
        CIOCARLIA  DE STOL, Calandrella brachydactyla, o restrangere de areal, nu mai poate fi numita drept o pasare frecvent clocitoare in Baragan, in schimb in Dobrogea cloceste regulat si in numar ceva mai mare, mai ales pe langa mare. Apare si in alte zone dar in numar mult mai mic, mai sporadice.
       CIOCARLAN, Galerida cristata, a cunoscut o revigorare a speciei in ultimii douazeci de ani, tipul de agricultura din perioada comunista nu i-a priit prea mult, devenise destul de rar, acum se gaseste in numar considerabil si in multe regiuni, probabil aproape de nivelul de acum 100 de ani. 
        CIOCARLIE DE PADURE, Lullula arborea, numarul ei a scazut destul de mult, astazi e departe de a fi "una dintre cele mai frecvente pasari clocitoare din Romania", cu stoluri "pretutindeni" in pasaj. Poate fi gasita in multe locuri si astazi dar nu in numar atat de mare iar pasajele ei sunt practic neobservabile. 
       CIOCARLIA DE CAMP, Alauda arvensis, a scazut si ea in ultima suta de ani, se gaseste si acum ca si atunci de la campie pana in varful muntilor, pe pajistile alpine, insa in numere mai modeste.
        CIOCARLIA URECHEATA, Eremophila alpestris: Dombrowski o cunostea doar ca oaspete de iarna, astazi este certa cuibarirea ei in muntii inalti de la noi, eu personal am vazut pui, perechi in jocuri nuptiale, pe pajistile alpine din Parang. Deci, numarul ei sau mai bine-zis succesul speciei la noi a crescut, chiar daca stolurile de iernare sunt mult mai mici azi decat cele descrise de Dombrowski. 
       CIOCARLIA MICA, Calandrella rufescens, o specie care nu apare la Lintia-Dombrowski ca facand parte din avifauna tarii, si nici azi nu s-ar putea spune ca a patruns cu adevarat pe teritoriul nostru, totusi, anul trecut, in 2019 in februarie am intalnit pe langa mare un mascul cantator, cu comportament teritorial si nuptial, nu ar fi exclus ca in urmatoarele decenii specia sa patrunda cu adevarat la noi.  
      CODOBATURA GALBENA, Motacilla flava, nu cred ca s-a schimbat ceva in marimea populatiilor, o specie bine adaptata, care s-a mentinut ca numar, ca areal si ca varietate de forme/subspecii. 
     CODOBATURA DE MUNTE, Motacilla cinerea, pasare frecvent clocitoare in Carpati, asa era acum 100 de ani, asa este si azi. La fel, iernarea, in general se duc spre sud dar o parte din ele raman la noi pe apele din zonele cu vreme mai blanda, lunci, campie, orase. 
       CODOBATURA ALBA, Motacilla alba , una dintre cele mai frecvente pasari din tara, si atunci si acum. 
        FASA DE CAMP, Anthus campestris, s-ar putea folosi pentru ea exact cuvintele lui Dombrowski de acum 120 de ani :"pasare frecventa in toate locurile corespunzatoare ei. Pasare clocitoare in toata tara, mai ales in Dobrogea." 
        FASA DE PADURE, Anthus trivialis, posibil sa fi scazut in populatie, acum 100 de ani era data ca o pasare clocitoare foarte frecventa atat la campie cat si la munte, acum cloceste mult mai frecvent la munte decat la campie, cel putin in partea de sud a tarii unde clocirea la campie a devenit practic inexistenta, in putinele paduri de campie ramase. La campie pot fi vazute in pasaj, pentru scurt timp insa. 
       FASA DE LUNCA, Anthus pratensis, era data acum 100 de ani ca pasare clocitoare rara, acum nu mai cloceste deloc. In urma cu un secol era foarte numeroasa in pasaj, mai ales cel de toamna, acum e rara in pasaj. Si la iernat se spune ca ramanea in numar mare, astazi prezenta ei pe iarna e aproape inexistenta.
      FASA CU GAT ROSU (sau rosiatica), Anthus cervinus: si aceasta specie a scazut, inainte era foarte frecventa in pasaj, cel putin asa scria Dombrowski, ca se afla pretutindeni, mai ales toamna, iar primavara mai ales pe langa mare. Lintia in schimb o considera rara in Banat si Ardeal, si cam asa este si azi, se poate vedea regulat dar in numere mici, sporadic, si mai mult in anumite locuri, nu peste tot.
      FASA DE MUNTE, Anthus spinoletta, fara schimbari, din nou se potrivesc perfect cuvintele scrise in urma cu un secol: " pasare clocitoare regulata, pe alocuri chiar frecventa, in toate locurile inalte din Carpati". Si atunci, si acum, o parte din ele raman peste iarna la noi, in locurile joase, mai ales pe langa ape.
     COJOAICA DE PADURE, Certhia familiaris, o schimbare legata de arealul de raspandire, inainte cu 100 de ani era considerata ca o pasare frecventa mai ales in padurile de la ses, la munte urcand rareori, si nu mai mult de etajul stejarului. Astazi este mai raspandita la deal si la munte, am vazut-o deseori si in padurile de fag, restrangerea padurilor de campie, de sleau, au condus-o preponderent spre regiunile bine impadurite, care acum se afla mai ales la munte si pe dealurile inalte.
        COJOAICA CU DEGETE SCURTE, Certhia brachydactyla, o specie ce pare sa aiba o foarte subtila extindere, acum 100 de ani era prezenta numai in Dobrogea, venind dinspre Peninsula  Balcanica, astazi se gaseste si in Muntenia si in Oltenia, dar nu in numar mare, mai mult in extremitatile sudice, in lunca, in padurile de salcam, de plopi sau in putinele stejarisuri ramase. 
       FLUTURAS DE STANCA, Tichodroma muraria, atunci ca si acum, o pasare foarte localizata, in cativa munti calcarosi din lantul Carpatilor, in numar mai mare sau mai mic. Incursiuni atat de sudice in timpul iernilor grele, precum Bucuresti sau Cernavoda, nu s-au mai inregistrat de mult.
       TICLEANUL, Sitta europaea, o pasare despre care Dombrowski scria ca se intalneste "neobisnuit de des". O descriere entuziasta care se potriveste si astazi, apare in toate padurile, de la cele mai mari pana la parcuri si livezi batrane. 
        La fel de des se intalneste si PITIGOIUL MARE, Parus major, care ramane cel mai frecvent pitigoi de la noi, gasindu-se de la lunca si campie pana sus la munte, si foarte mult in localitati. In orasele cu un grad mai mare de impadurire (spatii verzi, parcuri) tinde chiar sa depaseasca numarul vrabiilor, devenind el cea mai comuna pasare salbatica de pe langa om. La fel de raspandit era si acum 100 de ani, in paduri, in gradini, in livezi.
       Al doilea ca frecventa dintre pitigoi este, a fost si ramane, PITIGOIUL ALBASTRU, Cyanistes caeruleus. Pe altitudine acesta urca mai putin decat pitigoiul mare, in schimb ocupa mai din plin locurile joase, luncile, zavoaiele. 
       PITIGOIUL AZURIU, Parus cyanus, practic nu poate fi trecut in avifauna tarii noastre dar e posibila prezenta lui ratacita pe la noi. Dombrowski sustine ca a vazut un pitigoi azuriu in 20 octombrie 1899, la Comana, fara sa il poata captura si pune la colectie.
      PITIGOIUL DE BRADET, Periparus ater, fara schimbari, specia cloceste in padurile de conifere de la munte si coboara la ses, chiar si in parcurile din orase, iarna, intr-un numar mai mare sau mai limitat.
     PITIGOIUL MOTAT, Lophophanes cristatus, tot un pitigoi de munte, al padurilor intinse de conifere, insa cu o populatie mai redusa, mai localizata, Carpatii nordici sau cu expunere nordica fiind preferati. Acest pitigoi, mai bine adaptat la clima boreala, nu coboara aproape niciodata la campie, la ses, in orase, nici in iernile cele mai grele. 
     PITIGOI DE LIVADA, Poecile lugubris: si astazi are aceeasi raspandire, pe alocuri, mai ales in Banatul sudic, in puncte din Ardeal, locuri insorite cu paduri rare, in Oltenia si in Muntenia, mai ales in zona subcarpatica, in Dobrogea.
      PITIGOI SUR, Poecile palustris, nicio schimbare :"pitigoiul sur il gasim raspandit peste toata tara, lipseste numai in padurile de conifere pure. La numar insa nu este asa frecvent ca pitigoiul de gradina (pitigoiul mare) ori pitigoiul albastru."
     PITIGOIUL DE MUNTE, Poecile montanus, pasare clocitoare in padurile de conifere, sau alte paduri de la munte, coborand rar la ses, totusi destul de des in zona subcarpatica pe timp de iarna. Fara schimbari sesizabile in inervalul de o suta de ani. 
      PITIGOI CODAT, Aegithalos caudatus, fara schimbari, este destul de frecvent si acum, si foarte frecvent era si in trecut. 
       BOICUS, Remiz pendulinus, o pasare care a pierdut destul de mult din areal prin asanarea zonele umede. Scaderea lui putea fi observata inca de acum 100 de ani, apare aceasta diminuare si la Dombrowski si la Lintia, secarea baltilor avusese deja loc pe scara mare inca de la sfarsitul secolului 19. 
      AUSEL CU CAP GALBEN, Regulus regulus, interesant ca Dombrowski considera aceasta pasare doar o pasare de pasaj, astazi este in mod sigur si o pasare fecvent clocitoare in zonele de munte.
      AUSEL SPRANCENAT, Regulus ignicapilla, Dombrowski considera aceasta specie ca fiind cuibaritoarea frecventa si obsinuita a Carpatilor nostri, eu as zice ca astazi este invers, se intalneste mult mai mult auselul cu cap galben decat auselul sprancenat la cuibarire, ultimul fiind destul de frecvent in pasaj. 
      PITIGOIUL DE STUF, Panurus biarmicus, comun in regiunile cu mari stufarisuri, insa aceste regiuni au ramas foarte putine. Mai des vazut in pasaj decat la cuibarire.
       SFRANCIOC CU FRUNTE NEAGRA, Lanius minor, era considerat ca o pasare clocitoare foarte frecventa, si azi e frecventa, insa pe alocuri, mai mult in zonele sudice, in Dobrogea, in Baragan, in partea de sud a Ardealului. 
       SFRANCIOC MARE, Lanius excubitor, un oaspete de iarna frecvent si atunci si acum, cu cateva perechi clocitoare mai ales in nordul tarii. Fara schimbari.
      SFRANCIOC CU CAP ROSU, Lanius senator, foarte putine exemplare si atunci si acum, de fapt in zilele noastre se pot observa intr-un numar relativ mai mare, in Dobrogea si foarte rar in Oltenia. Acum 100 de ani abia daca fusesera observate in pasaj pe Insula Serpilor, probabil patrunderea speciei s-a facut prin Dobrogea si, ca la alte specii sudice, de clima mai calda, a castigat oarecare teren in timp. 
       SFRANCIOC ROSIETIC, Lanius collurio, fara schimbari, o pasare bine adaptata, clocitoare foarte frecventa si acum si in urma cu un secol.
      MATASAR, Bombycilla garrulus, invazii periodice, la intervale destul de mari, dinspre nord. Recent, iarna 2012/2013 a fost o astfel de invazie cand pasarile au ajuns in numar mare si in sudul Romaniei, in Oltenia si Muntenia. Mai sunt ani in care patrund insa in numar mic si doar in nordul tarii. Asa era si acum 100 de ani, ani de invazie ar fi fost 1877, 1889, 1898, 1903/1904, 1905. Lintia noteaza si el ani de invazie pentru Banat, in perioada interbelica observata de el, si anume 1924, 1931, 1932, 1933, 1937. In acesti ani apareau in numar mare chiar si in parcurile din centrul Timisoarei.
        MUSCARUL SUR, Muscicapa striata, o pasare frecventa clocitoare, si azi si in trecut.
        MUSCARUL NEGRU, Ficedula hypoleuca, ramane o pasare rara la clocire, in schimb o prezenta regulata la pasaj.
        MUSCARUL GULERAT, Ficedula albicollis, in schimb este astazi mult mai raspandit decat in trecut, Lintia si Dombrowski il considerau destul de rar la clocire, ori astazi e gasit cu mare usurinta la cuib, cu pui, etc. 
       Recent sunt din ce in ce mai multe aparitii de MUSCAR SEMIGULERAT, Ficedula semitorquata, mai ales in Dobrogea si Oltenia, primele terenuri de patrundere dinspre sud. 
        MUSCAR MIC, Ficedula parva, nu mai este ca in trecut o clocitoare frecventa si chiar numeroasa pe alocuri in regiunile subcarpatice, cuibareste mult mai sporadic, e vazuta mai des la pasaj. 
        PITULICE MICA, Phylloscopus collybita, cloceste in numar destul de mare, frecventa in pasaj, fara schimbari. Si ca areal se gaseste mai ales la munte, la cuibarire, unde ajunge si chiar prefera liziera superioara a padurii de brad (molid).
       PITULICEA  FLUIERATOARE, Phylloscopus trochilus, curios ca acum 100 de ani nu era sigura clocirea ei la noi in tara, era vazuta mai mult ca o pasare de pasaj, astazi e considerata ca o clocitoare frecventa, frecventa fiind si in pasaj. 
      PITULICEA SFARAITOARE, Phylloscopus sibilatrix, in trecut era descrisa ca o pasare clocitoare frecventa, in zilele de azi e destul de capricioasa, prefera anumite zone si nu e in numere considerabile.   
      STUFARICA, Cettia cetti, intalnita si astazi si acum 100 de ani doar in lagunele si in lacurile din apropierea marii, in intervalul de un secol nu a patruns pe alte lacuri, nu a cucerit noi teritorii, se afla in aceleasi locuri, probabil intr-un numar mai mic ca altadata.
         PRIVIGHETOAREA DE BALTA, Acrocephalus melanopogon, era in urma cu 100 de ani destul de comuna, si in Delta dar si Banat si Ardeal, unde astazi apare foarte rar. 
         GRELUSELUL DE ZAVOI, Locustella fluviatilis, considerata cum 100 de ani o pasare rara pe cursul Dunarii de Jos, in Romania adica, mult mai intalnita fiind pe cursul superior, nu stiu cum se prezinta situatia azi pe cursul superior insa la noi a ramas o prezenta rara. 
         GRELUSELUL DE STUF, Locustella luscinoides, considerata o clocitoare frecventa in tara, astazi nu mai este chiar asa de frecventa, desi ramane cel mai frecvent dintre grelusei.  
        GRELUSELUL PATAT,   Locustella naevia, frecventa in locatiile corespunzatoare in trecut, rara astazi. 
        LACARUL MARE, Acrocephalus arundinaceus, cel mai frecevent lacar de la noi, si o pasare foarte frecventa in zonele umede, si atunci si acum. 
       LACAR DE STUF, Acrocephalus scirpaceus, pasare destul de frecventa, fara schimbari. 
       LACAR  DE MLASTINA, Acrocephalus palustris, mai frecvent in trecut decat astazi, posibil din cauza  asanarii a foarte multe terenuri, mlastini, campuri inundate etc.
       LACAR CAFENIU, Acrocephalus agricola, foarte rar si atunci si acum, si numai in Delta Dunarii. 
       LACARUL MIC, Acrocephalus schoenobaenus, foarte frecventa altadata, destul de frecvent astazi, dar nu exagerat.
       LACAR DE PIPIRIG, Acrocephalus paludicola, foarte rar astazi, foarte rar in trecut, numai in Dobrogea.