COCOR MIC, Grus virgo
Cine se scoala de dimineata, departe ajunge...De obicei la rasaritul soarelui abia ma trezeam, ceasul interior ma destepta cu precizie exact cand discul solar iesea din mare.
In zilele de vacanta de aprilie mi-am facut deja niste tabieturi, cel putin cateva zile vreau sa vad pe fereastra rasaritul soarelui din mare, imi asigur mereu un geam spre marea si neagra, si albastra, si frumoasa.
Deja nicio a alta destinatie nu ma mai imbie la timp de primavara asa cum ma cheama Dobrogea si tarmul marii. O chemare mult mai adanca decat a mea o au si pasarile in marea lor migratie, pasarile calatoare si cuibaritoare aiurea in zarile indepartate, simt cateva zile pe an chemarea trecerii pe tarmul Marii Negre. Nu stiu cum sa faci sa le gasesti in cele 4-5 zile cat poti sa-ti rupi din timp ca sa mergi pe malul marii, nu stiu reteta succesului, stiu doar sa umblu mult si la intamplare pana cand ziua imi face cadou intalniri frumoase sau neasteptate. Ingredientul principal la intalnirea surpriza cu cei 10 cocori mici a fost, cred, sculatul "cu noaptea in cap". Singura zi in care m-am trezit pe intuneric, am plecat la drum pe intuneric, propunandu-mi sa prind rasaritul chiar pe tarm. Aripile noptii au inceput sa se ridice la inceput sub forma unor aripi de starci cenusii...Inima mi-a tresarit la vederea lor, credeam ca sunt mult iubitii si rar vazutii mei cocori. Cocori mari, cocori "obisnuiti" le-as spune daca nu ar fi atat de speciali si scumpi la vedere si acestia. Dupa starcii cenusii, in lumina roza si palida a aurorei mi-au rasarit deodata, din mare parca, cei mai speciali si mai rari cocori vazuti la noi in tara, cocorii mici, cocorii diafani ai zorilor de zi - 5 aprilie 2018.
Subtirei, enigmatici, cu pene lungi cenusii batand in roz, cu fata si gatul negre de catifea, ochii de rubine, cocori mignoni, cocori gratiosi, cocorii-domnisoara, cum le spun englezii!
Zece cocori mici mi-au facut cadou cateva clipe de intalnire, inainte de a zbura departe, spre locurile lor de cuibarit din Rusia sau Asia Centrala. Nu au zburat la vederea mea, nu s-au speriat. M-am dat jos din masina si am inceput sa ma apropii de ei, usor, incet...se uitau cate putin la mine apoi isi plecau capetele linistiti pentru a ciuguli ceva interesant si mult de pe aratura proaspata.
Nu mai stiu daca iesise sau nu discul solar din mare, acum cocorii erau soarele meu la care ma uitam cu fascinatie.
Le faceam fotografii, ii filmam, noroc ca era pamantul uscat, altfel m-as fi afundat complet in aratura. O liniste si o frumusete desavarsita...poate m-ar fi lasat sa ma apropii si mai mult cand eu am facut o miscare brusca de sperietura: la spatele meu, din senin, aparuse sa ma latre un caine! Fie ca s-au speriat de caine, fie de miscarea mea brusca, au zburat in ocoluri largi, oferindu-mi privelisti desprinse parca din stampele japoneze.
S-au asezat putin mai departe, insa nu i-am mai urmarit. I-am lasat sa se bucure pentru ceva timp de popasul lor, sa isi traga sufletul dupa voiajul lung din tarile calde, in vederea drumului lor spre locurile propice cuibaririi , poate din sudul Rusiei, poate din tarile Asiei Centrale.
In zilele de vacanta de aprilie mi-am facut deja niste tabieturi, cel putin cateva zile vreau sa vad pe fereastra rasaritul soarelui din mare, imi asigur mereu un geam spre marea si neagra, si albastra, si frumoasa.
Deja nicio a alta destinatie nu ma mai imbie la timp de primavara asa cum ma cheama Dobrogea si tarmul marii. O chemare mult mai adanca decat a mea o au si pasarile in marea lor migratie, pasarile calatoare si cuibaritoare aiurea in zarile indepartate, simt cateva zile pe an chemarea trecerii pe tarmul Marii Negre. Nu stiu cum sa faci sa le gasesti in cele 4-5 zile cat poti sa-ti rupi din timp ca sa mergi pe malul marii, nu stiu reteta succesului, stiu doar sa umblu mult si la intamplare pana cand ziua imi face cadou intalniri frumoase sau neasteptate. Ingredientul principal la intalnirea surpriza cu cei 10 cocori mici a fost, cred, sculatul "cu noaptea in cap". Singura zi in care m-am trezit pe intuneric, am plecat la drum pe intuneric, propunandu-mi sa prind rasaritul chiar pe tarm. Aripile noptii au inceput sa se ridice la inceput sub forma unor aripi de starci cenusii...Inima mi-a tresarit la vederea lor, credeam ca sunt mult iubitii si rar vazutii mei cocori. Cocori mari, cocori "obisnuiti" le-as spune daca nu ar fi atat de speciali si scumpi la vedere si acestia. Dupa starcii cenusii, in lumina roza si palida a aurorei mi-au rasarit deodata, din mare parca, cei mai speciali si mai rari cocori vazuti la noi in tara, cocorii mici, cocorii diafani ai zorilor de zi - 5 aprilie 2018.
Subtirei, enigmatici, cu pene lungi cenusii batand in roz, cu fata si gatul negre de catifea, ochii de rubine, cocori mignoni, cocori gratiosi, cocorii-domnisoara, cum le spun englezii!
Zece cocori mici mi-au facut cadou cateva clipe de intalnire, inainte de a zbura departe, spre locurile lor de cuibarit din Rusia sau Asia Centrala. Nu au zburat la vederea mea, nu s-au speriat. M-am dat jos din masina si am inceput sa ma apropii de ei, usor, incet...se uitau cate putin la mine apoi isi plecau capetele linistiti pentru a ciuguli ceva interesant si mult de pe aratura proaspata.
Nu mai stiu daca iesise sau nu discul solar din mare, acum cocorii erau soarele meu la care ma uitam cu fascinatie.
Le faceam fotografii, ii filmam, noroc ca era pamantul uscat, altfel m-as fi afundat complet in aratura. O liniste si o frumusete desavarsita...poate m-ar fi lasat sa ma apropii si mai mult cand eu am facut o miscare brusca de sperietura: la spatele meu, din senin, aparuse sa ma latre un caine! Fie ca s-au speriat de caine, fie de miscarea mea brusca, au zburat in ocoluri largi, oferindu-mi privelisti desprinse parca din stampele japoneze.
S-au asezat putin mai departe, insa nu i-am mai urmarit. I-am lasat sa se bucure pentru ceva timp de popasul lor, sa isi traga sufletul dupa voiajul lung din tarile calde, in vederea drumului lor spre locurile propice cuibaririi , poate din sudul Rusiei, poate din tarile Asiei Centrale.
Cocorul mic e o specie eurasiatica insa arealul sau tine mai mult de Asia, chiar si partea europeana este doar acea parte extrem estica, tinuturi pe care le privim deja ca pe ceva exotic, indepartat, nefamiliar. Cuibareste cocorul mic in sudul Rusiei, in jurul Marii Negre in partea ei de nord-est si apoi mai departe in tarile Asiei Centrale, pana in Mongolia si China. Pentru cuibarire ii plac tinuturile cu ierburi inalte dar si cu culturi intercalate, pe zone vaste, cercetate de om doar ocazional, si neaparat in apropierea apelor mari. Mananca foarte multe vegetale, primavara insa nu se sfieste sa culeaga de pe araturi si de pe campuri insecte proteice si alte vietati. Seamana destul de mult cu cocorii mari doar ca au o talie mai mica, alte proportii, o silueta mult mai fina, mai subtire, penele lungi si drepte aluneca mult mai curgator si gratios spre spate. Capul si gatul sunt negre, cu pene ornamentale la ochi, de culoare deschisa, aproape alba, intr-un contrast estetic de exceptie cu negrul obrazului si rosul aprins al ochiului. Penajul de pe spate si aripi, penajul general, este cenusiu deschis, cu irizatii rozalii, mai ales in penajul nuptial la adulti. La tineret sau toamna este un gri mat.
La noi in pasaj este o specie foarte rara, cateva exemplare pot trece regulat in fiecare primavara dar sunt extrem de putine, putine si in sine si in raport de numarul statistic total al speciei care este relativ bun. Exemplarele ce cuibaresc in estul Europei tind sa ierneze in Africa insa majoritatea speciei, care cuibareste mai ales in Asia Centrala, migreaza spre India. Acolo sunt mari pasaje, de sute de indivizi deodata. Daca exista numar mare cocorul mic tinde sa fie foarte sociabil, tinde sa se adune in stoluri mari. Pentru Romania un stol de 10 exemplare este deja mare, de obicei treceau in stoluri de cate 4-5. Nordul Indiei are ocazia sa vada insa, si sa celebreze, stoluri imense de cocori mici. Sunt hraniti de oameni, si divinizati pe alocuri. Sunt considerati un ideal de frumusete si gratie, mai ales pentru femei, pentru fete tinere - de aici si denumirea in multe limbi, unde cocorul mic este asociat cu o domnisoara nobila si frumoasa.
Mai este vazut insa in India si ca un simbol al celor care au de intreprins calatorii grele si periculoase. Aceasta semnificatie este transpusa din viata reala a cocorilor mici, care au de efectuat un drum de migratie foarte greu si obositor, trebuie sa treaca muntii Himalaya la altitudini de 8-9000 de m, altitudini si zbor neintrerupt care le epuizeaza trupul fragil. Mai sunt specii care au de intreprins aceste rute la altitudini asa mari si pe distante asa de lungi fara intrerupere, insa sunt specii mai robuste. In trupul lor subtirel si gratios, cocorii mici sunt nevoiti sa gaseasca toata energia pentru a putea ajunge cu bine in zonele necercetate de iarna. Noroc ca dincolo de Himalaya ii asteapta o populatie binevoitoare, care ii hraneste din putinul lor de cereale - macar in primele zile de la sosire - si care nu ii fugareste cu pusca. Acest lucru este extrem de important pentru specie, sunt zone unde populatia umana nu ii priveste cu ochi buni, nu i-ar alerga cu pustile pentru carnea lor necomestibila, ci pentru a-i alunga de pe culturi. Poate ca aceasta intoleranta i-a indepartat pe cocorii mici de europeni, care sunt foarte eficienti in agricultura lor, din ce in ce mai eficienti mergand spre apus dar si din ce in ce mai intoleranti cu cei care ar putea sa le ciupeasca din profit. Deocamdata, fiind foarte putini la numar, cocorii mici sunt vazuti in Europa cu ochi buni, considerati ca frumosi si plini de gratie, insa o crestere a numarului lor ar declansa probabil rautati neprevazute, asa cum suporta de ex. gastele in campiile din vestul Europei, porumbeii gulerati in locurile unde specia lor pare sa revina, si multe alte exemple.
O alta denumire folosita de ornitologi pentru cocorii mici este aceea de Anthropoides virgo si nu Grus virgo, probabil in urma cercetarilor genetice s-a descoperit o distanta mai mare intre cocorii mici si genul Grus, insa aceasta schimbare nu e pe deplin omologata, de aceea nu am folosit-o. Interesanta etimologia si semnificatia numelui dat acestui gen, Anthropoides, nu stiu de ce specialistii au ales acest cuvant, "cu forma umana" "asemanator omului" pentru genul cocorilor mici. Poate de la pozitia lor aproape verticala, cu corpul si capul sus, insa e o impresie destul de vaga si intalnita si la multe alte specii de pasari, mai ales starci.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu