LA DISTANTA DE UN SECOL, Schimbari mari si mici(8)

LA DISTANTA DE UN SECOL, Schimbari mari si mici(8)

  

    Pasarele cantatoare: grauri, ciocarlii, fase, cinteze, presuri, ticleni, cojoaice, forfecute, pitigoi, lacari, pitulici, granguri, matasari, grelusei, sfrancioci, muscari, ausei, canepari, sticleti, florinti si pasari asemanatoare lor.

      GRAUR, Sturnus vulgaris, o specie numeroasa, de succes, si acum, si in trecut. Interesant ca nu s-a produs nicio schimbare in comportamentul lor de migratie, desi astazi sunt voci care interpreteaza prezenta lor sporadica pe timpul iernii ca o schimbare legata de incalzirea climei. Citind insa materialele de acum un secol, si chiar mai mult pentru ca opera lui Dombrowski a fost scrisa in jurul anului 1900, se observa ca acelasi comportament il aveau graurii si in trecut. Migrau in masa in lunile octombrie si noiembrie, plecau spe sud, insa nu era ceva neobisnuit ca in anumite locuri un numar oarecare de grauri sa mai ramana, mai ales pe langa mare, sau prin lunci. Si pasajul lor era impresionant, pentru ca pe teritoriul tarii noastre nu se vad numai cei cuibaritori aici, ci si populatii intregi de grauri de la nord, si mai ales de la nordul Marii Negre, aceia putand aparea oricand iarna, mai ales in zona de est si sud-est. Au cel mai tarziu pasaj, prin noiembrie, si sunt printre primele pasari care reapar din migratie, inca din februarie, uneori chiar si sfarsit de ianuarie. In functie de vreme sunt ani cu adevarate invazii de februarie in orasele mari, Lintia descrie cateva in orasul Timisoara. Asa cum apreciez si eu, cand anumiti observatori par sa confunde stolurile de iarna de stancute cu cele de grauri, si in literatura de specialitate veche se mentioneaza faptul ca graurii ramasi iarna se amesteca uneori cu stancutele, de aceea trebuie observate si fotografiate cu grija stolurile uriase de iarna de prin Baragan, Dobrogea, pentru ca nu sunt decat in mica parte grauri. Stancutele au deseori miscari rapide si adunari si risipiri de stoluri foarte asemanatoare cu graurii, nu atat de incete ca ale ciorilor de semanatura, si sunt si mai mici, astfel ca de la distanta confuzia este usor de facut.

       LACUSTAR, Pastor roseus, nicio schimbare in ceea ce priveste specia, desi, ca o pasare ce patrunde dinspre Asia, dinspre India, ar fi fost poate de asteptat ori o patrundere mai hotarata, ori o retragere. Cuvintele lui Dombrowski de acum 120 de ani se potrivesc si astazi  lacustarului: "In unii ani lacustarul apare in carduri mari, in alti ani numai exemplare singuratice, care se ataseaza la stolurile mari de grauri". Limita vestica a ariei lui de cuibarire neregulata ramane pusta maghiara, unde observatiile notate intre anii 1800-1900 consemneaza cca 12-14 clociri intr-un secol. Anii de invazie sunt mai numerosi, insa clocirea se produce cand si cand, la intervale neregulate. Invaziile de lacustari se produc in functie de invaziile, de numarul de lacuste, in principal.

     La noi in tara, in perioada interbelica au fost foarte putine colonii mari de cuibarire, practic Dionisie Lintia nu a putut nota niciuna. Datele mai vechi arata insa o mare colonie la Milcov, in 1875, in maluri inalte langa Medgidia si Jurilovca, in Muntenia au cuibarit in gramezi mari de piatra de constructii. Desi lacustarul era prezent in toate regiunile tarii, mari colonii nu au fost inregistrate decat in partea de sud-est, mai ales Dobrogea dar si estul Munteniei sau sudul Moldovei. In anul 2018 s-a inregistrat la noi o mare colonie de cuibarire, intr-o cariera de piatra in Dobrogea. 
     GRANGUR, Oriolus oriolus, o pasare la fel de frecventa si cu acelasi areal de raspandire. Dombrowski sustinea ca grangurii din Romania au o culoare galbena mai intensa decat cei din regiunea Europei de Vest si Centrala, si de asemenea, observase ca si femelele au uneori un fluierat asemanator masculului. Nu am avut posibilitatea sa compar cu grangurii din alte tari dar, intr-adevar, masculii de grangur la noi au o culoare foarte intensa, si deseori si femelele sunt galbene, nu verzui, mai ales femelele adulte sau in varsta.
      BOTGROS, Coccothraustes coccothraustes, desi nu am posibilitatea sa verific exact, descrierile din trecut in ceea priveste frecventa botgrosului par mai entuziaste decat ar putea fi astazi. E si azi o pasare frecventa, dar mai putin in perioada de cuibarit, mai ales e vizibil iarna cand coboara des in localitati si cand vin si exemplare dinspre nord.  Desi in mai toata literatura de specialitate se insista pe faptul ca botgrosul nu ar cuibari dincolo de limita padurii de fag, eu am vazut botgrosi cuibaritori la 2000 m altitudine, in Parang, pe niste varfuri stancoase, pe aceleasi stanci cu codrosi de munte, canepari, fase de munte, brumarite de stanca si vanturel rosu. E adevarat, stancile aveau o buna expunere sudica, cu ceva vegetatie arbustiva marunta, smardar, salcii de munte, foarte putin jnepenis.
       STICLETE, Carduelis carduelis, o pasare foarte frecventa, si la clocire, si la iernare, cand pasarilor cuibaritoare de la noi li se adauga si pasari venite dinspre nord. Are un areal de raspandire extins, de la lunci, zavoaie, campie, pana in zona de munte, mai ales cea subacarpatica, insa l-am vazut cuibarind si hoinarind si la mare altitudine, la 1600 m si mai mult.
        FLORINTE, Chloris chloris: era mai frecvent inainte in zona de campie, pentru ca erau mai multe paduri acolo. Ii plac padurile cu luminisuri si cele de campie ar fi fost preferatele lui, asa cum erau acum 100-150 de ani. Cum aceste paduri s-au restrans in favoarea agriculturii, si florintii s-au mai imputinat si s-au concentrat acum mai mult pe zonele impadurite de deal, de podis si cele subcarpatice. Aceasta raspandire e valabila pentru sezonul de clocire, pentru iernare prefera locurile joase, campurile nesfarsite cu buruieni, placandu-i semintele acestora. 
       CANEPAR, Linaria linaria: a scazut in numar, este o pasare care poate fi vazuta frecvent, iarna mai ales, dar mai localizata decat pe vremuri. La vreme de iarna exista si acum stoluri mari, dar sunt mai curand exceptia decat regula. La cuibarire eu i-am vazut des in zona inalt alpina, in grohotisurile de la peste 1600 m altitudine, mai putin in alte locuri. 
      SCATIU, Carduelis spinus, o pasare pentru care in monografia Lintia-Dombrowski apare o controversa in ceea ce priveste cuibarirea, controversa care nu a fost rezolvata nici azi, desi exista voci care spun ca scatiul ar cuibari la noi, nu exista si dovezi  pentru asta. Dombrowski credea ca scatiul cuibareste in Carpati, considera ca vazuse adulti cu pui la Predeal, in vara lui 1900. Lintia credea ca scatiul nu cuibareste in muntii nostri, scriind urmatoarele: "Eu, in calatoriile si excursiile mele de prin muntii nostri si in special in masivul Bucegilor, unde am petrecut in cateva randuri vara timp mai indelungat, cu scopul de a face cercetari si colectari ornitologice, nu am intalnit aceasta pasare niciodata, cu toata atentiunea ce i-am dat, ci numai inarita verde (canarasul), Serinus serinus, aceasta deseori: am impresia ca si puii pe care ii hraneau pasarile adulte la Predeal, la 20 iulie 1900, apartineau speciei Serinus, fiindca aceasta e destul de comuna in regiune, e posibil ca Dombrowski sa fi confundat aceste doua specii, mult asemanatoare in liber, de la distanta.  Aceeasi parere si-o exprima si I. Schenk, directorul Institutului Ornitologic din Budapesta unde se concentreaza toate observatiile si cerectarile din Ungaria - ca Scatiul nu cloceste in Carpatii din Romania." Nu stiu exact care este adevarul in aceasta controversa, insa pana acum nu am vazut nicio fotografie cu scatii in perioada de cuibarire, nu poseda nimeni niciun material inregistrat cu acestia in sezonul iunie-iulie, asa ca inclin sa dau dreptate lui Lintia, pana la proba contrara.
   Iarna sosesc in numar mai mare sau mai mic, si pot fi vazuti in multe locuri, cu destula usurinta, chiar si in parcuri, la liziere, in localitati si in afara lor.
      INARITA, Carduelis flammea, o pasare nordica la cuibarire, venea deseori la iernare la noi, nu in fiecare iarna, dar aproape, si in stoluri mai mari, care se gaseau prin multe locuri, mai ales campuri, gradini etc. Astazi apare neregulat, in numar mic, si nu peste tot, prefera anumite regiuni. In urma cu 150 de ani existau afirmatii ale unor ornitologi straini ca specia "cabaret" ar fi cuibarit la noi in Carpati, dar nici Dombrowski nici Lintia nu au gasit vreo dovada in acest sens. 
       MUGURAR, Pyrrhula pyrrhula: a scazut ca populatie, desi cuibareste in multe locuri din munti nu s-ar mai putea scrie, ca acum 100 de ani, ca este cea mai frecventa clocitoare din Carpati. Iarna numarul lor este inconstant, sunt ani cu un numar mare de mugurari veniti de la nord si ani in care acesti oaspeti de iarna par absenti cu totul, ramanand aici doar populatia destul de putin numeroasa a localnicilor mugurari. La fel de inconstanta era prezenta lor si acum 100 de ani, cu ani in care erau vazuti doar cativa, insa sintagma"ani de invazie in care apar in numar colosal la noi" e ceva mai rar si mai greu de imaginat in asemenea termeni.
         CANARAS, Serinus serinus: se numea in vechime Inarita verde, sau Inarita galbena, si Dombrowski o considera drept o pasare foarte rara la noi, eventual numai de pasaj. Lintia, ce-i drept cateva decade mai tarziu, considera ca afirmatia lui Dombrowski nu corespundea situatiei si ca, de fapt, canarasul ar fi mai des la noi. Posibil ca amandoi sa fi avut dreptate, in sensul ca e posibil ca acest canaras sa fie o specie mai nou patrunsa in tara si numarul ei sa fi crescut in timp. Astazi este o pasare destul de frecventa, mai ales in zona subcarpatica dar si la munte, pe vaile locuite mai ales, sau cel putin acolo au fost observatiile mai usor de facut. Se pare ca in anumite regiuni ar fi frecventa si in alte habitate decat cele submontane sau montane, insa mie nu mi s-a verificat aceasta sustinere, asa ca nu dau un raspuns definitiv. Ar fi interesant de fotografiat si inregistrat aceasta pasare la cuibarire, in toate locurile in care este vazuta, pentru a trasa un areal de cuibarire cat mai realist.
      FORFECUTA, Loxia curvirostra, posibil ca numarul ei sa fi scazut la pasaj, rareori, sau deloc, mai bine zis, nu se mai inregistreaza invazii pe timp de iarna cu sute si sute de exemplare hoinarind sesurile si orasele. Ramane o prezenta mai mult sau mai putin numeroasa in padurile de brad de la munte.
      FORFECAR, Loxia pyttyopsittacus, ratacit accidental la noi, uneori singur, alteori impreuna cu forfecuta, exista din timpurile mai vechi 4 exemplare naturalizate, doua din zona Moldovei, si doua din zona Sibiului. Mai exista si observatii de stoluri de forfecari, care hoinareau chiar si impreuna cu FORFECUTA CU ARIPI ALBE, Loxia leucoptera, pentru tara noastra existand exemplare observate si din aceasta specie, din mai multe zone din tara, Sinaia, Fagaras, Harghita, Brasov.
      CINTEZA, Fringilla coelebs, o pasare foarte frecventa, si acum si inainte, cuibarind in mai toate regiunile cu paduri, inclusiv paduri de conifere. Prezenta in numar mare si la iernare, interesant ca astazi cinteza ierneaza in numar mai mic decat posibilitatile ei, mai ales masculii raman la noi pe iarna si putine femele si tineret. Totusi acum 100 de ani se citeaza iernarea lor in numar foarte mare, stoluri intregi pe vai si in locuri joase, in localitati, semn ca iernile nu erau atat de grele pe cat avem impresia ca erau in urma cu un secol.
       CINTEZA DE IARNA, Fringilla montifringilla, o pasare nordica ce vine la noi la iernat in fiecare an, in numere mai mari sau mai mici. Populatia ei la iernare in Romania a scazut in ultimul secol, in trecut erau deseori vazute stoluri "de mii si mii de exemplare", astazi anvergura unui stol pe care sa-l putem numi mare abia daca numara cateva sute, foarte rar trece mia de pasari. Fie au mai scazut populatiile din nord, cel mai probabil, fie si-au gasit alte locuri de iernare preferate. Totusi, ramane si azi o specie numeroasa la iernat. Despre cuibarirea ei la noi se poate spune ca este inexistenta desi in urma cu 100-150 de ani erau voci care pretindeau ca ar fi vazut cinteze de iarna la cuibarit in Carpatii nostri (langa Tazlau, in jud. Neamt, in Bucovina, si in Fagaras, fara sa existe insa dovezi.)
        CINGHITA ALPINA, Montifringilla nivalis, o specie considerata astazi ca disparuta, sau inexistenta in avifauna tarii. In urma cu 130-150 de ani existau anumite observatii, ce-i drept nedovedite, de cuibarire a acestei specii in Carpatii nostri, la mare altitudine. Exista o observatie de cuib in Bucegi, la 21 iunie 1897, la Sacaramb, in jud. Hunedoara, in Fagaras, Brasov (chiar un stol de cinghite de iarna) si Vf. Pietrosul din Maramures. Aceste observatii sunt culese de Dombrowski din literatura de spcialitate anetrioara lui, nici el, nici Lintia nemaiavand stiinta despre vreo alta observatie in secolul 20. 
        PASAREA OMATULUI, Plectrophenax nivalis, astazi e vazuta intr-un numar foarte mic ca oaspete de iarna, in urma cu un secol aparea la iernare in stoluri mari uneori, mai ales in Dobrogea. 
         VRABIA DE CASA, Passer domesticus, si astazi sunt foarte multe, in toate localitatile, si urbane si rurale, sunt nelipsite si in numar apreciabil. Cu toate acestea, impresia mea este ca numarul lor a mai scazut, lipsesc din descrierile de azi pomii incarcati cu cate 10-15 cuiburi de vrabie de casa, pe langa cele care cuibareau pe constructii. Astazi exista locuri pentru toate vrabiile de casa de cuibarire in golurile din diverse constructii, nu mai recurg la cuibarirea in colonii pe copaci, iar coloniile de pe constructii sunt mici, cateva cuiburi, de cele mai multe ori nici nu mai cuibaresc in colonie ci isi cauta fiecare coltul ei de acoperis, de perete, de element de constructie- semn ca sunt mai rarefiate decat altadata.
         VRABIA DE CAMP, posibil ca numarul sa se fi pastrat, eventual sa fi scazut in aceeasi proportie cu vrabia de casa, din nou, descrierile de colonii de cuibarire exceleaza printr-o abundenta care astazi lipseste. Lipsesc si cuiburile mari de acvila imperiala, sau de barza neagra in orice padure, unde se numarau cu zecile cuiburile de vrabie de camp, astazi raspandirea si cuibarirea vrabiei de camp este mai modesta decat in vremurile vechi.
          VRABIA NEGRICIOASA, Passer hispaniolensis, iata inca o specie sudica interesanta, care si-a facut o patrundere hotarata in ultima suta de ani. Pe vremea lui Dombrowski abia daca exista o observatie nesigura, nedovedita, a unui exemplar in sudul Dobrogei. De atunci, trecusera 50 de ani cand Lintia re-publica si completa  volumul inaintasului sau si nu a putut adauga nicio noua observatie de vrabie negricioasa. O lunga perioada de timp patrunderea s-a facut lent, insa in ultimii 20 de ani asistam la o adevarata explozie a acestei specii sudice, a cucerit deja toata linia Dunarii, toata Dobrogea si, mai nou, incepe sa apara chiar si la 30-40 km distanta nord fata de Dunare. Mai mult decat in Dobrogea eu o observ in Oltenia, unde specia pare sa infloreasca si sa se extinda intr-un ritm crescut.
            PRESURA SURA, Emberiza calandra, o pasare foarte frecventa si in urma cu 100 de ani, si astazi. S-a adaptat foarte bine la campia agricola, cu paduri foarte rare, a devenit stapana tufarisurilor ramase in acest tip de habitat si se descurca excelent. La iernare ramane uneori in stoluri mari, mai ales in zona de sud, zona de lunca, de podis cu expunere sudica, de felul celui dobrogean sau cel mehedintean.
          PRESURA GALBENA, Emberiza citrinella, si-a restrans habitatul de cuibarire, inainte vreme prefera padurile de campie cu mult subarboret, cum acestea s-au defrisat in mare parte pentru agricultura, acum aparitia presurii galbene in sezonul de clocire si crestere a puilor e mai frecventa in zonele de deal si de munte. Si inainte vreme cuibarea masiv in aceste zone, dar daca luam in calcul retragerea ei la cuibarire din zona campiei inseamna ca per total, populatia a scazut. La iernare se aduna in stoluri care hoinaresc mai ales in locurile deschise, asezandu-se la odihna pe copacii din perdele sau din livezi si liziere, de multe ori chiar in localitati. 
         PRESURA CU CAP NEGRU, Emberiza melanocephala, o alta specie de succes, venind dinspre zonele de clima calda ale Asiei. O specie foarte rara acum un secol, cu o singura observatie colectata (mai 1909, Murfatlar), astazi a devenit o pasare cuibaritoare regulata, uneori in numar bun, mai ales in Dobrogea si Oltenia.
        PRESURA BARBOASA, Emberiza cirlus, o alta specie de presura sudica, cu un real succes de adaptare si raspandire in climatul tarii noastre. In 1900 Dombrowski nici nu o trecuse in volumul sau pentru ca abia in 1913 Lintia observa primul exemplar. De atunci si pana in 1950 cand si-a incheiat observatiile o gasise strict in Clisura Dunarii, de la Bazias, Cazane, Orsova pana la Baile Herculane. Astazi ea si-a extins arealul de raspandire pe tot nordul Olteniei, uneori si in Arges. O descoperire interesanta am facut-o in vara anului 2012, gasind specia in sudul Olteniei, aproape de Craiova, si mai tarziu la granita judetului Valcea cu judetul Olt, in apropierea raului Olt. Cea mai raspandita ramane insa in zona subcarpatica a Olteniei si a Banatului, zonele cu expundere sudica, insorite si cu accente de ariditate, totusi climat mai umed de padure, de munte, nu de campie si podis ars de secete.
       PRESURA DE GRADINA, Emberiza hortulana, aceasta specie iubeste locurile deschise, campia, dealurile joase, expuse la soare, cu umiditate medie sau chiar scazuta, o specie care pare sa fi ramas constanta ca numar si areal, posibil chiar o cucerire de noi spatii. In urma cu 100 de ani era data ca foarte frecventa doar pe Dobrogea, astazi mi s-a parut ca e cel putin la fel de frecventa ca in Dobrogea si in alte regiuni, Muntenia si mai ales, Oltenia. 
       PRESURA DE MUNTE, Emberiza cia, o presura localizata, nu se gaseste nici pe departe peste tot pe la munte ci doar in anumite locuri pe care si le pastreaza de la an la an. Aceste locuri par insa sa se fi inmultit in comparatie cu cele de acum un secol. Atunci erau cunscute doar doua locatii pentru aceasta specie de presura, Cazanele Dunarii, stancariile de acolo si Padurea Babadag, in Dobrogea. Locatia din Babadag a disparut, in schimb au aparut locatii noi, mai ales in Oltenia dar pe alocuri si prin Ardeal sau Muntenia. 
       PRESURA DE STUF, Emberiza schoeniclus, pasare cuibaritoare si la iernat, frecventa, intalnita in toate zonele cu stufarisuri mai extinse. Arealul ei s-a restrans odata cu restrangerea baltilor, a regiunilor umede cu mult stuf. 
      CIOCARLIA DE BARAGAN, Melanocorypha calandra, o pasare cu o populatie mult scazuta fata de acum 100 de ani. In urma cu un secol era foarte frecventa chiar in Baragan, nu numai in Dobrogea, astazi arealul ei s-a restrans numai la Dobrogea, mai ales partea dinspre mare. Aparitiile in alte zone sunt foarte, foarte rare. In plus nu mai exista deloc stolurile "necrezut de mari" care existau pe vremea lui Dombrowski in pasaj, semn ca a scazut nu numai populatia cuibaritoare la noi dar si cea care ne alegea ca ruta de pasaj sau iernat.
       CIOCARLIA CU ARIPI ALBE, Melanocorypha leucoptera, astazi este o specie fara aparitii in tara noastra. Dombrowski poseda o colectie de 37 de exemplare, recoltate la noi in tara, mai ales din iernile 1902/1903, si 1907/1908. Exista in colectiile Muzeului din Budapesta si un exemplar impuscat in Ardeal, in 1855. Aceste pasari faceau periodic invazii de iarna spre Europa, ajungand pana in Anglia si bineinteles in toate tarile dintre Siberia,Asia Centrala si Anglia. Probabil ca populatia de ciocarlii cu aripi albe cuibaritoare a scazut dramatic, astazi nu mai au loc astfel de incursiuni masive spre vest. O alta posibilitate ar fi ca sa nu mai existe in locurile ei de cuibarire ierni atat de grele si bogate in zapada care sa le goneasca spre vest. Populatia s-a rarit inca din perioada interbelica, Lintia nu mai avea cunostiinta de astfel de incursiuni, pe cand Dombrowski asistase la adevarate "invazii" cu stoluri multe si mari de 20-30 indivizi.
        CIOCARLIA NEAGRA, Melanocorypha yeltoniensis,  tot iernile foarte grele, bogate in zapada, din zona cuprinsa intre Volga si Irkutsk, goneau si aceasta specie spre vest, in numar mai mic insa, abia daca exista doua observatii, langa Tulcea, in 28 martie 1900 si in 26 martie 1897, tot in jud. Tulcea.
        CIOCARLIA  DE STOL, Calandrella brachydactyla, o restrangere de areal, nu mai poate fi numita drept o pasare frecvent clocitoare in Baragan, in schimb in Dobrogea cloceste regulat si in numar ceva mai mare, mai ales pe langa mare. Apare si in alte zone dar in numar mult mai mic, mai sporadice.
       CIOCARLAN, Galerida cristata, a cunoscut o revigorare a speciei in ultimii douazeci de ani, tipul de agricultura din perioada comunista nu i-a priit prea mult, devenise destul de rar, acum se gaseste in numar considerabil si in multe regiuni, probabil aproape de nivelul de acum 100 de ani. 
        CIOCARLIE DE PADURE, Lullula arborea, numarul ei a scazut destul de mult, astazi e departe de a fi "una dintre cele mai frecvente pasari clocitoare din Romania", cu stoluri "pretutindeni" in pasaj. Poate fi gasita in multe locuri si astazi dar nu in numar atat de mare iar pasajele ei sunt practic neobservabile. 
       CIOCARLIA DE CAMP, Alauda arvensis, a scazut si ea in ultima suta de ani, se gaseste si acum ca si atunci de la campie pana in varful muntilor, pe pajistile alpine, insa in numere mai modeste.
        CIOCARLIA URECHEATA, Eremophila alpestris: Dombrowski o cunostea doar ca oaspete de iarna, astazi este certa cuibarirea ei in muntii inalti de la noi, eu personal am vazut pui, perechi in jocuri nuptiale, pe pajistile alpine din Parang. Deci, numarul ei sau mai bine-zis succesul speciei la noi a crescut, chiar daca stolurile de iernare sunt mult mai mici azi decat cele descrise de Dombrowski. 
       CIOCARLIA MICA, Calandrella rufescens, o specie care nu apare la Lintia-Dombrowski ca facand parte din avifauna tarii, si nici azi nu s-ar putea spune ca a patruns cu adevarat pe teritoriul nostru, totusi, anul trecut, in 2019 in februarie am intalnit pe langa mare un mascul cantator, cu comportament teritorial si nuptial, nu ar fi exclus ca in urmatoarele decenii specia sa patrunda cu adevarat la noi.  
      CODOBATURA GALBENA, Motacilla flava, nu cred ca s-a schimbat ceva in marimea populatiilor, o specie bine adaptata, care s-a mentinut ca numar, ca areal si ca varietate de forme/subspecii. 
     CODOBATURA DE MUNTE, Motacilla cinerea, pasare frecvent clocitoare in Carpati, asa era acum 100 de ani, asa este si azi. La fel, iernarea, in general se duc spre sud dar o parte din ele raman la noi pe apele din zonele cu vreme mai blanda, lunci, campie, orase. 
       CODOBATURA ALBA, Motacilla alba , una dintre cele mai frecvente pasari din tara, si atunci si acum. 
        FASA DE CAMP, Anthus campestris, s-ar putea folosi pentru ea exact cuvintele lui Dombrowski de acum 120 de ani :"pasare frecventa in toate locurile corespunzatoare ei. Pasare clocitoare in toata tara, mai ales in Dobrogea." 
        FASA DE PADURE, Anthus trivialis, posibil sa fi scazut in populatie, acum 100 de ani era data ca o pasare clocitoare foarte frecventa atat la campie cat si la munte, acum cloceste mult mai frecvent la munte decat la campie, cel putin in partea de sud a tarii unde clocirea la campie a devenit practic inexistenta, in putinele paduri de campie ramase. La campie pot fi vazute in pasaj, pentru scurt timp insa. 
       FASA DE LUNCA, Anthus pratensis, era data acum 100 de ani ca pasare clocitoare rara, acum nu mai cloceste deloc. In urma cu un secol era foarte numeroasa in pasaj, mai ales cel de toamna, acum e rara in pasaj. Si la iernat se spune ca ramanea in numar mare, astazi prezenta ei pe iarna e aproape inexistenta.
      FASA CU GAT ROSU (sau rosiatica), Anthus cervinus: si aceasta specie a scazut, inainte era foarte frecventa in pasaj, cel putin asa scria Dombrowski, ca se afla pretutindeni, mai ales toamna, iar primavara mai ales pe langa mare. Lintia in schimb o considera rara in Banat si Ardeal, si cam asa este si azi, se poate vedea regulat dar in numere mici, sporadic, si mai mult in anumite locuri, nu peste tot.
      FASA DE MUNTE, Anthus spinoletta, fara schimbari, din nou se potrivesc perfect cuvintele scrise in urma cu un secol: " pasare clocitoare regulata, pe alocuri chiar frecventa, in toate locurile inalte din Carpati". Si atunci, si acum, o parte din ele raman peste iarna la noi, in locurile joase, mai ales pe langa ape.
     COJOAICA DE PADURE, Certhia familiaris, o schimbare legata de arealul de raspandire, inainte cu 100 de ani era considerata ca o pasare frecventa mai ales in padurile de la ses, la munte urcand rareori, si nu mai mult de etajul stejarului. Astazi este mai raspandita la deal si la munte, am vazut-o deseori si in padurile de fag, restrangerea padurilor de campie, de sleau, au condus-o preponderent spre regiunile bine impadurite, care acum se afla mai ales la munte si pe dealurile inalte.
        COJOAICA CU DEGETE SCURTE, Certhia brachydactyla, o specie ce pare sa aiba o foarte subtila extindere, acum 100 de ani era prezenta numai in Dobrogea, venind dinspre Peninsula  Balcanica, astazi se gaseste si in Muntenia si in Oltenia, dar nu in numar mare, mai mult in extremitatile sudice, in lunca, in padurile de salcam, de plopi sau in putinele stejarisuri ramase. 
       FLUTURAS DE STANCA, Tichodroma muraria, atunci ca si acum, o pasare foarte localizata, in cativa munti calcarosi din lantul Carpatilor, in numar mai mare sau mai mic. Incursiuni atat de sudice in timpul iernilor grele, precum Bucuresti sau Cernavoda, nu s-au mai inregistrat de mult.
       TICLEANUL, Sitta europaea, o pasare despre care Dombrowski scria ca se intalneste "neobisnuit de des". O descriere entuziasta care se potriveste si astazi, apare in toate padurile, de la cele mai mari pana la parcuri si livezi batrane. 
        La fel de des se intalneste si PITIGOIUL MARE, Parus major, care ramane cel mai frecvent pitigoi de la noi, gasindu-se de la lunca si campie pana sus la munte, si foarte mult in localitati. In orasele cu un grad mai mare de impadurire (spatii verzi, parcuri) tinde chiar sa depaseasca numarul vrabiilor, devenind el cea mai comuna pasare salbatica de pe langa om. La fel de raspandit era si acum 100 de ani, in paduri, in gradini, in livezi.
       Al doilea ca frecventa dintre pitigoi este, a fost si ramane, PITIGOIUL ALBASTRU, Cyanistes caeruleus. Pe altitudine acesta urca mai putin decat pitigoiul mare, in schimb ocupa mai din plin locurile joase, luncile, zavoaiele. 
       PITIGOIUL AZURIU, Parus cyanus, practic nu poate fi trecut in avifauna tarii noastre dar e posibila prezenta lui ratacita pe la noi. Dombrowski sustine ca a vazut un pitigoi azuriu in 20 octombrie 1899, la Comana, fara sa il poata captura si pune la colectie.
      PITIGOIUL DE BRADET, Periparus ater, fara schimbari, specia cloceste in padurile de conifere de la munte si coboara la ses, chiar si in parcurile din orase, iarna, intr-un numar mai mare sau mai limitat.
     PITIGOIUL MOTAT, Lophophanes cristatus, tot un pitigoi de munte, al padurilor intinse de conifere, insa cu o populatie mai redusa, mai localizata, Carpatii nordici sau cu expunere nordica fiind preferati. Acest pitigoi, mai bine adaptat la clima boreala, nu coboara aproape niciodata la campie, la ses, in orase, nici in iernile cele mai grele. 
     PITIGOI DE LIVADA, Poecile lugubris: si astazi are aceeasi raspandire, pe alocuri, mai ales in Banatul sudic, in puncte din Ardeal, locuri insorite cu paduri rare, in Oltenia si in Muntenia, mai ales in zona subcarpatica, in Dobrogea.
      PITIGOI SUR, Poecile palustris, nicio schimbare :"pitigoiul sur il gasim raspandit peste toata tara, lipseste numai in padurile de conifere pure. La numar insa nu este asa frecvent ca pitigoiul de gradina (pitigoiul mare) ori pitigoiul albastru."
     PITIGOIUL DE MUNTE, Poecile montanus, pasare clocitoare in padurile de conifere, sau alte paduri de la munte, coborand rar la ses, totusi destul de des in zona subcarpatica pe timp de iarna. Fara schimbari sesizabile in inervalul de o suta de ani. 
      PITIGOI CODAT, Aegithalos caudatus, fara schimbari, este destul de frecvent si acum, si foarte frecvent era si in trecut. 
       BOICUS, Remiz pendulinus, o pasare care a pierdut destul de mult din areal prin asanarea zonele umede. Scaderea lui putea fi observata inca de acum 100 de ani, apare aceasta diminuare si la Dombrowski si la Lintia, secarea baltilor avusese deja loc pe scara mare inca de la sfarsitul secolului 19. 
      AUSEL CU CAP GALBEN, Regulus regulus, interesant ca Dombrowski considera aceasta pasare doar o pasare de pasaj, astazi este in mod sigur si o pasare fecvent clocitoare in zonele de munte.
      AUSEL SPRANCENAT, Regulus ignicapilla, Dombrowski considera aceasta specie ca fiind cuibaritoarea frecventa si obsinuita a Carpatilor nostri, eu as zice ca astazi este invers, se intalneste mult mai mult auselul cu cap galben decat auselul sprancenat la cuibarire, ultimul fiind destul de frecvent in pasaj. 
      PITIGOIUL DE STUF, Panurus biarmicus, comun in regiunile cu mari stufarisuri, insa aceste regiuni au ramas foarte putine. Mai des vazut in pasaj decat la cuibarire.
       SFRANCIOC CU FRUNTE NEAGRA, Lanius minor, era considerat ca o pasare clocitoare foarte frecventa, si azi e frecventa, insa pe alocuri, mai mult in zonele sudice, in Dobrogea, in Baragan, in partea de sud a Ardealului. 
       SFRANCIOC MARE, Lanius excubitor, un oaspete de iarna frecvent si atunci si acum, cu cateva perechi clocitoare mai ales in nordul tarii. Fara schimbari.
      SFRANCIOC CU CAP ROSU, Lanius senator, foarte putine exemplare si atunci si acum, de fapt in zilele noastre se pot observa intr-un numar relativ mai mare, in Dobrogea si foarte rar in Oltenia. Acum 100 de ani abia daca fusesera observate in pasaj pe Insula Serpilor, probabil patrunderea speciei s-a facut prin Dobrogea si, ca la alte specii sudice, de clima mai calda, a castigat oarecare teren in timp. 
       SFRANCIOC ROSIETIC, Lanius collurio, fara schimbari, o pasare bine adaptata, clocitoare foarte frecventa si acum si in urma cu un secol.
      MATASAR, Bombycilla garrulus, invazii periodice, la intervale destul de mari, dinspre nord. Recent, iarna 2012/2013 a fost o astfel de invazie cand pasarile au ajuns in numar mare si in sudul Romaniei, in Oltenia si Muntenia. Mai sunt ani in care patrund insa in numar mic si doar in nordul tarii. Asa era si acum 100 de ani, ani de invazie ar fi fost 1877, 1889, 1898, 1903/1904, 1905. Lintia noteaza si el ani de invazie pentru Banat, in perioada interbelica observata de el, si anume 1924, 1931, 1932, 1933, 1937. In acesti ani apareau in numar mare chiar si in parcurile din centrul Timisoarei.
        MUSCARUL SUR, Muscicapa striata, o pasare frecventa clocitoare, si azi si in trecut.
        MUSCARUL NEGRU, Ficedula hypoleuca, ramane o pasare rara la clocire, in schimb o prezenta regulata la pasaj.
        MUSCARUL GULERAT, Ficedula albicollis, in schimb este astazi mult mai raspandit decat in trecut, Lintia si Dombrowski il considerau destul de rar la clocire, ori astazi e gasit cu mare usurinta la cuib, cu pui, etc. 
       Recent sunt din ce in ce mai multe aparitii de MUSCAR SEMIGULERAT, Ficedula semitorquata, mai ales in Dobrogea si Oltenia, primele terenuri de patrundere dinspre sud. 
        MUSCAR MIC, Ficedula parva, nu mai este ca in trecut o clocitoare frecventa si chiar numeroasa pe alocuri in regiunile subcarpatice, cuibareste mult mai sporadic, e vazuta mai des la pasaj. 
        PITULICE MICA, Phylloscopus collybita, cloceste in numar destul de mare, frecventa in pasaj, fara schimbari. Si ca areal se gaseste mai ales la munte, la cuibarire, unde ajunge si chiar prefera liziera superioara a padurii de brad (molid).
       PITULICEA  FLUIERATOARE, Phylloscopus trochilus, curios ca acum 100 de ani nu era sigura clocirea ei la noi in tara, era vazuta mai mult ca o pasare de pasaj, astazi e considerata ca o clocitoare frecventa, frecventa fiind si in pasaj. 
      PITULICEA SFARAITOARE, Phylloscopus sibilatrix, in trecut era descrisa ca o pasare clocitoare frecventa, in zilele de azi e destul de capricioasa, prefera anumite zone si nu e in numere considerabile.   
      STUFARICA, Cettia cetti, intalnita si astazi si acum 100 de ani doar in lagunele si in lacurile din apropierea marii, in intervalul de un secol nu a patruns pe alte lacuri, nu a cucerit noi teritorii, se afla in aceleasi locuri, probabil intr-un numar mai mic ca altadata.
         PRIVIGHETOAREA DE BALTA, Acrocephalus melanopogon, era in urma cu 100 de ani destul de comuna, si in Delta dar si Banat si Ardeal, unde astazi apare foarte rar. 
         GRELUSELUL DE ZAVOI, Locustella fluviatilis, considerata cum 100 de ani o pasare rara pe cursul Dunarii de Jos, in Romania adica, mult mai intalnita fiind pe cursul superior, nu stiu cum se prezinta situatia azi pe cursul superior insa la noi a ramas o prezenta rara. 
         GRELUSELUL DE STUF, Locustella luscinoides, considerata o clocitoare frecventa in tara, astazi nu mai este chiar asa de frecventa, desi ramane cel mai frecvent dintre grelusei.  
        GRELUSELUL PATAT,   Locustella naevia, frecventa in locatiile corespunzatoare in trecut, rara astazi. 
        LACARUL MARE, Acrocephalus arundinaceus, cel mai frecevent lacar de la noi, si o pasare foarte frecventa in zonele umede, si atunci si acum. 
       LACAR DE STUF, Acrocephalus scirpaceus, pasare destul de frecventa, fara schimbari. 
       LACAR  DE MLASTINA, Acrocephalus palustris, mai frecvent in trecut decat astazi, posibil din cauza  asanarii a foarte multe terenuri, mlastini, campuri inundate etc.
       LACAR CAFENIU, Acrocephalus agricola, foarte rar si atunci si acum, si numai in Delta Dunarii. 
       LACARUL MIC, Acrocephalus schoenobaenus, foarte frecventa altadata, destul de frecvent astazi, dar nu exagerat.
       LACAR DE PIPIRIG, Acrocephalus paludicola, foarte rar astazi, foarte rar in trecut, numai in Dobrogea.


       
   
         
       
   

LA DISTANTA DE UN SECOL, Schimbari mari si mici (7)

LA DISTANTA DE UN SECOL, Schimbari mari si mici (7)

      Corvide, ciocanitori, cuci, drepnele, dumbravenci, pupeze, prigorii, pescarei, caprimulgi

     CORBUL, Corvus corax, a suferit o scadere majora de populatie in ultima suta de ani. O foarte mica revigorare se observa pe alocuri in zilele noastre, dar departe de anvergura pe care o aveau inainte. Acum un secol specia era prezenta in numar mare peste tot, la campie, la deal, la munte, pe cand in ultimii 50 de ani a devenit o pasare preponderent de munte, cu arealul restrans doar la munti si chiar la zonele inalte din munti, s-a retras foarte mult din spatiul antropizat. La munte si cuibareste, pe cand in urma cu un secol era mult mai obisnuita cuibarirea ei in padurile batrane de la campie si deal, in zavoaie. Astazi cea mai obisnuita priveliste a corbilor este in pereche, sau exemplare singuratice, aglomerari de corbi se vad foarte rar. Inainte vreme aceste aglomerari de corbi erau ceva uzual, la campie, la deal, pe oriunde, in jurul vreunui hoit, se strangeau grupuri de 10-20 de corbi, iar in anumite zone se vedeau pasaje si de 80 de exemplare intr-un stol. Cauzele acestei scaderi sunt mai multe, Lintia, in 1940,  identifica una dintre ele "In Banat incepe sa devina tot mai rar, fiind urmarit pretutindeni unde se face ocrotirea vanatului, pentru stricaciunile ce le poate face vanatului marunt" si solicita ocrotirea pasarii si declararea lui ca monument al naturii. Pe langa aceasta persecutie cu arma sau la cuib, cred ca un factor important al scaderii lui dramatice a fost, ca si la vulturi, ecarisajul modern, normele moderne sanitare care nu mai permit lasarea la liber a hoiturilor de animale domestice si salbatice, sursa majora de hrana a corbilor. Doar in zonele alpine omul nu a putut patrunde peste tot pentru a realiza adunarea hoiturilor de animale, mai ales salbatice, astfel ca s-a retras in acest mediu, care altadata era pe ultimul loc ca preferinta, prefera zonele locuite de om si de multele lui animale domestice, animale ale caror resturi trenau pe campuri, oasele lor fiind curatate de corbi si de vulturi. 
     CIOARA NEAGRA, Corvus corone, o specie de cioara raspandita in vestul Europei, la noi se ratacesc foarte putine exemplare. Au trecut de fapt zeci de ani de cand nu a mai fost observat niciun exemplar ratacit pe la noi, in colectiile de observatii ale lui Dionisie Lintia exista doua intrari, si anume in Socodor, jud, Arad, in anul 1900, si in centrul Timisoarei, in 1932. 
      CIOARA GRIVA, Corvus cornix, desi e o cioara care se gaseste pretutindeni, si in numar destul de bun, impresia mea este ca si aceasta populatie a scazut intr-o anumita masura. In descrierile lui Dombrowski si Lintia apar uneori in stoluri de sute de exemplare, stoluri de o anvergura care azi lipseste. Cele mai mari aglomeratii de ciori grive, daca numara cateva zeci de exemplare, cel mai adesea fiind vazuta insa in grupuri de pana in zece, sau chiar solitare. Dombrowski scria despre cioara griva ca, la noi in tara, este mai frecventa decat in orice alta tara in care a avut ocazia sa calatoreasca. Stolurile de sute de exemplare nu erau ceva exceptional, ci regula in fiecare an, mai ales toamna. 
        Foarte frecventa era si CIOARA DE SEMANATURA, Corvus frugilegus, considerata de Dombrowski ca cea mai numeroasa specie de pasare de la noi. Oricat de frecventa ar fi azi, si astazi pare nelipsita si in numar foarte mare, totusi numarul lor a scazut, si se vede asta pe descrierea si numaratoarea marilor colonii de ciori de semanatura care existau atunci si care mai exista azi. In Romania de dinainte de Marea Unire, Dombrowski numarase cca 50 de colonii imense de ciori , unele dintre ele numarand peste o mie de cuiburi. Astazi aceste colonii de anvergura sunt mai putine si mai mici. In trecut aceste colonii alcatuiau adevarate "metropole" de ciori, dand multe toponimii, de ex. Cioara, Cioroiu, Coroiasi, Ciorogarla, Cioranca, Ciorani, etc. 
      Si STANCUTELE, Corvus monedula, sunt astazi la noi in numar mare, totusi o oarecare scadere probabil le-a afectat si pe ele. Pareau sa fie in acelasi numar cu cel al ciorilor de semanatura, asa ca aprecierea as face-o proportional.
       COTOFANA, Pica pica, e o specie rezistenta, de succes, erau foarte frecvente acum 100 de ani, sunt frecvente si azi, de fapt cred ca numarul si arealul lor a crescut in ultimele doua decenii cand au cucerit destul de masiv spatiile verzi din orase, fie ele mai mari, gen parcuri, dar si cele mici, dintre blocuri.
       ALUNARUL, Nucifraga caryocatactes, o specie in scadere fata de 1900, atat la nivelul alunarilor cuibaritori in Carpati, cat si la nivelul pasajelor de alunari cu cioc subtire dinspre Siberia. Numarul alunarilor descrisi acum 100 de ani pare sa fie sensibil mai mare decat azi, hoinareau iarna in zona subcarpatica, in zona deluroasa, in numere mari. Astazi raman niste aparitii destul de regulate dar rare si singuratice in padurile de brad de o anumita marime si expunere, nu peste tot. Iar "invaziile" de alunari cu cioc subtire dinspre Siberia sunt disparute, sau cel putin se pastreaza la un nivel foarte slab, care nu mai poate fi numit invazie, un simplu pasaj. Acum un secol si chiar mai bine erau descrise ierni in care acesti alunari invadau zonele de ses si localitatile, cu o frecventa destul de mare, ani succesivi, sau la intervale de aprox.5 ani. Totusi ulima mare invazie e descrisa la nivelul anului 1911, inca de pe atunci invaziile cam disparusera, deja in decada a doua a secolului 20. 
      GAITA, Garrulus glandarius, se mentine in schimb la o populatie ce pare egala cu cea din vechime, Acceasi arie de raspandire, preferinta la cuibarire pentru padurile de munte, de conifere, dar nu numai, iar aria de iernare si pasaj cam peste tot in tara. 
     STANCUTA ALPINA, Pyrrhocorax graculus, o specie care nu apare astazi in avifauna tarii noastre, si nici acum 100 de ani. Totusi exista un exemplar naturalizat si niste observatii notate in anul 1889 cum ca aceasta specie s-a gasi in Retezat, si in Fagaras.
       DUMBRAVEANCA, Coracias garrulus, o specie frumoasa, colorata, vizibila si usor de gasit, care a scazut destul de marcat in ultima suta de ani. Chiar daca astazi pare o specie in numar marisor in zona de sud a tarii, acest numar este mic, prin comparatie. In zone precum Ardealul si Banatul chiar a disparut in decurs de un secol, abia acum existand o anumita revenire a speciei, si aceea cu ajutor din partea oamenilor (cuiburi artificiale). Chiar daca noi o vedem preponderent in spatiile agricole sau pastorale deschise, dumbraveanca are nevoie de paduri, de paduri de ses si deal, cu poiene si cu arbori batrani, scorburosi. Problema este ca multe din aceste paduri batrane din zonele joase au disparut, si in perioada interbelica dar si in perioada comunista, cand era o mare cerere de teren agricol, in detrimentul celui impadurit, in zonele cu pamant fertil. Padurile au ramas in suprafata mare la munte si in zonele de dealuri inalte, unde dumbraveanca nu se simte in arealul ei, are nevoie de zone insorite si semi-aride, nu umede si reci. In zonele sudice, de-a lungul Dunarii sau in Dobrogea au rezistat in numar mai mare si din cauza ca acolo cuibaresc in buna masura in pereti inalti de lut, au deci locuri de cuibarit pastrate in numar mai mare. Acum un secol era considerata ca frecventa in intreaga tara, mai putin in Carpati, si foarte putin sperioasa, spre deosebire, de exemplu, de dumbravencile din Germania, intrucat la noi nu erau deloc persecutate, astfel ca oamenii se puteau apropia de ele cu usurinta, oamenii le erau indiferenti.
      PRIGORIA, Merops apiaster, a cunoscut situatii fluctuante. In perioada interbelica, Dionisie Lintia se plangea de o scadere marcata a ei. Aceasta scadere s-a pastrat o lunga perioada, pana acum cateva decenii, 20-30 de ani. Astazi populatia de prigorii pare sa fie revigorata, iar descrierile de astazi pot semana in oarecare masura cu cele ale lui Dombrowski, inainte de anul 1900, mai ales cele legate de cuibarire. Nu si dupa, pentru ca la inceputul secolului 20 a existat o vanare in masa a acestor pasari, pentru penaj. Iata ce scria Dionisie Lintia: "Si aceasta splendida pasare se apropie incet, dar sigur, de disparitie; cu multi ani inainte, pe cand cercetam Dobrogea pentru prima oara, m-a uimit enorma frecventa si cantitatea acestor pasari. Astazi, e drept, este inca frecventa, dar nici pe departe in asa masse mari ca inainte. Motivul este simplu, si anume ca negustorii de pene germani si francezi veneau la noi in tara aproape in fiecare an si distrugeau sistematic o colonie dupa alta, in timpul cand cuiburile adapostesc puii, caci in acest timp se pot impusca mai usor pasarile batrane."
     In pasaj se pot vedea multe prigorii, insa situatiile descrise de Dombrowski, cu mii si mii de prigorii, observabile in interval de o zi (7 septembrie 1902, in Baragan- 20 km) par astazi destul de imposibile. In migratie se pot vedea cu zecile, foarte rar cu suta, mai ales prin sudul Dobrogei, sau in anumite puncte de langa Dunare.
       PESCARELUL VERDE (sau albastru) , Alcedo atthis, avea la noi o situatie foarte buna, acum un secol. Lintia scria ;"Deoarece aceasta pasare nu este expusa la noi unor persecutari nebune, ca acele din Europa de Vest, ea se gaseste in numar destul de mare pe langa toate apele din tara....Este o pasare sedentara, si numarul lor se mareste simtitor iarna, prin pasarile migrate de la Nord". Acum 100 de ani Lintia putea scrie despre acest pescaras ca este una dintre cele mai frecvente pasari clocitoare din tara, aflata pe mai toate apele dar cuibarind chiar si la distanta de ape, prin diverse surpaturi, mai ales in Dobrogea. Descrierea de astazi se potriveste intr-o oarecare masura, dar nu intrutotul. Nu mai este atat de frecventa clocitoare, desi se gaseste pe multe ape, si pe langa Dunare, si pe paraie de munte. In zona de ses insa, la distanta de Dunare, in mijlocul marilor campii agricole si dealuri cultivate nu mai cuibareste pe apele de acolo decat intr-o foarte mica masura. Mai des se gaseste pe paraiele de munte. Si in Dobrogea s-a restrans strict pe langa ape, nu mai cuibareste la distanta de apa. Iarna sunt mai usor de vazut pentru ca apar in orase, in lunci, nu stiu daca in numar mult sporit cu cei de la nord, pur si simpu devin ei mai vizibili omului, fiind in zone usor accesibile, nu prin munti sau pe canale.
      PUPAZA, Upupa epops, a cunoscut vremuri foarte bune acum 100 de ani, apoi a cunoscut timp indelungat o scadere marcata, mai ales in perioada comunista, cu agricultura intensiva si monoculturi, si foarte putine vite crescute in gospodarii. Dupa caderea comunismului si revenirea la agricultura oarecum mai traditionala, cu vite crescute in afara marilor ferme, cu terenuri cultivate fiecare cu ce doreste si dupa puteri, specia a cunoscut o revenire destul de spectaculoasa, a inceput sa devina comuna chiar si in sate, prin curti si gradini, peste tot pe unde cauta insecte, in proximitatea vitelor mari si rumegatoarelor de orice talie crescute in zona rurala, in regim liber. Atunci, ca si acum, se poate intalni peste tot, mai frecvent in Dobrogea si pe langa Dunare, dar exista in toate regiunile. In pasaj am vazut-o anul trecut si la mare altitudine, la 1800 m in muntii Parang. 
      CIOCANITOAREA PESTRITA MARE, Dendrocopos major, o specie bine reprezentata si in trecut si in prezent. Ramane si azi cea mai frecventa si mai raspandita specie de ciocanitori, in toate padurile (mai putin cele de conifere), si in toate zonele, mai putin zona alpina. 
      CIOCANITOAREA DE GRADINI, Dendrocopos syriacus, o specie care acum 100 de ani abia isi facea aparitia iar astazi a ajuns sa fie o ciocanitoare comuna, frecventa, mai ales in localitati, dar nu numai. La noi in tara, primele aparitii sunt consemnate de I. Catuneanu, in 1933, si anume in Muntenia. In Ungaria primul exemplar fusese capturat in 1928. Cam atunci s-a realizat patrunderea ei, dinspre pensinula balcanica spre nord. Destul de rapid, numarul lor  a crescut in orase, astfel ca in anii 1940 si urmatorii devenise o prezenta cuibaritoare obisnuita. Astazi se gaseste in numar mare, pastreaza preferinta pentru localitati. 
      CIOCANITOAREA CU SPATE ALB, Dendrocopos leucotos, numita pe vremuri si ciocanitoare de munte, era o pasare localizata, nu foarte comuna, dar probabil mai raspandita ca astazi, putand fi capturate exemplare si in padurile din nordul Bucurestiului sau din Dobrogea. De fapt in Dobrogea chiar se identificase prezenta unei subspecii, Dendrocopos l. lilfordi, o pereche impuscata la 12 aprilie 1899, la Taita, jud. Tulcea,  si se considera ca specia ar fi cuibaritoare si sedentara in padurile de la Babadg si Macin.
       CIOCANITOARE MICA, Dryobates minor, pare sa aiba aceeasi raspandire si frecventa ca acum 100 de ani. Poate fi intalnita cam in orice padure, mai putin cele de conifere in zona inalta de munte, dar nu e exclusa prezenta ei nici acolo. Iarna patrundea si acum si in urma cu un secol, si in orase, sate.
        Acelasi lucru l-as spune si despre CIOCANITOAREA DE STEJAR, Dendrocopos medius. 
       CIOCANITOAREA  CU TREI DEGETE,  Picoides tridactylus, o pasare de munte, o pasare a padurilor de brazi, atunci ca si acum, a padurilor de brazi intinse, din zone reci si umede, acolo unde bradul se simte bine si formeaza masive. Foarte rar coboara din mediul ei preferat. 
       CIOCANITOARE NEAGRA, Dryocopus martius, o specie cu o usoara scadere pe alocuri, mai ales in Dobrogea, unde era intalnita in toate padurile din zona, mai ales Babadag si Macin, dar si altele din sudul judetului Constanta, astazi prezenta ei in Dobrogea e limitata mai mult la nord, la zona Deltei. De asemenea, a disparut ca pasare cuibaritoare in multe din padurile de ses si deal, unde poate fi vazuta doar iarna, cand hoinareste dupa hrana in zonele joase. In general, cuibarirea in padurile de fag este mult mai sporadica, prefera clar padurile de brad de la munte.
     CAPINTORTURA, Jynx torquilla, a scazut si ea ca numar, acum 100 de ani prezenta ei era data ca sigura si frecventa in toate livezile de pomi fructiferi, una sau chiar doua perechi cuibaritoare. Era considerata ca foarte frecventa in orice padure, din orice areal, mai ales cele insorite, cu poiene, cu luminisuri. Si astazi poate fi gasita in multe locuri, dar mult mai limitat decat in descrierea de acum 100 de ani. In pasaj, mai ales cel de primavara, dar nu numai, sunt mai numeroase si pot fi vazute cu o mai mare usurinta. Anul trecut, in 2018, a fost o primavara cu un pasaj important de capintorturi, observat de mine si in Oltenia, si in Banat. Acum un secol Lintia descria un astfe de pasaj numeros, in primavara anului 1933, la sfarsit de aprilie si inceput de mai, in zona Banat si chiar si in oras, in Timisoara.
       CIOCANITOAREA VERDE, Picus viridis, fara schimbari notabile, nici in ce priveste frecventa, nici arealul.
        CIOCANITOAREA SURA, Picus canus,  in schimb, a cunoscut o scadere de populatie, pe vremuri era foarte frecventa, a doua ca frecventa dupa ciocanitoarea pestrita mare. Astazi, desi nu e o ciocanitoare chiar rara, nu e nici atat des intalnit, e mult mai localizata, mai ales marele areal din zona zavoaielor dunarene s-a restrans.
      CAPRIMULGUL, Caprimulgus europaeus, o specie care a scazut in intervalul prezentat, atat ca pasare cuibaritoare cat si ca pasare de pasaj. Era considerata ca frecventa, in orice areal, preferabil in regiunile joase, insa se citau si cazuri de caprimulgi cuibaritori in zona jnepenisului. Chiar daca e o pasare greu de observat, cu viata nocturna si camuflaj excelent, totusi prezenta ei, rara sau frecventa, ar fi tradata de sunetul specific. Astazi, caprimulgul cuibaritor este foarte localizat, nu se afla chiar peste tot si nu in numar mare. Si mai vizibila este scaderea lor in timpul pasajului, astazi acest pasaj este neobservabil, in timp ce acum un secol se vedeau , toamna mai ales, grupuri mari si mici de caprimulgi, cate 20-30, sau chiar mai multi, asa cum citeaza Dombrowski o astfel de "invazie" la Comana, 25 septembrie 1900.Astfel de privelisti cu stoluri de caprimulgi nu au mai aparut de mult timp si nici nu pare posibila aparitia lor intr-un viitor apropiat. Astazi abia daca se observa cu mult efort si cautare cate un exemplar, de auzit iarasi foarte rar, si in general in anumite locuri stiute, foarte putine la numar.
        DREPNEAUA, Apus apus, o specie prezenta in numar bun si acum si in urma cu un secol, totusi eu cred ca s-a produs o scadere a ei, nu mai exista colonii atat de mari precum cea descrisa de Lintia la capul Dolosman, cu 500 de perechi intr-un singur perete de faleza. Exista si acum colonii in multe zone, la munte, in orase, in Dobrogea dar sunt mai mici. Cred ca , oricat de mare am considera numarul de drepnele pe care il vedem azi, prin comparatie e mai palid decat in trecut. 
       A avut loc insa o importanta extindere de areal a unei alte specii de drepnea, si anume, DREPNEAUA MARE, Tachymarptis melba, drepnea care nu exista la noi in tara acum 100 de ani, doar cateva aparitii cu totul si cu totul accidentale, de fapt o singura observatie certa, din 1853, un mascul tanar la Sibiu. De atunci specia a intrat in tara in mai multe locuri, si si-a facut chiar si colonii de cuibarire. Cea mai cunoscuta mie si urmarita de mine mai amult ani la rand, este colonia din Gorj, din Cheile sohodolului, insa drepneaua mare se gaseste azi in mai multe puncte din tara. Interesant ca, in general, exista in ultima suta de ani cateva patrunderi si extinderi de areal dinspre sud, dinspre zona mediteraneana, deloc in sesn invers, dinspre zona boreala. Nu exista deocamdata nici o retragere certa a pasarilor provenite si cu preferinta pentru climatul rece, nici patrnderi ale pasarilor d eprivenineta pontica (de la est) , in schimb avem la nivel de un seco cateva patrunderi hotarate dispre clima mediteraneana sau sudica. Aceste patrunderi nu snt nici atat de putine- ca specii - incat sa nu s eobserve un trend, dar nici atat de multe ca sa devina o regula si un fapt sigur asteptat si in viitor. Sunt doar tendinte, si nu putem sti cum vor evolua lucrurile.
         CUCUL, Cuculus canorus, o pasare la fel de frecventa si astazi si acum 100 de ani, fara restrangeri de habitat, poate fi intalnit de la campie pana in padurea de munte la altitudine mare si jnepenis, cele mai mari populatii find totusi in zonele de zavoaie, de lunca, zonele calde, umede si insorite. Se descurca bine in gasirea specilor gazda atat in padurile cu subarboret si luminisuri, dar si in stufarisuri. Si datele de migratie ale cucului s-au pastrat identice, fara schimbari.

       

LA DISTANTA DE UN SECOL, Schimbari mari si mici (6)

LA DISTANTA DE UN SECOL, Schimbari mari si mici (6)

 Pasarile rapitoare, de noapte si de zi. 

     BUFNITA (Bubo bubo) : o scadere masiva de populatie si o restrangere de areal. Bufnita (sau buha mare) era in plina scadere si pe vremea lui Lintia, cu toate acestea era inca raspandita peste tot, in paduri de ses, de deal, de munte, si foarte mult in Dobrogea si pe langa Dunare. Existau peste tot perechi cuibaritoare, in toate regiunile, iar in Dobrogea exista un pasaj foarte important ca numar. Una din cauzele scaderii identificate acum un secol era distrugerea cuiburilor si prinderea pe scara larga a puilor de bufnita si cresterea lor pentru vanatoare. In acest tip de vanatoare, astazi interzis, bufnitele erau folosite ca momeala, atrageau pasarile rapitoare dar si altele, astfel ca acestea puteau fi impuscate. Si pentru observatii ornitologice era folosita, stiut fiind ca prezenta ei nelinistea multe pasari, care astfel incepeau sa ii dea tarcoale. Astazi se pastreaza o mica parte din populatia cuibaritoare, la munte in principal, si in masura mai mica in Dobrogea, iar pasajul si iernatul sunt slabe numeric, practic neobservabile. A trecut vremea zecilor de bufnite ascunse prin ierburile inalte ale Dobrogei la vanatoare de rozatoare si pasari, azi intalnirea cu o bufnita, cu o buha mare, e foarte rara, in tinuturi izolate, si exemplare singuratice, maxim in pereche.

     HUHUREZUL MARE, Strix uralensis, pare sa aiba o situatie nu mult schimbata. Atunci, ca si acum, foarte putine perechi cuibaritoare in paduri de mare intindere de la munte. O infuzie crescuta de huhurezi mari , in toate formele, negricioase, roscate si argintii, dinspre nord, in sezonul rece. Acum 200 de ani insa, raspandirea ei era mai larga, Dombrowski cunostea cuibariri pe langa Bucuresti, la Caldarusani si Cernica, pe langa Dunare, la Cernavoda.

      HUHUREZUL MIC, Strix aluco, cu schimbari (reduceri de populatie) legate de restrangerea arealului. Este prezent in padurile de ses, de deal si de munte, mai frecvent in cele de ses. Cum aceste paduri de campie sunt mult micsorate si disparute pe alocuri, campia fiind "redata agriculturii" in perioada comunista, si numarul de huhurezi mici a scazut semnificativ in zona de campie. 

     CIUFUL DE PADURE, Asio otus, prezinta o schimbare, o descrestere, insa nu atat de marcata. Ramane una dintre cele mai raspandite rapitoare de noapte, insa nu la nivelul de acum 100 de ani. Atunci era prezenta aproape in fiecare padure, de la ses, de la deal, de la munte, din apropierea localitatilor, cu o preferinta pentru zonele deluroase. Acum perechile clocitoare nu sunt intr-un numar atat de mare, sunt pe alocuri. Iarna, si acum si in urma cu 100 de ani, numarul ciufilor de padure sporea prin aparitia unor ciufi nordici, veniti aici la iernat, in palcuri de cateva zeci intr-un loc. Numarul maxim dat de Lintia pentru un palc venit la odihna intr-un copac sau mai multi invecinati este de cca 40 de exemplare. Cam asa este si azi, numerele mai mari sunt exceptionale. 

     Nu acelasi lucru se poate spune despre CIUFUL DE CAMP, Asio flammeus, acesta a cunoscut o scadere majora, devenind chiar o aparitie rara, sau cel putin, localizata si sporadica. Denumirea folosita pe atunci pentru ciuful de camp era de "ciuf de balta", denumire care arata preferinta lui pentru habitatele umede. Acestea s-au redus cu mult la nivelul tarii noastre, astfel ca s-a redus vizibil si numarul de ciufi de camp. Majoritar o pasare de pasaj si iernare, pe vremea lui Dombrowski se puteau cita si cateva cuibariri in lagunele din Dobrogea, dar si in Banat, consemnate de Lintia (Sacalaz, Niarad, Giulvaz, Cioreni etc), si in Transilvania, atestate in adnotarile si colectiile de pasari din aceasta zona (regiunile Cluj, Mures, Fagaras, Sibiu, etc.). Mai impresionante erau insa marile aglomerari din sezonul rece, cu sute de pasari in Baragan ("s-au vazut in repetate randuri grupuri razlete, de cate o suta si mai multi..." ), in Campia de Vest "cu zecile si sutele laolalta". Lintia aminteste chiar de o anumita "invazie" de iarna in Timisoara, in anii 1930-1933, cand aceste pasari, "sosite din tarile nordice, au invadat toate cimitirele din Timisoara, cate 10-20-45 de exemplare pe cate un conifer". Astazi se mai vad foarte, foarte rar asemenea aglomerari, un numar de 10 exemplare per grup fiind un numar urias, cu rare consemnari. Cel mai des apare cate un exemplar pe ici pe colo, in anumite regiuni, pe langa mare, prin mari regiuni umede, destul de regulat in fiecare iarna, dar foarte putini. Cuibariri nu mai sunt atestate la noi in tara, populatiile nordice par sa se fi imputinat dramatic, sau cel putin sa ne ocoleasca pe noi. 

      STRIGA, Tyto alba. In 1903 Dombrowski scria despre ea ca "in Romania, apartine raritatilor". Lintia era de parere ca e mai frecventa, si probabil ca pentru zona de vest a tarii avea dreptate. Si azi are preferinta pentru aceleasi zone in care era gasita si acum 100 de ani, si anume zona de vest si zona de campie din sud-estul Romaniei, sudul Prahovei, Ilfov, Giurgiu, Calarasi, Cernavoda. Aici mai sunt sanse ca striga sa mai fie gasita, insa in numar foarte mic.

      CIUSUL, Otus scops, era o pasare foarte frecventa acum 100 de ani, si astazi este destul de frecventa, cuibareste in localitati adeseori, in parcuri mari din orase, sau in sate prin livezi. Se gaseste si in paduri, bineinteles, nu a suferit modificari majore in ultimul secol. In ultimul timp pare sa aiba o populatie in crestere, cel putin in localitati, in urma cu 10-20 de ani nu era atat de prezenta precum e azi. 

     O alta pasare care a ramas foarte frecventa, si acum 100 de ani si astazi, este CUCUVEAUA, Athene noctua. In ultimii ani a patruns destul de mult si in orase, printre blocuri, cuibarind pe blocuri, inainte vreme cu una-doua decade era foarte prezenta insa mai mult la tara, sau in cartierele cu profil rustic, cu case si gospodarii.  O pasare foarte legata de localitati, in Dobrogea era mentionata si o desprindere a ei de locurile de cuibarire de prin poduri si ruine, cuibarind acolo in numar mare in rape, surpaturi, maluri inalte, locuri stancoase. Si azi se pastreaza aceasta prezenta dobrogeana numeroasa a ei si in zonele salbatice, nu numai in localitati. 

      MINUNITA,  Aegolius funereus, sau cucuveaua incaltata, o pasare montana rara, si acum, si in urma cu 100 de ani, dar si cu un mod de viata ascuns, care o face dificil de observat.  Isi pastreaza preferinta pentru padurile foarte intinse de conifere, reci si umede, de aceea prefera Carpatii din partea de nord a tarii, versantii cu expunere nordica sau estica, alteori vestica, pentru umiditate, insa in zonele cele mai reci, fara expunere solara majora, zonele cu intindere mare de molid si brad, nu se afla peste tot prin padurea de conifere a muntilor. 

      CIUVICA, Glaucidium passerinum, numita si cucuveaua pitica, posibil sa fi fost mai frecventa acum 100 de ani, era considerata ca prezenta prin toate padurile de brad, astazi este si ea destul de localizata. 

       CIUHUREZ, Surnia ulula, o pasare boreala care in trecut mai avea "invazii" spre sudul Europei, ajungand extrem de rar si la noi. In 30 decembrie 1904 a fost gasita o femela adulta in Caras Severin, in padurile aferente localitatii Carlsdorf, pe atunci ( azi, Staierul Bosneagului, Moldovita, suburbie a orasului Moldova Noua). Tot din acea perioada mai dateaza exemplare relativ aproape de tara noastra, Slovacia, Ungaria de nord, totusi in Banat s-a inregistrat o patrundere a ei destul de sudica, prin comparatie. Nu a mai fost observata de atunci.
       RAPITOARELE DE ZI sunt pasari care in mare parte au suferit schimbari radicale in ceea ce priveste marimea populatiilor si raspandirea. Voi incepe cu o specie a carei situatie s-a modificat intrutotul. SOIMUL DUNAREAN, Falco cherrug, era acum 100 de ani o pasare considerata "foarte frecventa" in intreaga tara (mai putin la munte), si in numar si mai mare pe langa Dunare si in Dobrogea. La noi era considerata o pasare indrazneata, putin sperioasa fata de oameni, intrucat nu suferea mari persecutii din partea acestora. Dombrowski o considera, prin numarul ei mare si prin obiceiul de a ocupa cuiburile altor specii de rapitoare, destul de daunatoare si colecta cu usurinta multe exemplare, pareau in numar interminabil.  Ii considera principalii stricatori ai cuiburilor de codalb si acvile imperiale, vulnerabile la acea data. Soimii dunareni erau in schimb prezenti peste tot, in toata campia, in zona deluroasa, in zavoaiele si luncile apelor. Era o pasare de padure insa terenul de vanatoare se extindea in principal asupra terenurilor umede. In decurs de un secol specia a primit o dubla lovitura: disparitia in mare parte a padurilor dunarene si de ses, precum si restrangerea zonelor umede. Fara teritorii propice cuibaritului, si fara zone intinse de vanatoare, de hrana, specia a scazut pana aproape de punctul critic al disparitiei. Astazi e prezent in numar foarte mic, cuibarirea lui e ajutata de oameni prin cuiburi artificiale la care a raspuns in numar scazut, mai ales in Campia de vest. Mai este vazut din cand in cand prin Dobrogea, aparitii sporadice. 
      O specie cu cateva aparitii accidentale la noi, in trecut, SOIMUL SUDIC,  Falco biarmicus: nu s-a mai inregistrat nicio prezenta a lui din 1903, de cand dateaza ultima observatia in zona Bazias. Tot in acea zona se pare ca mai fusesera cateva observatii (pasari colectate) in vechime.
       SOIMUL CALATOR, Falco peregrinus, o specie care a cunoscut timpuri mai bune, dar si mai rele. In mod cert numarul lor este acum mult mai scazut decat acum 100 de ani, insa in ultimii ani pare sa fie pe un trend ascendent, dupa ce ajunsese aproape de disparitie. Exista azi un numar mic de perechi clocitoare in tara, in schimb pare sa fi crescut numarul pasarilor care vin sau trec la iernat, posibil ca din acestea sa ramana si mai multe pentru cuibarire la noi, mai ales din tineret. In Banat, in perioada 1900-1955 Lintia atesta cuibarirea ei doar in zona de munte. La nivelul anilor 1900 insa, in prima decada, Dombrowski atesta cuibarirea ei chiar si in Bucuresti, si anume o pereche de soimi care cuibarea pe biserica din Piata Amzei, de mai multi ani, din pacate impuscata in 1901, si cuibul cu 3 oua dat jos. O a doua pereche intre 1905 si 1906 a clocit si a scos in fiecare an cate trei pui, pe cladirea Oficiului postal central de atunci. O alta cuibarire este data in zona podului de la Cernavoda. Era o perioada cand soimii nu se sfiau sa foloseasca constructiile umane ca sa cuibareasca, de atunci acest tip de cuibarire la noi a disparut, ramanand cateva perechi doar in adancul muntilor, pe stanci. In ultimii ani par sa fie ceva mai multe perechi cuibaritoare si ceva mai multi soimi calatori in pasaj, chiar si in orase mari. Sunt semne bune, dar deocamdata minore.
      O pasare de pasaj si iernare, SOIMUL DE IARNA, Falco columbarius, era mai frecventa acum un secol, putand fi descrisa drept o prezenta "obisnuita". Astazi, desi apare regulat in fiecare iarna, nu are un numar asa de mare de indivizi incat sa fie vazut peste tot, sunt cateva regiuni preferate cu un numar scazut de exemplare.
        SOIMUL RANDUNELELOR, Falco subbuteo, era , de asemenea, o pasare mult mai frecventa, fiind gasita peste tot in partile de ses, mai rar in Subcarpati si rara la munte. Astazi se pastreaza aceeasi distributie, cu mentiunea ca sunt zone foarte intinse de ses si deal unde nu apare deloc, preferand mai ales sud-estul tarii, sau zonele din apropierea marilor intinderi umede. 
        A scazut mult in populatie si VANTURELUL DE SEARA, Falco vespertinus,  in urma cu un secol era una dintre cele mai frecvente rapitoare de zi, cel putin in sudul tarii, unde si clocea regulat. Urias era si numarul celor din pasaj, "numarul lor din septembrie si aprilie este uneori enorm, abia daca se poate aprecia." Se pastreaza si acum preferinta lui pentru partea de sud-est a tarii, dar mai apare si in alte zone din sudul Olteniei, de exemplu, sau din Campia de Vest. S-au dus insa marile si numeroasele colonii de vanturei de seara, s-a dus privelistea celor cateva sute de soimi la vanatoare de insecte pe deasupra Dunarii sau a marilor lacuri. 
      Asociate acestor enorme stoluri de vanturei de seara erau si cate unul-doua exemplare de VANTUREL MIC, Falco naumanni, astazi disparut din tara noastra. Acum 100 de ani era chiar si o pasare cuibaritoare, nu in numar mare, dar oricum existau destule perechi care cloceau in zona subcarpatica, mai ales in Transilvania si Banat, in zone de langa Sibiu, Fagaras, Brasov, in defileul Dunarii, in regiunea invecinata Retezatului. 
     Dupa o astfel de scadere, pana la disparitie, a vanturelului mic, in sfarsit, o pasare despre care am placerea sa spun ca efectivele sale s-au mentinut la fel, posibil chiar sa fie in crestere, VANTURELUL ROSU, Falco tinnunculus. Si in urma cu100 de ani, si acum, este o pasare clocitoare foarte frecventa, si in toate tipurile de areal, de la ses pana la varful muntilor. In plus fata de trecut, se observa in ultima decada o patrundere din ce in ce mai puternica in zona oraselor mari, cuibareste nestingherit pe multe blocuri inalte, pe diverse cladiri, ba chiar a inceput sa aiba cutezanta gugustiucilor si sa cuibareasca la pervaze sau pe balcoane, si peste tot pe unde gaseste un loc ferit de intemperii si de pericolul dezmembrarii cuibului. Inainte cuibarea aproape exclusiv in cuiburi de cioara de semanatura si de cotofene, precum si in maluri lutoase sau gauri din stanci. 
      ACVILA DE MUNTE, Aquila chrysaetos, o pasare despre care Dombrowski afirma ca nu este o specie atat de rara in Carpatii nostri, dar care scazuse mult in primele decenii ale secolului trecut, asa cum afirma Lintia, continuatorul observatiilor si muncii lui Dombrowski. Astazi acvila de munte are o populatie mica, chiar daca exista dispute intre cei care o vad comuna si cei care o vad foarte rara. Din pacate aceste dispute au mai mult o tenta de orgoliu castigator sau invins, decat una de aflare a unei realitati obiective. Probabil ca adevarul este undeva la mijloc si populatiile sunt la un nivel mic, egal sau mai mic decat cel sesizat de Lintia. La nivelul anilor 1950 Dionisie Lintia aprecia la 50 numarul perechilor clocitoare in Romania. Posibil ca astazi sa fie mai mic sau egal. Zonele unde pot fi vazute acvilele de munte sunt in general Apusenii, Retezatul, Fagarasul, nordul Carpatilor Orientali, in rest apar sporadic si mai mult in perioada de pasaj.
      ACVILA DE CAMP, sau acvila imperiala, Aquila heliaca, o populatie adusa la disparitie, dupa ce in prima jumatate a secolului 20 se putea scrie despre ea "pasare clocitoare frecventa, in Dobrogea...dar cloceste regulat si in multe alte puncte ale tarii". In perioada de pasaj si de iernare, numarul de acvile de camp crestea mult, Dobrogea chiar fiind un loc de iernare. Acvilele de camp au disparut pentru o lunga perioada de timp din tara noastra, abia acum, in ultimii ani se inregistreaza o vaga revenire, prin cateva cuiburi in extremitatea vestica si cateva aparitii de pasari, inca necuibaritoare, in Dobrogea. Pe vremea lui Lintia cuibarea frecvent in luncile Dunarii, insa mai mult in partea de sud-est, de la Oltenita inspre mare, in Moldova, in zona Bacaului si la Prut, mai rara in vestul Munteniei si in Oltenia. Se mai gasea si in Banat, mai ales in zona de sud a Banatului, in preajma Dunarii. Dombrowski a colectat un numar mare de pasari, cca 150, si de asemenea, nota ca in primavara anului 1900, la o singura incursiune in Muntenia, a descoperit 42 de cuiburi ocupate, fara sa mai puna la numar si multe alte cuiburi care au scapat vederii lui si oamenilor sai. Peste cateva decenii Lintia aprecia o populatie redusa la jumatate si prevedea o reducere si mai drastica a acesteia. Reducerea s-a facut pana la disparitie, pasarile ce mai pot fi vazute acum sunt patrunderi din alte tari, din alte zone, in regiuni de granita.
        ACVILA TIPATOARE MARE, Aquila  clanga, o specie de pasaj si iernare,  era considerata o pasare destul de frecventa, cel putin in estul si sud-estul tarii, pe langa Prut si Dunare, dar si in alte regiuni. Astazi are aparitii cu totul sporadice, cam in aceleasi locuri, mai regulat in Delta. 
     ACVILA TIPATOARE MICA, Aquila pomarina, era una dintre cele mai frecvente pasari rapitoare, atat ca pasare clocitoare cat si in pasaj. Fara sa fie cu adevarat rara, populatia ei a scazut destul de mult, clocind intr-un numar mult mai mic, si doar in anumite regiuni, lipsind in altele, fara motive evidente. Acum 100 de ani se puteau descrie privelisti precum " in iulie si august, cand puii zboara din cuib, perechea batrana se muta cu ei pe holde, unde la aceasta epoca putem vedea deseori zece pana la cincisprezece acvile tipatoare mici pe sperietorile dintre semanaturi" . Astazi si vederea unui singur exemplar este o bucurie, aglomerari nu se mai vad nicicand. 
      ACVILA MICA,  Aquila pennata, colectia lui Dombrowski numara 235 de exemplare. Cam acesta era numarul la multe specii de rapitoare si aceste exemplare colectate, adica impuscate si impaiate, reprezentau doar o picatura intr-un numar incalculabil mai mare. Astazi  e interzisa complet impuscarea acestor pasari, pentru orice scop ar fi acela, chiar si stiintific, insa ar fi aproape imposibil, poate nici nu s-ar gasi atatea exemplare, sau poate ca s-ar extirpa complet specia pentru o astfel de colectie. Dau aceste cifre pentru a avea imaginea amplorii scaderii populatiilor de pasari in numai 100 de ani, la cele mai multe specii, si cu precadere la marile rapitoare. Acvila pitica era considerata drept o clocitoare foarte frecventa in anumite regiuni, Dobrogea, Baragan, Oltenia, Ilfov. Astazi, in anumite regiuni, cum ar fi Oltenia, e aproape disparuta ca pasare cuibaritoare, in altele cum ar fi Dobrogea, se mai pastreaza la un anumit nivel. Un numar mai mare de acvile mici apar in pasaj, dar departe de ceea ce era pe vremuri. 
       ACVILA DE STEPA, Aquila nipalensis, era o aparitie rara, dar regulata, in perioada de pasaj. Mult mai multe decat astazi, treceau prin Dobrogea, in colectia lui Dombrowski aflandu-se colectate 8 exemplare, toate din judetele Constanta si Tulcea. Si Lintia colectase trei exemplare, toate din Banat. In numar mic, mai trec si astazi exemplare, preponderent prin Dobrogea dar si prin alte regiuni. Din anul 1910 se citeaza si o cuibarire in aceasta zona, Dombrowski primind doi pui nezburatori.
      ACVILA PORUMBACA, Aquila fasciata, o specie care nu a mai fost vazuta la noi de mai bine de 100 de ani, in notitele si colectia lui Dombrowski existand mai multe semnalari si pasari colectate, astfel: 3 acvile porumbace, in noiembrie 1898 in zavoaiele Dunarii dintre Giurgiu si Oltenita, alte cateva exemplare vazute sau colectate in regiunea Baragan-Dobrogea. 
      
     SORECARUL COMUN, Buteo buteo, nu era o pasare chiar atat de comuna ca astazi, era in numar mai mic, intrucat aparea ca pasare clocitoare numai in zona de munte, in zona Carpatilor. La deal si campie erau vazuti doar in hoinareala dupa hrana, si nu in numar mare. Era si o diferenta intre regiuni, fiind mult mai comun in Transilvania decat in restul tarii. Si astazi se mentine o favorizare a Transilvaniei de catre sorecarul comun, acesta fiind un loc unde am vazut aglomerari si de cate 40 de sorecari intinsi prin holde pe o suprafata foarte mica, o densitate nemaintalnita in alta parte, nici chiar in Dobrogea. Oricum Lintia si Dombrowski dadeau acest sorecar drept o pasare comuna doar in Ardeal, nu si in restul tarii, scriind despre ea " o pasare obisnuita, dar nu prea frecventa, in Carpati. " Subspecia vulpinus era tratata separat, sub numele de sorecar caucazian, considerata aparitie rara, in pasaj. Lintia mai distinge o subspecie, numita sorecarul soiman, asemanator cu soimul in miscari, pasare de pasaj numeroasa primavara, mai ales in Baragan si Dobrogea, unde inregistreaza si cuibariri.
      SORECARUL INCALTAT, Buteo lagopus, pasare de pasaj si iernare, destul de numeros in trecut, aparea in numar mare in iernile grele, in Banat dar si in multe alte regiuni. Considerat o pasare blajina, putin sperioasa, Lintia nota ca exemplare tinere cad "cu droaia prada puscasilor incepatori" si ca e distrusa specia "cu nemiluita". Valuri intregi de pasari colectate se acumulau in atelierele preparatorilor de pasari impaiate, acestia neputand face fata la volumul de munca. Am dat in amanunt aceste notatii destul de crude, insa asa era epoca. Astazi, suntem la ani-lumina distanta de astfel de numere, nimeni nu observa, nu mai asista la privelisti "cu droaia" si "cu nemiluita" de sorecari incaltati, apar destul de regulat dar in numar foarte mic, comparativ cu ceea ce a fost odata. 
       SORECARUL MARE, Buteo rufinus, in schimb, pare sa fi cunoscut o mica crestere de populatie in timp. Acum 100 de ani era o pasare de pasaj, cu totul intamplatoare, rara, si nu cuibarea in tara. Astazi aparitia ei in anumite zone, Dobrogea, Oltenia, este destul de sigura si cu un numar bun de exemplare pentru o specie in extindere, mai ales iarna, dar exista si cateva perechi clocitoare.
        ERETELE DE STUF, Circus aeruginosus, o specie care se prezinta binisor si astazi, dar in scadere fata de acum 100 de ani, din cauza reducerii habitatului umed, cu multa stufarie. Frecventa totusi, pe fiecare balta de o oarecare anvergura, foarte frecventa in Dobrogea si in Delta.  Acum 100 de ani nu se inregistra nicio prezenta a ei pe iarna, astazi persistenta unor exemplare si la iernat este destul de comuna. 
       ERETELE VANAT, Circus cyaneus,  posibil ca prezenta lui pe teritoriul nostru sa fi crescut insa doar in ceea ce priveste lunile de iarna. Acum 100 de ani iernarea la noi era mai rara, doar in iernile blande, acum se pare ca mai toate iernile sunt mai blande decat in urma cu un secol intrucat eretele vanat ierneaza la noi an de an. In rest se pastreaza aceleasi date, nu este pasare clocitoare, apare in numar oarecare in pasaj, in anumite zone umede si mai ales pe langa mare. 
      ERETELE ALB, Circus macrourus, o specie cu scadere marcata. Acum un secol era o "pasare frecventa" si clocitoare si in pasaj. Prin august, septembrie sunt descrise privelisti precum: "de pe un punct mai ridicat se pot vedea deseori cate treizeci pana la patruzeci de exemplare zburand." Motivul scaderii lui dramatice nu este atat de evident, intrucat aceasta pasare cauta sesuri intinse, fara padure, sesuri care s-au marit ca intindere, si balti mici, nu neaparat mari habitate umede. A cunoscut insa o masiva descrestere atat la noi ca pasare clocitoare, cat si in restul Europei, nemaiavand de unde sa vina atatea si atatea pasari de pasaj, sau de iernare, cum se intampla altadata in cazul masculilor de erete alb care alegeau sa stea la noi peste iarna in numar considerabil. 
      ERETELE SUR, Circus pygargus, era considerat ca cel mai rar intalnit dintre ereti, dar totusi nu foarte rar. Un alt nume al lui era de "gaie de lunca" "erete de lunca" nume care i se potriveste oarecum. Eu l-am vazut mai mult in regiuni joase, in lunci cultivate, unde e posibil sa si cuibareasca. Numarul e intr-adevar destul de mic, dar regulat in sudul tarii. Ca si pasare clocitoare, acum 100 de ani era mai frecvent in Baragan, si cred ca aceasta preferinta a lui s-a pastrat.
       ULIUL PORUMBAR, Accipiter gentilis, acum 100 de ani era o pasare "sedentara obisnuita in toate regiunile tarii". Astazi este destul de prezenta dar numai in regiunile care au padure mai mare prin apropiere, regiuni de deal, de munte, de lunci impadurite, mai putin in zona de stepa si fosta silvo-stepa devenita campie agricola. Numarul lor este insa mult mai mic decat acum 100 de ani, cand erau prinsi mii si mii de exemplare in capcane, impuscati, si totusi specia prospera peste tot, parand sa aiba un numar interminabil de indivizi, oricat razboi i-ar fi declarat oamenii. 
     O crestere a populatiei pare sa aiba ULIUL PASARAR, Accipiter nisus. Dombrowski il considera numai oaspete de iarna, nu il intalnise deloc in timpul verii ca pasare clocitoare. Ori astazi prezenta lui pe timp de vara si la cuibarire este deasupra oricarei indoieli, si este cam peste tot. In ultimii ani cucereste din ce in ce mai mult spatiile urbane, devenind nelipsit nu numai in parcuri dar si in micile spatii verzi, cu copaci, dintre blocuri. Lintia il considera totusi prezent ca pasare clocitoare, dar numai in padurile de conifere, padurile de munte, mult mai rar in alte zone. Azi e prezent oriunde, de la lunca, campie, deal, pana la varful de munte si localitati, rurale si urbane, o specie de succes. 
       A scazut in schimb populatia de ULIU CU PICIOARE SCURTE, Accipiter brevipes, considerata pe vremuri drept o pasare clocitoare foarte comuna, astazi este mult mai localizata. Pastreaza aceeasi preferinta pentru partea de sud a tarii, fiind rar in Banat si Transilvania. Rareori se mai pot vedea grupuri de 10-12 exemplare in perioada de pregatire pentru migratie, asa cum se descrie in literatura veche de specialitate. 
     GAIA NEAGRA, Milvus migrans, o schimbare absolut surprinzatoare, de la cea mai frecventa rapitoare de zi a trecut la statutul de specie aproape disparuta de pe teritoriul nostru. Cuibarirea ei aici este astazi ca si inexistenta iar  pasajul sporadic si limitat ca regiuni si ca numar. Acum 100 de ani situatia era cu totul alta. " Dintre toate pasarile rapitoare ale tarii noastre, sorlita bruna (gaia neagra) este cea mai frecventa. Despre frecventa ei ne putem da seama numai daca cercetam Dunarea in timpul imperecherii cand pasarile se agita mai mult. In acest timp putem vedea virand, in repetate randuri, cate 50-60 sorlite brune, si este usor sa se impuste cate 20 de exemplare pe zi" In pasajul de primavara sau toamna erau cu adevarat numeroase, mai ales pe langa litoral, treceau uneori mii si mii, intr-o singura zi. 
       GAIA ROSIE, Milvus milvus, in ceea ce priveste aceasta pasare, exista contradictii intre Dombrowski, care o considera rara, si Lintia care o considera frecventa. Lintia considera ca, in timp ce gaia bruna predomina sesul, cea rosie ocupa ca pasare clocitoare aproape toate zonele impadurite de la deal si de la munte . Toamna o considera la ses la fel de comuna precum sorecarul, ocupand terenul gailor negre deja plecate intr-o migratie mai timpurie. E adevarat ca cei doi faceau observatii preponderente in regiuni foarte diferite, Dombrowski in Baragan si Dobrogea, iar Lintia in Banat. E foarte posibil ca pasarea sa fi fost foarte comuna in Banat, "vara se roteau si cate 20-30 deodata", si mai rara in sud-estul tarii. Oricum si Lintia pleda pentru o incetare a persecutiei ei "fara crutare" intrucat distrugea multe rozatoare daunatoare agriculturii, rarindu-se in unele locuri. Astazi controversa nu mai are asa mare importanta pentru ca gaia rosie e disparuta pretutindeni la noi, si ca pasare clocitoare si ca pasare de pasaj, cand si cand se mai rataceste vreuna pe la noi, cu totul intamplator. 
     CODALB, Haliaeetus albicilla, o specie foarte numeroasa in trecut, in colectia Dombrowski existand peste 400 de exemplare. "Codalbul este una dintre cele mai frecvente si mai raspandite acvile din tara noastra; toamna tarziu si iarna, numarul codalbilor sporeste cu alti indivizi de trecere. Despre neinchipuita masa de codalbi care apar toamna tarziu la Dunare, nu-si poate face nimeni, nici macar aproximativ, o imagine, daca n-a vazut-o". Degeaba incercam astazi sa ne mai imaginam asemenea numere, ele sunt departe de realitatea din prezent. Astazi vedem iarna sau in pasaj codalbi, cate unul, sau doi-trei, grupuri mai mari de 10-20 doar prin Delta si rar. In trecut, numarul codalbilor care cloceau in tara era foarte mare, astazi s-ar putea spune ca este foarte mic. Dar de pe vremea lui Lintia se puteau intrezari in anumite fragmente situatia lor viitoare, legata nu numai de restrangerea arealului si saracirea lui, dar si de persecutia cu arma. "Acum 50-60 de ani, inainte de a se indigui raurile mari din Banat si Transilvania, pe cand baltile si bratele azi moarte ale raurilor erau nesecate si padurile batrane nestarpite, codalbul nu constituia o raritate ca pasare clocitoare in Banat.....Azi, aceste cazuri sunt foarte rare, pentru ca daca incearca vreo pereche sa se stabileasca si sa cuibareasca in vreo padure din aceste regiuni, ea va fi distrusa cu siguranta de vreun puscas neastamparat. Nici in restul tarii, in afara de padurile din zavoaiele si malurile Dunarii, situatia nu este mai imbucuratoare." Un alt motiv, intrezarit deja in urma cu aproape 100 de ani, al evolutiei lor viitoare :"Tocmai din motivul ca se da deseori la hoit, foarte multi din codalbi se prapadesc, mai ales iarna, in urma consumarii hoiturilor otravite cu stricnina." Astazi aceste pasari rapitoare, absolut toate, sunt strict ocrotite, insa revenirea la populatiile din trecut este dificila, si in cele mai multe cazuri, imposibila. 
     Si la VIESPAR, Pernis apivorus, exista o contrazicere intre Dombrowski si Lintia, in sensul in care primul considera viesparul drept o pasare rara si care nu cuibarea la noi, in timp ce al doilea il considera o prezenta regulata, dar nu comuna, o pasare clocitoare pe alocuri, si in numar inconstant de la an la an. Anii ploiosi erau ani mai rai pentru viespar, cei secetosi , mai buni. Astazi, numarul viesparilor nu pare sa fi crescut, se gaseste pe alocuri, totusi destul de prezent cam in fiecare regiune a tarii, cu mai multe atestari de cuibarire. Eu l-am intalnit in paduri de lunca(salcam), in paduri de dealuri joase (stejar) si in paduri subcarpatice (gorun si fag), practic in orice regiune, mai putin in cea coniferelor.
      SERPAR, Circaetus gallicus, eu l-am vazut mai rar, si doar in marile zone umede, Dobrogea, Dunare, lacurile din Transilvania (Mures).Acum 100 de ani era considerat o pasare frecventa, clocind in aproape toata tara, dar cu preferinta pentru marile paduri dobrogene din apropirea apelor. 
     ULIGANUL PESCAR, Pandion haliaetus: nu s-a schimbat prea mult situatia lui, nu este o pasare clocitoare in tara, iar aparitia in pasaj, destul de regulata, este insa si destul de rara, putine exemplare. Se citeaza in literatura veche niste cazuri de cuibarire la noi in tara, insa destul de nesigure, un caz la Bazias, in 1904, in anii 1920 la Arpasu de Sus si la Sambata de Jos, iar in 1928 langa Turda.
      VULTURUL BARBOS sau ZAGANUL, Gypaetus barbatus, disparut azi din tara nostra, si din multe alte locuri, se incearca in alte tari introducerea lor prin exemplare obtinute in crescatorii. Un astfel de exemplar a mai hoinarit si la noi, dar fara vreo importanta in ceea ce priveste revenirea speciei.   Nici acum 100 sau 200 de ani nu erau zagani din abundenta, intalnirea cu ei era descrisa in literatura ca un eveniment de mare emotie. Se citeaza prezenta lui in Retezat, in Parang, in Godeanu, in Fagaras, in Bucegi, in Carpatii Orientali. Dar ocrotirea lui era tardiva, iata ce scrie Lintia, "Cultul alpinismului, turismului, civilizatia care patrunde azi pana in crestetul muntilor, il instraineaza tot mai mult din locurile lui bastinase, iar putinele exemplare care au mai ramas pe aiurea, nu se vor mai bucura nici ele de o viata prea lunga. Armele de vanatoare moderne de azi, ajunse in mainile unor vanatori neastamparati, dar mai ales afurisita stricnina, folosita la starpirea rapitoarelor, vor avea grija ca aceasta catastrofa totala a disparitiei acestei pasari  sa nu intarzie prea mult. " La sfarsitul secolului 19 si inceputul secolului 20 apar foarte putine observatii de zagani, ultimii fiind o pereche re-aparuta in zona Retezat. Dar " la 28 decembrie 1927, a fost impuscat in zbor, cu alice de iepuri, un zagan adult pe Surul, langa Turnul Rosu. Acest foc de pusca pare a fi pus din nou capat prezentei zaganului in Carpatii nostri, caci acest exemplar era sigur unul din perechea colonizata in Retezat."
      HOITARUL, Neophron percnopterus, o specie de vultur disparuta practic, ca si celelate specii de vultur. Observatiile sporadice de astazi, exemplare ratacite in spatiul nostru teritorial, au o foarte mica importanta in ceea ce priveste revenirea speciei. Hoitarul era cel mai rar dintre vulturi, clocind numai in Dobrogea, dar aparand si prin alte regiuni. Vulturii, in calitatea lor de necrofagi, au fost cel mai definitiv loviti in existenta lor, nu numai prin otravirile cu stricnina, care la un moment dat au fost interzise ci si prin ecarisajul modern, prin regulile sanitare strict respectate in secolul nostru al modernitatii, unde niciun cadavru de animal nu mai poate fi aruncat la intamplare pe campuri, trebuie curatate toate campurile de cadavre de animale mari si mijlocii, ce pot duce la diverse epidemii. Inainte vreme, cu 200 de ani in urma, se cresteau multe rumegatoare mari si mici, iar trupurile lor zaceau deseori moarte pe camp, neridicate de nimeni altcineva decat de necrofagii cerului si ai campurilor. Nu era desigur o situatie potrivita sensibilitatilor si cerintelor noastre moderne, dar pentru necrofagi era sansa lor la existenta. 
      In aceeasi situatie se afla si celelalte specii de vulturi, si anume disparitia aproape totala din avifauna tarii noastre, cu cateva aparitii intamplatoare, de exemplare ratacite de prin alte parti. VULTURUL SUR, Gyps fulvus, era cel mai raspandit din grupa vulturilor, cuibarind in Dobrogea, in Carpati, la Dunare. Dombrowski putuse numara 52 de vulturi suri pe un singur stejar si 300 la innoptare intr-o singura padure. 
     VULTURUL NEGRU, Aegypius monachus, se gasea in Carpati si mai ales in padurile Dobrogei. Cel mai mare card numarat de Dombrowski a fost de 11 vulturi, pe langa Mangalia, in zbor, iar la hoit, nu mai mult de 3-8 vulturi. 
     Cum spuneam, speciile de vulturi sunt practic disparute azi de la noi, interesant ca multe dintre pasarile ratacite pe aici au fost gasite flamande si intr-o stare deplorabila, semn ca nu au mai fost capabile sa gaseasca cantitatea de hoituri sau de hrana necesara sustinerii vietii. Semn ca nu se prea mai poate spera la revenirea lor in spatiul tarii noastre, cel putin nu in conditii naturale.