LA DISTANTA DE UN SECOL, Schimbari mari si mici (5)

LA DISTANTA DE UN SECOL, Schimbari mari si mici (5)

         Cocori, dropii, porumbei, prepelite, potarnichi si toate speciile asemanatoare, gainuse, de camp, de balta, de munte.

       COCORUL, Grus grus: s-au produs intr-un secol multe si mari schimbari. Posibil sa fi scazut si la nivel global populatiile de cocori cuibaritoare in nordul  Europei, insa cel mai important, si-au schimbat rutele de migratie, ocolindu-ne astazi aproape cu totul. Grupuri foarte mici de cocori se mai vad astazi prin diferite regiuni, Dobrogea, Muntenia, Transilvania, cele mai numeroase stoluri trecand doar prin extremitatea vestica a tarii, aproape de culoarul Dunarii de mijloc, ales acum preponderent pemtru migratie, in zona noastra europeana. Ce anume i-a facut pe cocori sa renunte la ruta lor obisnuita, si majora, prin Dobrogea si prin partea de est a tarii? Greu de spus, in literatura veche, atat stiintifica cat si beletristica, erau descrise stoluri uriase, enorme, de cocori, pe campurile de porumb din Dobrogea, pe langa mare, in conflict uneori cu localnicii pentru culturile de porumb. Oare schimbarea categorica a compozitiei culturilor din Dobrogea sa fie de vina? Sa fi fost inlocuite culturile  majoritare de porumb cu cele de grau, culturi de care cocorii nu au trebuinta in pasajul lor de toamna? E o posibilitate, gasca cu gat rosu tocmai de aceea si-a schimbat ruta de migratie, alegandu-ne pe noi si pe bulgari tocmai pentru o reorientare a zonei spre cultura de grau, cultura care toamna si iarna ofera "iarba" lor gastelor. Invers, cocorii aveau nevoie de intinderi mari si tarzii de porumb, cu boabe in stiuleti sau boabe cazute la recoltare.Campurile de porumb au devenit putine in Dobrogea si astazi se cultiva si soiuri foarte timpurii, care se culeg deja din august, pe cand inainte vreme culesul porumbilor se facea prin octombrie, noiembrie. In perioada de pasaj al cocorilor era plin de porumb copt in multe locuri. Primavara au nevoie de culturi furajere, mazare, lucerna, culturi care au scazut si ele foarte mult. Eu acesta cred ca este motivul principal pentru care cocorii si-au schimbat ruta de migratie si ocolesc Dobrogea, tinut care altadata rasuna de strigatele caracteristice ale miilor de cocori. Acum un secol cocorul era si o pasare clocitoare la noi, insa foarte putine perechi, in Delta, in zona de sud a Deltei. Acum nu mai poate fi vorba de vreo cuibarire, abia daca mai apar grupuri razlete in pasaj.
       COCORUL MIC, Grus virgo, o specie foarte rara, accidentala si pe vremea lui Lintia, si astazi. In pasaj, trec anual sau mai rar cateva exemplare, prin Dobrogea. Lintia spune ca in secolul precedent lui, deci acum 200 de ani, existau marturii despre o prezenta mult mai bogata a cocorului mic in Dobrogea si pe Prut, si stoluri de sute de pasari in pasaj dar si  cuibarire. Aceste marturii nu sunt insotite de nimic doveditor, totusi e posibil sa fie adevarate si sa se fi produs o scadere majora a speciei la noi inca de la sfarsitul secolului 19.
      CARSTELUL DE BALTA, Rallus aquaticus, era considerata acum 100 de ani ca o pasare foarte frecventa, clocitoare pe toate baltile cu stuf si namol. Astazi aceste balti "corespunzatoare" sunt cu mult mai putine la numar iar carsteii de balta nu mai cuibaresc si nu mai sunt vazuti chiar peste tot. Eu apreciez o scadere a speciei fata de descrierile de acum 100 de ani.
      Mai comuna pe toate baltile a devenit, sau a fost, GAINUSA DE BALTA, Gallinula chloropus. Acum 100 de ani era data ca fiind foarte frecventa, foarte numeroasa, mai ales pe baltile de la Dunare. Aceeasi descriere se potriveste si azi, poate fi vazuta si pe baltile mari, dar e nelipsita si pe balti mici, din parcuri, de pe langa sate, sau chiar din sate, e o specie care pare sa o fi dus bine, si acum 100 de ani, si care este prospera si azi. A disparut insa in buna masura privelistea cuiburilor lor aflate in copaci, la inaltime de cca 2 m, in zavoaiele inundate ale Dunarii, astazi cloceste majoritar la sol, in stufaris, zavoaiele sunt reduse mult ca intinderi si nu mai ofera conditiile de cuibarit in copaci pentru gainusele de balta. Si atunci, ca si acum, o specie migratoare, insa multe exemplare mai si raman, in baltile adapostite si care ingheata mai greu. 
         CRESTETUL CENUSIU, Porzana parva, era dat acum 100 de ani ca foarte frecvent, pe aproape toate baltile din tara, acoperite cu vegetatie bogata, insa dificil de observat, ducand o viata ascunsa. Posibil ca aceasta viata ascunsa sa-l faca si azi neobservabil cu usurinta, eu l-am gasit relativ usor, insa numai in marile zone umede, de aceea tind sa cred ca nu e chiar atat de raspandit pretutindeni, ci doar  in intinderile umede cu o anumita anvergura si biodiversitate.
       CRESTETUL MIC, Porzana pusilla, era mai raspandit in trecut, azi e aproape disparut, sunt foarte putin locuri prin Dobrogea unde s-au putut atesta cateva perechi. 
       CRESTETUL PESTRIT, Porzana porzana, "nu e nici pe departe atat de raspandit precum s-ar putea presupune, lipsind in unele regiuni cu desavarsire, totusi in general nu e atat de rar". Asa se scria despre el acum 100 de ani, cuvinte potrivite si azi. Teoretic, se considera ca ar exista in multe locuri, dar practic si dovedit, apare in foarte putine locatii. 
      CARSTELUL DE CAMP, nu rar dar localizat la anumite cerinte de habitat, in vechime se dadea mai frecvent in fanete umede, in vii mai intinse, iar ca regiune favorita la poalele Carpatilor. In mare parte aceasta raspandire se pastreaza si azi. Cred ca per total populatia a scazut in ultima suta de ani.
      LISITA, Fulica atra, considerata in vechime drept o pasare extraordinar de frecventa, nu pare sa fi scazut foarte mult, cel putin acolo unde se mentine habitatul umed, este foarte prezenta. Foarte numeroasa este si la iernare si in pasaj, mai ales pe apele mari, pe Dunare, pe Olt, pe balti, pe langa mare, etc.
     COCOSUL DE MUNTE, Tetrao urogallus, o pasare a padurilor de brad, in zona inalta a Carpatilor, insa considerata destul de rara acum 100 de ani, "locuieste in padurile inalte din muntii Carpati, dar nici acolo nu sunt exemplare prea multe." Azi este la fel. Pentru ca specia sa se inmulteasca nestingherit si mai ales sa aiba linistea necesara desfasurarii vietii ei interzicerea completa a vanatorii la aceasta specie, intervenita foarte recent, doar de cativa ani, este foarte buna si necesara. 
     COCOSUL DE MESTEACAN, Tetrao tetrix, Lintia considera acum 100 de ani ca de vina pentru scaderea dramatica a numarului de cocosi de mesteacan din Carpatii nordici romanesti o poarta vanatoarea nelimitata, "extirpand" populatii intregi din aceasta specie. Astazi situatia ei este la fel de dramatica, specia nu si-a mai revenit niciodata la efectivele si raspandirea din sec. 19, sunt exemplare foarte putine in aceleasi zone mai greu de patruns, din Maramures, acum 100 de ani si Bacau. Potrivit lui Dombrowski, pana in 1987 existau cocosi de mesteacan si in Dobrogea, in padurea de pe langa manastirea Cocosul. Tot in secolul 19 existau cocosi de mesteacan si in muntii Apuseni, si in toti Carpatii Orientali, insa aceste populatii disparusera total, in decurs de cateva decenii de vanatoare intensa.
        O specie complet disparuta, se pare, de la noi, este POTARNICHEA DE STANCA, Alectoris graeca, prezenta ei nu a mai fost observata de decenii  intregi, iar la inceputul secolului 20 fusesera observate putine exemplare, strict in zona Clisurii Dunarii. Cele mai multe exemplare, din pacate si vanate, nu numai observate, au fost in jurul anului 1900, in zona Coronini.  Posibil ca de atunci sa nu mai fi existat nicio patrundere majora a speciei dinspre sud, pionierii speciei care reusisera acest lucru in zona Coronini sa fi fost nelinistiti si goniti prin diverse interventii nefericite, fara sa mai existe posibilitatea continuarii inmultirii populatiei in zona. Interesant ceea ce scrie Lintia despre punerea sub "ocrotire" a padurilor din zona, prin interzicerea pasunatului oilor si caprelor, implicit a cainilor insotitori care reglau numarul rapitorilor naturali ai potarnichii de stanca, vulpi, dihori, (principalul motiv identificat de el pentru disparitia speciei), care a facut foarte mult rau zonei, asa cum se intampla si azi. Zonele in care se scot turmele de rumegatoare devin in scurt timp zone moarte din multe puncte de vedere, fara ingrasamantul natural, fara rascolirea permanenta si aerisirea solului, a ierburilor, fara mecanismul de transport al semintelor pe lana oilor, vegetatia incepe sa devina din ce in ce mai uniforma, si impaslita, pipernicita, fara forfota de insecte care atrage pasarile. Observ cu tristete efectele acestei masuri lipsite de inteligenta care pustieste zone ce altadata musteau de viata salbatica, lacul Saraturi, zona Cheilor Dobrogei, si, ca si Lintia, cred ca tocmai aceasta masura absurda de "ocrotire" a dus la disparitia completa a potarnichii de stanca din zona, si a facut ca terenul sa nu mai fie deloc atragator pentru specie.
       IERUNCA, Bonasia bonasia, o pasare mult rarita in ziua de azi, practic s-a refugiat numai in padurile izolate de munte, inainte era prezenta in toti Carpatii, in padurile de foioase la limita cu bradetul, si era foarte frecventa in Moldova, in zona montana si submontana. 
     O alta specie mult rarita, fata de acum 100 de ani, este POTARNICHEA, Perdix perdix, care era foarte frecventa si larg raspandita. Ea se gasea de la campie, la deal pana in zona de gol alpin, areal pe care il pastreaza si astazi, insa in numar mult mai mic.
      Acelasi lucru l-as spune despre PREPELITA, Coturnix coturnix, o pasare foarte frecventa si foarte raspandita acum 100 de ani, astazi este prezenta cam in acelasi areal insa destul de slab numeric reprezentata specia. Si potarnichea si prepelita infloreau ca specie in perioada agriculturii traditionale, cu terenuri fragmentate din punct de vedere al tipului de cultura, fara mecanizare, cu solul mult ingrasat si atragator de insecte, de catre balegarul animalelor rumegatoare mari folosite in muncile agricole si pentru sustinerea hranei familiilor de agricultori de "moda veche". Modernizarea agriculturii, cu toate fatetele ei, mecanizare, monocultura, imputinarea drastica a rumegatoarelor, lipsa mozaicului de culturi delimitat prin tufisuri si zone de pasunat, a dus la regresul acestor doua specii, presate si de o vanatoare mult "eficientizata", ca efect letal si de deranj.
        FAZANUL, Phasianus colchicus, o pasare colonizata  la noi, in etape, in valuri de eliberare de pasari in diverse regiuni, pentru vanat. E dificil de spus in ce masura prospera sau nu specia, in conditii naturale, pentru ca periodic au loc eliberari de puiet obtinut din crescatorii, iar populatiile sunt si ingrijite cu mancare in iernile grele. Specia prospera foarte mult in Banat, unde umiditatea crescuta combinata cu caldura ii ofera hrana proteica inalta in perioada de crestere, in zonele de lunci si balti, si in zonele din localitati, orase mari, unde e mai adapostit de viscole, de rapitori, de vanatoare. Acum 100 de ani specia se afla in plina colonizare, se eliberau multe exemplare din crescatorii si incepusera sa apara si primele populatii nascute si crescute in salbaticie, preferand acelasi regiuni ca si azi, mai putin patrunderea in orasele mari. 
       DROPIA, Otis tarda, o specie de pasare atat de lovita de modernitate incat a disparut aproape cu totul. Orice fel de modernizare, la nivelul metodelor agricole, la nivelul de vanatoare, la nivelul de utilizare a terenului si al transporturilor, toate aceste modernizari au lovit adanc habitatul speciei si specia insasi incat se poate spune ca a disparut cu totul. Putinele exemplare care mai apar in extrema vestica a tarii sunt provenite din exemplare de crescatorie, reintroduse de om dupa extinctia speciei din zona, cu import de material genetic din sudul Rusiei. Posibil ca cele cateva exemplare gasite in migratie prin Dobrogea sa fie din populatii mentinute salbatice, dar probabil ca si la nordul Marii Negre sa fie tot exemplare ajutate prin crescatorii. Acesta nu ar fi un lucru rau in sine daca aceste populatii ar mai reusi sa ajunga la nivelul de adaptare si de rezistenta al exemplarelor nascute si crescute in salbaticie, daca nu ar avea nevoie permanenta de supravegherea omului, de ingradirea si perierea unor areale dedicate numai lor, de eliberari permanente de pui obtinuti in crescatorii. Oricum ar fi, situatia de azi a speciei in Romania este catastrofala, un declin terminat cu disparitia din areal. Acum 100 de ani acest trend negativ incepuse deja si se manifesta din plin, totusi la inceputul secolului 19 se puteau descrie stoluri de 500-600 de pasari , in migratie (stol observat de Dombrowski pe langa Mangalia), se putea spune ca dropia exista in toate marile campii ale tarii, in Baragan mai ales, dar si in Oltenia, Dobrogea, Banat. Printre pericolele din perioada interbelica se puteau cita vanatoarea eficientizata din punctul de vedere al armelor, braconajul grosolan, mai ales pe timp de iarna, iernile foarte grele care le lasau flamande. Intr-o astfel de iarna grea se citeaza o adevarata "invazie" de dropii spre localitati, unele ajungand si in centrul Timisoarei, pe langa Bega, disperate dupa hrana, prin gradinile oamenilor. Dupa 1950 s-a adaugat mecanizarea agriculturii, folosirea intensiva a tuturor terenurilor agricole si usurinta patrunderii transportului in mijlocul intinselor campii. Putinele populatii de dropii ramase nu au mai facut fata si au disparut. 
     SPARCACIUL, sau dropia mica, Tetrax tetrax, o alta specie practic disparuta de la noi, extrem de putine exemplare se mai ratacesc prin migratie in Romania, in zona Dobrogei. Desi Lintia observa inca de acum 100 de ani o scadere, putea scrie ca e inca o specie frecventa in Dobrogea si Baragan, unde si cuibarea. In Banat si in alte regiuni ajungea regulat in migratie, intr-un numar oarecare, nu exagerat de mic. 
       Speciile de porumbei salbatici au cunoscut in general o scadere, iar la unele specii, numarul a fluctuat. O astfel de specie este PORUMBELUL GULERaT, Columba palumbus, care acum 100 de ani era raspandit in toata tara, "dar nu atat de frecvent precum porumbelul de scorbura". Dupa o foarte lunga perioada de scadere dramatica a acestei specii, azi se observa o oarecare revigorare a lui, poate chiar reajungerea la frecventa si numerele de acum un secol.  In ultimii 10 ani mai ales, porumbeii gulerati incep sa fie tot mai numerosi, de exemplu in Oltenia de sud (dar rari in Oltenia de nord). Incep sa fie nelipsiti din orice zavoi sau chiar perdea de salcami din lunca Dunarii si urca pana in zona de dealuri joase, cu multa caldura si luminozitate si apa la indemana. Nu pare sa-i placa si nu apare des in zonele mai racoroase si mai umede, cu paduri mai dese si mai intunecate. A inceput sa apara in ultimii ani si in parcurile din orase, de exemplu in Craiova. As spune ca e printre putinele specii care reuseste sa isi revina spectaculos dupa o perioada de rarire marcata. 
     Deocamdata, inversul acestei situatii pare sa fie trait de PORUMBELUL DE SCORBURA, Columba oenas. Cel mai frecvent porumbel salbatic acum 100 de ani, astazi a devenit destul de rar. Observatiile din perioada de cuibarire sunt extrem de putine si localizate iar cele cateva stoluri din perioada de migratie sunt si acelea foarte putine la nivelul tarii. Aceasta quasi-disparitie sau rarire nu e de mirare, intrucat acest porumbel cuibarea mai ales la ses, in padurile de ses cu copaci scorburosi. Acest tip de padure a fost defrisat in foarte mare parte in perioada comunista, pentru ca terenul sa fie "redat agriculturii". In judetele de campie au disparut marile paduri ce mai existau inca in perioada interbelica, paduri masive ce adaposteau lupi, mistreti si o foarte bogata avifauna de padure. Era foarte frecvent in zavoaiele de la Dunare, si acestea cu arbori batrani scorburosi . Acest tip de arboret disparand, a disparut si porumbelul de scorbura. Azi zavoaiele de la Dunare sunt plantatii de plopi, arbori inalti si drepti ce ofera loc de cuibarit la inaltime mai ales porumbelului gulerat, care a luat intr-o oarecare masura locul celui de scorbura. Paduri batrane cu arbori scorburosi au ramas doar la munte insa zona de munte nu convine foarte mult porumbelului de scorbura. Prea timid si sperios ca sa patrunda in orasele cu parcuri batrane, astazi porumbelul de scorbura e o pasare greu de vazut si mult rarita.
     PORUMBELUL DE STANCA, Columba livia, era acum 100 de ani existent doar in Dobrogea, in zona Babadag-Dolosman, dar nici atunci nu era sigura puritatea lor genetica, era posibil un amestec cu porumbeii din subspecia domestica.
      GUGUSTIUCUL, Streptopelia decaocto, este o specie care a cunoscut o evolutie spectaculoasa, dupa introducerea ei in Europa. Introducerea ei a fost cel mai probabil facuta de catre om, prin vectorul om, insa raspandirea, adaptarea, colonizarea a noi si noi teritorii apartine strict pasarii, fara interventia ulterioara a omului. O pasare foarte indragita in Imperiul Otoman, originara fiind din Asia Mica, familii de turci din Balcani o cresteau in numar mare, eliberand multe pasari din acesta specie in zona. Concomitent cu avantul spectaculos al culturii granelor in Europa, pasarile eliberate au gasit foarte usor hrana si habitatul semi-protejat de frig si rapitori al localitatilor europene. In decurs de 100 de ani specia s-a raspandit in toata Europa, la noi in tara primele observatii fiind facute in Oltenia , in 1878, in zona Cujmir, ulterior in zona Obarsia, de langa Cujmir, citandu-se o populatie de cca 200 de pasari in zona la nivelul anilor 1878. Patrunderea s-a facut mai incet initial, s-au facut semnalari si in Dobrogea, Muntenia, iar din anii 1930 si in Banat. Lintia citeaza prima lui observatie, in 11 aprilie 1939, in centrul Timisoarei. La nivelul acelui an a putut constata existenta a cca 40-50 perechi cuibaritoare in Timisoara. Peste zece ani, acest numar crescuse la 800 -1000. Astazi se poate spune ca gugustiucul este una dintre cele mai frecvente pasari, in orase, in sate, pe campurile agricole, mai putin in paduri si la munte. Atentie mare insa la cat de bruste pot fi schimbarile de populatie la nivelul unei specii, pot fi cresteri spectaculoase dar pot fi si prabusiri, daca exista de exemplu, schimbari in accesul pasarilor la produsele agricole si de panificatie ale oamenilor, produse care ii asigura hrana in foarte mare parte.
      Vorbind de prabusiri de populatie, putem aminti aici din pacate TURTURICA, Streptopelia turtur. Aceasta era foarte frecventa acum 100 de ani, considerata de Lintia " cea mai raspandita forma de porumbel din tara". Astazi se poate spune despre ea ca este la polul opus, cu exceptia proumbelui de scorbura care e si mai rar, are o raspandire localizata, usoare revigorari de populatie pe alocuri, insa per total, o populatie mult rarita si vulnerabila. 
                

LA DISTANTA DE UN SECOL, Schimbari mari si mici (4)

LA DISTANTA DE UN SECOL, Schimbari mari si mici (4)

     Urmeaza pescarusii si chirele, chirighitele si altele asemanatoare lor. 

       CHIRIGHITA NEAGRA, Chlidonias niger. Populatia acestei specii a cunoscut modificari majore, scazand semnificativ. Descrierea ei de acum un secol suna in felul urmator: "Chirighita neagra este o aparitie extrem de frecventa in toate baltile din tara, iar numarul lor de multe ori ne pune de-a dreptul in uimire".Uimirea de astazi se poate referi doar la putinatatea ei si la absenta din multe locuri unde ar fi de asteptat sa fie. Exista anumite puncte, zone unde poate fi o prezenta mai obisnuita, in altele, in Oltenia de exemplu, abia se vede in pasaj, si in numere mici. Nu a devenit o pasare rara, insa comparativ cu ce se descria in urma cu 100 de ani, se poate spune ca s-a rarit foarte mult. Mari colonii de chirighite negre, asa cum se descria, niciodata singuratice - nici vorba azi, pe lacurile interioare unde se mai vede cuibareste in pereche, poate prin Delta sa fie colonii mai mari, dar nu numeroase.

      CHIRIGHITA CU OBRAZ ALB, Chlidonias hybrida, pare sa fi crescut numeric, sa fi luat cumva locul celeilalte pe primul loc ca frecventa, dar nu e o crestere spectaculoasa. Oricum in zona de sud a tarii, pe langa Dunare, pe la balti e cea mai comuna chirighita, cuibarind in colonii de marime medie. Lintia observase o scadere pronuntata a ei in urma desecarilor din zona Ardealului si Banatului, ramanand mai frecventa pe langa Dunare. Si azi se pastreaza cumva aceeasi preferinta pentru zona de sud. 

       CHIRIGHITA CU ARIPI ALBE, Chlidonias leucoptera, o pasare rara acum un secol, foarte rara astazi. Chirighita cu aripi albe era data drept clocitoare regulata in toate baltile de la Dunare, culminand cu Delta, dar si in Banat, mai ales in anii ploiosi. Astazi cuibarirea ei e aproape inexistenta, poate cateva perechi in Delta, iar in restul tarii si in pasaj este foarte rara.

      CHIRA MICA, Sternula albifrons, o specie rara si acum si atunci, cu cateva puncte de cuibarire, cu putine exemplare in pasaj. In Lintia apare ca o pasare cuibaritoare doar in Delta si pe langa lagune, eu am vazut cateva perechi in ritualuri de nunta si in Oltenia.

       PESCARITA RAZATOARE, Gelochelidon nilotica, o specie in scadere. Eu nu am vazut-o pana acum niciodata, de exemplu, desi ar fi trebuit sa fie foarte frecventa pe langa mare. Cel putin asa era acum 100 de ani, patrundea rar in interiorul tarii, acum are o prezenta capricioasa, exemplare putine, chiar singuratice, ratacite si prin interiorul tarii si pe langa mare. Foarte putine observatii de stoluri, o slabire numerica accentuata.

      O prezenta mai sigura eu am sesizat la CHIRA DE MARE, Sterna sandvicensis, nu am vazut grupuri foarte mari, pana in 10 exemplare, dar apare regulat. Despre ea, Lintia remarca o scadere puternica, deja la inceputul secolului 20, fata de observatiile secolului precedent. In acea vreme clocea intr-o colonie pe langa lacul Sinoe, posibil ca si azi sa mai cloceasca in zona lagunelor sau a Deltei, insa in numar foarte mic. 

       PESCARITA MARE, Sterna caspia, apare azi cu regularitate insa exemplare foarte putine, exista si una sau doua colonii cu cateva perechi clocitoare, in extremitatea Deltei. La fel, Lintia remarca o scadere pronuntata a speciei la vremea in care colecta observatiile, fata de inregistrari mai vechi care dadeau pescarita mare prezenta cu mii de perechi clocitoare. In monografie se spune ca aceasta specie nu ar patrunde niciodata in interior, eu totusi am vazut in pasaj doua exemplare in Oltenia.

       CHIRA DE BALTA, Sterna hirundo , perceputa ca cea mai comuna dintre chire, prezenta peste tot in numar mare. Asa era acum 100 de ani, si asa o percep multi si in ziua de azi, ca numarul 1 la frecventa. Din observatiile mele, centrate pe zona de sud-vest, as spune ca pentru mine nu este numarul 1 la frecventa, ci a doua dupa chirighita cu obraz alb. Devine mai frecventa pe masura ce mergi spre zona de sud-est a tarii si spre Dobrogea. Si in Transilvania e mai frecventa decat in Oltenia. In legatura cu evolutia ei in timp as spune ca marile colonii se mai pastreaza doar in zona Deltei, in rest aproape ca au disparut, chira de balta clocind in grupuri mai mici sau chiar in pereche. 

       PESCARUSUL NEGRU, Larus marinus, o specie foarte rara, cu aparitii foarte putine, accidentale. Fara schimbari. 

      Acum un secol nu se produsese inca despartirea pescarusului de talie mare cu aripi argintii in trei mari specii, ca azi, era insa sesizabila o impartire pe subspecii, si anume cachinnans era considerata o subspecie a lui Larus argentatus tipic, iar subspecia michahellis nu exista inca, fiind in grupul "cachinnans". Larus argentatus tipic din nordul Europei era considerat ca si azi, o aparitie eratica, pasari hoinare care se mai rataceau si la noi. In ce priveste insa PESCARUSUL PONTIC SI PESCARUSUL CU PICIOARE GALBENE, tratate impreuna, s-au produs cateva schimbari notabile. Acum 100 de ani acesti pescarusi erau aproape exclusiv marini, si urcau pe Dunare doar pana la Braila. Situatia s-a mentinut aproximativ identica pana prin anii 1970 si urmatorii, cand acesti mari pescarusi cu aripi sure au inceput sa castige tot mai mult teren, colonizeaza practic oras mare dupa oras, alegandu-si cladirile inalte de cuibarit. In Bucuresti sunt cca 3-4 decenii de cand a aparut prima data, in Craiova doar o jumatate de deceniu, fara sa stiu de vreo cuibarire a lor, iar in Timisoara nu exista deocamdata niciunul. Colonizarile nu merg progresiv numai de la est la vest, orase si zone din Transilvania fiind "cucerite" poate chiar inainte de Oltenia. Despre Oltenia trebuie spus insa ca are foarte multe zone foarte propice iernarii si hoinarelilor acestor pescarusi, mai mult cei pontici, insa sunt nelipsiti si cei cu picioare galbene. Cuibarirea pescarusilor pontici, L. cachinnans, se mentine preponderent doar in zona Dobrogei si de est a tarii, pe Prut, mai putin in alte locuri. 
        PESCARUSUL NEGRICIOS, Larus fuscus. Era o pasare rara la noi si acum 100 de ani. Si ca frecventa situatia pare identica, cateva exemplare pe an, si ca marime a grupurilor, ori pasari singuratice, ori cate doua-trei exemplare. Se cunostea pe acea vreme un loc de clocire, pe Insula Serpilor, insula care apartine acum de Ucraina.
        PESCARUSUL SUR, Larus canus, si atunci ca si acum o pasare de pasaj si iernare, o cuibarire razleata descoperita in anii recenti fiind cu totul accidentala. La fel, se pastreaza pozitia numarul 2, numeric, dupa pescarusul razator, printre pescarusii de la noi aflati pe timp de iarna.
       PESCARUSUL DE GHETURI, Larus hyperboreus, este dat acum 100 de ani ca cel mai rar pescarus dintre speciile accidentale, si asa a ramas pana in ziua de azi.
       PESCARUS ROZALB, Larus genei, un pescarus destul de rar, si limitat destul de strict la zona Dobrogei, cu foarte putin exceptii. In vechime era un pescarus mult mai frecvent, deja scazuse insa in numar si pe vremea lui Lintia. Pe la mijlocul secolului 19 fusesera observate mii de perechi clocitoare, la inceputul sec.20 ramasesera cateva zute, iar azi posibil sa mai fie cateva zeci. Zona de cuibarire a ramas aceeasi, zona limanelor. 
      O scadere notabila s-a produs la PESCARUSUL CU CAP NEGRU, Larus melanocephalus, sunt descrise stoluri intregi de zeci si sute de pasari ce puteau fi vazute in pasaj, azi acestea cu greu mai pot fi numite stoluri, mici grupuri doar. In secolul 19 cloceau cu miile pe langa lagunele Razelm si Sinoe, iar in prima jumatate a sec. 20 se mai gaseau multe colonii in aceeasi zona. De atunci numarul lor a scazut constant, astazi cuibareste la noi, dar in numar mic. Trebuie spus ca in zona Razelm a avut loc o schimbare majora de habitat la inceputul sec. 20. Prin vaste lucrari de indiguire si decolmatare de canal (Dunavat) apa Razelmului a devenit apa dulce, astfel ca multe pasari iubitoare de saraturi s-au imputinat, au parasit zona. Acest pescarus este una dintre aceste specii, dar nu e singura. Azi pescarusii cu cap negru clocesc pe langa balti salamastre, cum ar fi balta Saraturi sau chiar Techirghiol, loc favorit de popas, mai putin de cuibarire. In secolul 19, cand cuibareau cu miile in Dobrogea, fusesera remarcati si in alte regiuni, cum ar fi Banatul, dar in numar mic. Deja de la inceputul secolului 20 disparuse complet din alte regiuni in afara Dobrogei.
       PESCARUSUL MIC, Hydrocoloeus minutus, nu am observat modificari notabile. Foarte prezent in pasaj, mii de pescarusi poate, in principal in Dobrogea, rar prin alte regiuni. Acum 100 de ani era dat si ca o pasare cuibaritoare, foarte rar, nu s-a mai confirmat vreo cuibarire intre timp. 
       PESCARUSUL RAZATOR, Croicocephalus ridibundus, cel mai numeros pescarus de la noi, loc pe care si l-a pastrat. S-au pastrat si marile aglomerari de toamna, coloniile sunt mai putine insa, si probabil si ca per total numarul sa fie mai mic, habitatele umede restrangandu-se mult in ultimul secol.
       PESCARUSUL CU TREI DEGETE, Rissa tridactyla, a ramas la noi aceeasi prezenta foarte rara, capricioasa, prezente accidentale care pot fi oriunde. Eu am vazut specia in Banat, exemplar tanar ratacit intr-o iarna pe la noi, care a stationat 2 saptamani in acelasi loc, dupa care a disparut (posibil decedat, in ultima zi a observatiei parea slab si lipsit de vlaga). Celelalte prezente semnalate au acelasi tipar, cate o pasare ratacita pe la vreo apa mare, cand si cand. Pentru ca e un pescarus vestic apare mai curand in interiorul tarii decat la mare si in Dobrogea.
       LUPII DE MARE, Stercorarius sp., foarte rare aparitii, atunci si acum, mai ales pe langa mare, dar nu e exclusa aparitia nici in alte zone, fiind vorba de rataciri, de prezente accidentale.
       
     
        

LA DISTANTA DE UN SECOL, Schimbari mari si mici (3)

LA DISTANTA DE UN SECOL, Schimbari mari si mici (3)

      Inainte de a trece la grupa numeroasa a limicolelor (a pasarilor de tarm), cateva cuvinte despre o prezenta destul de curioasa din trecut, sub forma de invazii periodice - invazii si patrunderi care nu au mai avut loc insa de mai bine de 110 ani - si anume, GAINUSA DE STEPA, Syrrhaptes paradoxus. 

        Numita si gainusa tatareasca, venind dinspre pustiurile Asiei Centrale, carduri din aceasta specie invadau periodic zonele Europei, incepand bineinteles cu Europa de Est si ajungand pana in Europa de Vest. Ultima mare invazie consemnata a fost in 1908, de atunci provin exemplarele naturalizate de Dombrowski pentru Muzeul Antipa. Pana la aceasta data se inregistrasera invazii destul de frecvente, unele foarte mari. Primul exemplar consemnat este din 1859, in zona Hateg. In 1863, o alta invazie, cu exemplare consemnate in multe puncte din tara, la distanta mare intre ele, Arad, Slatina, Sibiu, Sf. Gheorghe. Cea mai numeroasa invazie a fost consemnata in 1888-1889, fiind colectate multe exemplare, din Maramures pana in Delta. Invazia din 1908 a fost si mai bine documentata si studiata, primele exemplare au fost vazute in zona Deltei si zona Giurgiu, apoi in Baragan, Galati, Satu Mare, Jimbolia. Cardurile erau unele dintre ele destul de mari, altele mai mici, marimi cuprinse intre 5 -60 indivizi. Perioada aceste migratii in masa neregulata era aprilie-iunie. Motivul ei era considerat a fi o cautare de noi locuri de clocire mai prielnice, in conditiile unei inmultiri prea mari in locurile lor de bastina nu foarte ofertante, locuri desertice. Posibil ca intre timp acest numar sa fi scazut atat de mult in locurile lor de bastina, incat niciodata sa nu mai fie necesare pentru specie astfel de roiri inspre vest, adica inspre Europa. Cert e ca din 1908 nu s-a mai inregistrat aparitia acestei pasari si nici nu mai e asteptata prea curand.  

       Trecand la limicole, cateva cuvinte despre PASAREA OGORULUI, Burhinus oedicnemus. Aparent, fraza scrisa de Lintia acum aproape 100 de ani se potriveste si azi situatiei pasarii ogorului. "Raspandirea acestei specii este foarte sporadica; ea se gaseste pe litoralul marii si in stepele aride din Dobrogea, ca si pe cursul superior al Dunarii". Oricat de sporadica ar fi fost ea in anii interbelici, astazi acest caracter sporadic s-a accentuat, intrucat a disparut complet cuibarirea ei in multe locuri de pe cursul superior al Dunarii, mai ales cele certificate de Lintia in Banat, la Moldova Noua, Becicherecul Mic (Timis). S-a gasit pe atunci un exemplar de pasarea ogorului si la altitudine de 2000 m, pe muntele Tarcu. Astazi astfel de descoperiri in acea zona ar fi cam imposibile. Au mai ramas ceva locuri de cuibarire, punctiforme, in Olt, Dolj, spre Calarasi si in Dobrogea. Nici acolo nu abunda. 

       CIOVLICA RUGINIE, Glareola pratincola: situatia ei nu pare prea schimbata, e valabila aceeasi descriere, "foarte frecventa pe langa mare, vazuta rar in interiorul tarii" - cu mentiunea ca astazi as inlocui sintagma "foarte frecventa" cu aceea de "relativ frecventa". Am gasit-o insa si in interiorul tarii, in colonii relativ mici, in baltile Baraganului, urcand sus pe Dunare pana in zona Teleormanului, nu si mai sus. In Dobrogea, cel mai des pe langa lagune, astazi ca si ieri. 

      CIOVLICA NEGRIE, Glareola nordmanni, o aparitie extrem de rara in prezent, la inceputul secolului trecut prezenta ei este caracterizata prin "obisnuita dar mai rara decat cea ruginie". Dombrowski colectase un numar de 27 de exemplare din Dobrogea pentru colectia muzeala. O alta schimbare majora, pe langa numarul scazut: astazi nici vorba sa mai cuibareasca la noi, in timp ce acum 100 de ani existau mici colonii pe langa Razelm. 

       PRUNDARASII GULERATI, Charadrius hiaticula si dubius, se prezinta cam la fel, primul dintre ei avand aparitii mai rare, celalat mai frecvente. O comparatie exacta intre numarul aparitiilor de atunci si cele de acum e greu de facut cu precizie, terenul ofertant pentru cuibarirea prundarasului gulerat mic este posibil insa sa se fi restrans mult.

        PRUNDARASUL DE SARATURA, Charadrius alexandrinus, considerat in trecut ca o pasare "foarte frecventa" in lagune si pe langa tarmul marii; nu as mai folosi astazi termenul de "foarte". E prezent pe langa mare, dar si pe langa saraturi din Baragan, m-am intalnit cu el regulat insa locurile unde poate fi vazut sunt putine.  

        PRUNDARASUL DE MUNTE, Charadrius morinellus, a cunoscut cu siguranta o scadere, atat in ceea ce priveste pasajul, cat si la cuibarire, care este cel mai probabil disparuta cu totul. Descrierile pasajelor din anii 1900-1950 se refera la mult mai multe puncte din tara, de prin toate regiunile, astazi acestea fiind restranse la Dobrogea si Baragan  mai mult. Si numarul cuprins de aceste stoluri pare sa fi scazut semnificativ. Insa cea mai importanta schimbare apare la cuibarire, prundarasul de munte cuibarea pe alocuri in muntii inalti, in zonele alpine ale Carpatilor, fiind observate cuibariri in Cibin, Cindrel, Retezat, Fagaras, nu multe, dar totusi prezente.

       PLOIERUL AURIU, Pluvialis apricaria: se pot observa cateva schimbari. Acum 100 de ani era considerata o pasare foarte frecventa  in pasajul de primavara, si mai putin frecventa in cel de toamna. Astazi, frecventa s-a egalizat intre toamna si primavara, din pacate, in sensul negativ, adica o frecventa destul de scazuta, sporadica, capricioasa, si redusa la cateva zone, nu generalizata. 

       PLOIERUL ARGINTIU, Pluvialis squatarola, si atunci, ca si acum, ploierul argintiu se intalneste in numar foarte mic, mai ales in timpul pasajelor de toamna. Aceste pasaje erau considerate ca avand loc aproape exclusiv pe langa tarmul marii, observatiile mele de ploier argintiu sunt obtinute insa in Oltenia, exista si observatii de azi din alte regiuni, in numar la fel de mic insa. 

      NAGATUL, Vanellus vanellus, D. Lintia il descrie ca pe o "pasare extraordinar de frecventa si raspandita, il intalnim in toate baltile mai mici sau mai mari, in fanete si pasuni umede" . Impresia mea dupa 10 ani de observatii l-ar da pe nagat ca cea mai frecventa limicola (cuibaritoare), dar nu as folosi cuvantul "extraordinar" de frecvent. E nelipsit din zonele umede insa acestea s-au restrans mult. E foarte dependent si de umiditatea sezoniera, in primaverile ploioase apare prin cele mai surprinzatoare locuri, in cele secetoase, se rezuma la locurile clasice de pe langa apele mari.  In pasajul de toamna insa am vazut aglomeratii mari de nagati, ceea ce poate insemna si o crestere de populatie dar si o inghesuire in putine locuri propice ramase.

        NAGATUL  CU COADA ALBA, Vanellus leucurus, o pasare extrem de rara, 2 exemplare observate in Dobrogea, in 1895. In zilele noastre tot cateva observatii, extrem de putine.

          PIETRUSUL, Arenaria interpres, stationar - aparitii foarte rare, totusi prezenta destul de sigura. 

          FUGACIUL ROSCAT, Calidris ferruginea, fara schimbari majore, grupuri cam de aceeasi marime, in aceleasi perioade si zone, si ieri si azi. 

          FUGACIUL DE TARM, Calidris alpina, identic, grupuri mai mici, sau mai mari, unele foarte mari, de cateva sute, mai ales pe langa mare, dar si in interiorul tarii, la ambele pasaje. 

          FUGACIUL MIC, Calidris minuta si FUGACIUL PITIC, Calidris temminckii, fara schimbari notabile, numere fluctuante de la an la an, in aceleasi zone, nu foarte frecventi , nu foarte rari. 

          FUGACIUL MARE, Calidris canutus, foarte rar, si atunci, si acum. 

          BATAUSUL, Calidris pugnax, situatie identica,  cel mai frecvent limicol de pasaj, in stoluri mari si foarte mari, in multe zone, si toamna si primavara. 

          NISIPARUL, Calidris alba, PRUNDASUL DE NAMOL, Calidris  falcinellus, FLUIERARUL NEGRU, DE ZAVOI, DE MLASTINA, CU PICIOARE VERZI, DE LAC, CU PICIOARE ROSII, DE MUNTE, Tringa sp. - cateva schimbari . si anume: prundasul de namol nu mai este vazut deloc in stoluri mari de cca 20 de pasari ci aproape exclusiv singuratic sau doua-trei exemplare, nu s-a gasit nici acum vreo dovada de cuibarire pentru fluierarul negru, desi aparitia pasarii in haina nuptiala in perioada de clocit ar da de gandit, fluierarul cu picioare rosii nu mai e nici pe departe acea pasare foarte frecventa pe langa toate baltile, exista si cloceste la noi, dar limitat, nici fluierarul cu picioare verzi nu mai este atat de frecvent incat sa apara carduri de zeci de pasari primavara si vara tarziu, si nici fluierarul de munte nu mai cuibareste peste tot, "de la Dunare pana in padurile de brad". La fluierarul sur, se poate spune ca a ramas aceeasi pasare foarte rara, eu am vazut-o pana acum doar de doua ori, pe malul marii, dar si in Oltenia. 
       NOTATITA, Phalaropus lobatus, posibil sa fi fost mai des intalnita inainte, in primavara anului 1903 apareau palcuri de 5-15 exemplare, un an de exceptie totusi, chiar pentru situatia de atunci. Astazi apar destul de rar, si in grupuri mai mici, sau chiar singuratice. 
        PICIORONGUL, Himantopus himantopus, si CIOCINTORSUL, Recurvirostra avosetta: la inceputul secolului 20 se inregistra o scadere numerica fata de situatia anterioara, scadere pusa pe seama desecarilor facute in mai multe regiuni ale tarii. Se observase o restrangere masiva a ariei de cuibarire, situatie care s-a pastrat si azi. Pot fi vazuti in mai multe locuri dar o cuibarire mai notabila o are doar in partea de sud-est a tarii, in preajma marilor balti de la Dunare sau in Dobrogea. 
       Fara schimbari notabile la SITARUL DE MAL, Limosa limosa, interesant este ca si atunci ca si acum doar se banuieste existenta unei cuibariri la noi, fara probe foarte concrete. In linii mari, aceeasi pasare destul de numeroasa in pasaj, cu foarte vagi intentii de cuibarire, mai mult nematerializate.
        SITARUL DE MAL NORDIC, Limosa lapponica, aceeasi specie foarte rara la noi, cu aceleasi puncte unde a mai putut fi observata. in Dobrogea, in Transilvania, astazi si in Oltenia.
         CULICUL MARE, Numenius arquata, identic, o pasare cuibaritoare doar in apropierea Marii, in schimb in pasaj putand fi vazut in palcuri mai mari oriunde pe la baltile mari din interior. 
         CULICUL MIC, Numenius phaeopus, o specie mult mai rara, cu cateva exemplare in pasaj, fara modificari.
          O uriasa schimbare in ceea ce priveste CULICUL CU CIOC SUBTIRE, Numenius tenuirostris, unii autori o dadeau la inceputul secolului trecut drept o pasare mai frecventa chiar si decat culicul mic, astazi este disparuta cu desavarsire, nu mai exista observatii de cateva decenii bune. Era vazuta in numere mai mari la pasajul de toamna, dar aparea si in cel de primavara, in Dobrogea dar si in celelalte regiuni ale tarii. E citat chiar un loc foarte favorabil speciei, si anume lacul Calarasi cu pasunile umede din jur. Era o prezenta atat de obisnuita in apropierea Marii Negre incat unii autori o considerau chiar si cuibaritoare in lagune. Repet, astazi specia este complet disparuta de la noi.
        O scadere masiva a cunoscut si SITARUL DE PADURE, Scopolax rusticola, atat ca pasare de pasaj cat si ca pasare cuibaritoare. Pasajul sitarilor era foarte numeros, desi fluctuant de la un an la altul, si se inregistra cam peste tot in tara. De asemenea, la cuibarire, era prezent in majoritatea padurilor de campie, de deal, de munte, astazi cuibarirea este restransa punctual la cateva paduri de munte si deal inalt.
       BECATINA COMUNA, Gallinago gallinago, ramane o pasare de pasaj destul de usor de intalnit, fiind frecventa si larg raspandita pe langa ape. Si atunci, ca si acum, s-au cautat dovezi de cuibarire a ei in tara, fara sa se fi gasit. 
        BECATINA MARE, Gallinago media, in schimb, era considerata ca foarte frecventa in pasaj, astazi e foarte rara. Acelasi lucru se poate spune si despre BECATINA MICA, Lymnocryptes minimus, considerata altadata foarte frecventa in pasaj astazi e foarte rara, foarte putin gasita, cateva exemplare razlete.
         Si la SCOICAR, Haematopus ostralegus, se remarca o scadere, dar nu atat de pronuntata, mai curand o restrangere a ariilor unde acestia pot aparea. Pe litoral inca pot fi vazuti in stoluri apreciabile, insa in interiorul tarii in numar foarte mic. Acum 100 de ani apareau des si in multe alte locuri din Baragan, din Oltenia, in Transilvania. Era considerat si ca o pasare clocitoare, insa foarte limitat si nesigur, in zona lagunelor litorale. 

LA DISTANTA DE UN SECOL, Schimbari mari si mici (2)

LA DISTANTA DE UN SECOL, Schimbari mari si mici (2)

     Voi continua cu starcii, cu cormoranii, cu furtunarii, corcodeii, cufundarii. Evit sa folosesc clasificari taxonomice, de specialitate, pentru ca textul sa poata fi citit usor, de catre toata lumea, nu numai de cei initiati in zoologie. 

        BARZA ALBA, Ciconia ciconia, considerata de Lintia ca cea mai populara pasare, dupa randunica, pare sa aiba si azi aceeasi raspandire si popularitate ca acum 100 de ani. Identice sunt si datele de migratie, berzele pastrandu-si acelasi calendar - majoritatea vin in a treia saptamana din martie, exemplare singuratice putand fi vazute chiar din februarie, majoritatea pleaca in ultima saptamana din august si prima din septembrie, exemplare tinere putand fi vazute pana in sfarsitul lui octombrie. "Misterul" berzelor care pot fi vazute la noi intr-o asa zisa iernare e deslusit deja de 100 de ani, si anume tineretul care pentru un motiv oarecare s-a rupt de stol, e capabil sa gaseasca drumul spre sud, dar nu si spre Africa, intreprinde o migratie partiala in zonele mai blande din sud-estul Europei, inclusiv la noi, atata timp cat vremea ii permite. Nu este vorba asadar de niciun fel de schimbare in comportamentul migrator al berzei.

      BARZA NEAGRA, Ciconia nigra, pare sa fi cunoscut o scadere marcata in ultimul secol. Acum 100 de ani se nota un pasaj de berze negre foarte numeros, astazi e discutabil. Sunt puncte cu stoluri numeroase, insa foarte putine la nivelul tarii. Azi carduri mari inseamna cateva zeci de exemplare, acum un secol carduri mari insemnau cateva sute de berze negre in fiecare stol. Si la cuibarire e descrisa ca frecventa in vechime, chiar foarte frecventa in anumite zone, astazi astfel de descrieri nu sunt potrivite, termenii sunt mai moderati.

      TIGANUSUL, Plegadis falcinellus, a cunoscut vremuri mai bune, dar si vremuri mai rele decat astazi. Specia a scazut dramatic pe parcursul secolului 20, a fost pusa sub ocrotire si efectivele ei au mai crescut, dar nu ceva spectaculos. Restrangerea habitatului umed a avut un mare rol, inainte de desecari era o pasare cuibaritoare in multe locuri, inclusiv in Banat, zona descrisa cel mai bine de Lintia. Insa deja la inceputul anilor 1900 disparuse ca pasare cuibaritoare in Banat si aria de cuibarire era in plina restrangere. Astazi cuibareste doar in Delta Dunarii iar in pasaj pot fi vazute stoluri de marime medie, e o specie care a cunoscut o neta scadere si un reviriment slab.

      Acelasi lucru se poate spune si despre LOPATARI, Platalea leucorodia. Deja acum 100 de ani se inregistra o scadere, pe vremea lui Lintia cuibareau in cateva colonii pe Dunare insa doar de la Ostrov in aval, cu cateva decenii inainte se cunostea cuibarirea ei si mai sus pe Dunare, si cateva colonii in Banat, colonii mari de 50-80 perechi. Lintia pleda pentru ocrotirea acestei pasari, ocrotire care s-a si intamplat insa revenirea la colonii mari si frecvente nu s-a mai produs. Si astazi, ca si acum 100 de ani, lopatarul cuibareste in colonii mici, doar in Dobrogea, pe alocuri in perechi singuratice, grupuri de cateva zeci si pana intr-o suta de pasari , in pasaj, fiind maximul de "abundenta"care se poate vedea.

       La toate speciile de starci exista o scadere, mai mult sau mai putin marcata, legata in principal de restrangerea habitatelor umede. Unele specii au fost insa mai afectate decat altele. De exemplu, STARCUL ROSU, Ardea purpurea, era considerat,  acum 100 de ani ca specia cea mai numeroasa, dupa starcul de noapte si inaintea starcului cenusiu. Astazi, starcul rosu e departe de asemenea performante, se gaseste pe multe balti dar nu abundenta e cuvantul cel mai potrivit pentru specie. STARCUL CENUSIU, Ardea cinerea, pare mai abundent decat cel rosu dar si acesta este departe de a mai avea atatea si atatea colonii, numeroase si raspandite prin toate regiunile. Din pacate, Lintia descrie in Banat si adevarate campanii de exterminare a acestor colonii, colonii cu zeci de perechi, uneori sute. Astazi coloniile de starci cenusii sunt mici, prin comparatie, si greu vizibile. 

      Aceeasi situatie se repeta si la STARCUL DE NOAPTE, Nycticorax nycticorax, cel mai frecvent starc acum 100 de ani. Lintia descrie colonii mari nu numai la Dunare ci si in multe alte regiuni ale tari, astazi aceste colonii sunt restranse practic la Dobrogea si Delta Dunarii, foarte putin in rest, si nu se mai pot folosi cuvinte precum "mari" si "foarte mari". Exact aceeasi situatie si pentru STARCUL GALBEN, Ardea ralloides.

      EGRETELE, atat cea mare cat si cea mica, au o istorie interesanta in ultimul secol. La inceputul anilor 1900 soarta egretelor parea tragica si pecetluita. In a doua jumatate a secolului 19 vanatoarea pasarilor pentru penele nuptiale numite "egrete" devenise un adevarat masacru, exterminare in masa, lucru care a dus la o luare de pozitie in favoarea ocrotirii acestor pasari inca dinainte de primul razboi mondial. Astfel, speciile au fost salvate  de la macel si , poate, extinctie, insa nu si-au mai revenit nicodata la abundenta descrisa inainte de 1850. Astazi ambele specii pot fi gasite in numar moderat, colonii de clocire fiind gasite numai in Delta Dunarii pentru EGRETA MARE, Ardea alba,si sporadic si in alte locuri pentru EGRETA MICA, Egretta garzetta, dar nu atat de numeroase, cu sute si mii de exemplare. Oricum, daca Lintia abia daca mai vedea prin anii 1930 exemplare singuratice de egrete mici, azi se pot observa stoluri care numara poate ceva zeci de exemplare, si in mai multe locuri, chiar si mai departe de Dunare. Nu o crestere exagerata, dar totusi nu extinctia care se preconiza.
         STARCUL DE CIREADA (Bubulcus ibis) - S-ar putea crede ca vreme de un secol aceasta specie ar fi avut timp fie sa se raspandeasca, fie sa nu se adapteze climei si sa se retraga. Ei bine, tabloul prezentei speciei Bubulcus ibis e identic  si acum un secol si azi - cateva exemplare care apar sporadic si cuibaresc in doua zone - Delta Dunarii  si cativa kilometri la dreapta si la stanga de Zimnicea, exact ca astazi. Nu si-au schimbat nici locurile de cuibarire, dar nici numarul nu a crescut, acelasi numar mic, de numarat pe degetele de la doua maini.
          BUHAIUL DE BALTA , Botaurus stellaris, era considerat o pasare foarte frecventa si la clocire si la pasaj, insa in oarecare regres. Regresul pare sa fi continuat si astazi, dupa 100 de ani, buhaiul de balta e departe de statutul de "foarte frecvent". Si atunci, ca si acum ierneaza la noi in iernile blande. Starcul pitic, Ixobrychus minutus, era considerat ca o pasare foarte frecventa, nelipsita de pe nicio balta, si astazi este frecvent dar nu imi dau seama exact daca la acelasi nivel. 
           FLAMINGII, Phoenicopterus roseus, au avut o evolutie interesanta pe parcursul unui secol. La inceputul secolului 20 fusesera observati pe lacul Tuzla, un card de cca 20 de exemplare. In literatura beletristica de vanatoare si reportaj literar se notifica de cateva ori prezenta lor curioasa in Delta Dunarii si chiar si cuibarirea lor intr-un ostrov ascuns al deltei de nord, astazi parte a Ucrainei.  A mai fost vazut si in Banat, un exemplar singuratic. Dupa 1940 au disparut pentru o foarte lunga perioada de timp, aparand abia recent, in 2016 si anii urmatori, in zona lagunelor din Dobrogea, dar si cativa juvenili in Baragan, sau in Arges, deci pe lacuri interioare. 
      In ceea ce priveste CORMORANII, acestia au trecut prin schimbari destul de interesante.  CORMORANII MARI, Phalacrocorax carbo, par sa fi cunoscut o crestere, nu atat numerica cat in raspandirea ariei lor, fata de acum 100 de ani. In perioada 1900-1950 cormoranii mari erau foarte numerosi in zona Dunarii, cu colonii uriase, chiar de cca 10 000 de exemplare - colonia de la lacul Serbanu, langa Braila, cu cca 2000 de cuiburi, numara 10000 de cormorani , parinti si pui. Astfel de colonii existau in multe puncte de-a lungul Dunarii. Vara tarziu se adunau palcuri de mii de pasari. La numai doua decenii insa de la observarea si descrierea coloniei de la Serbanu, aceasta a fost complet distrusa, pescarii urand foarte mult aceasta pasare considerata rivala in activitatile de pescuit.Astazi marile carduri de cormorani se numara cu sutele, cele cu miile mult mai putin, insa cormoranii au patruns cam peste tot in interiorul tarii, departe de Dunare, pe tot felul de ape, curgatoare si lacuri, desigur de o marime oarecare, nu neglijabila. 
        CORMORANII MICI,  Microcarbo pygmeus, au cunoscut faze de scaderi si de cresteri, dar nu spectaculoase. Nu s-a schimbat regiunea lor de cuibarire, care a ramas in zona Deltei Dunarii si a Dunarii de jos, s-a schimbat insa zona lor de iernare, cel putin partial, sunt multe stoluri care aleg sa ierneze in Oltenia, in felul pelicanilor creti.
     CORMORANUL MOTAT, Phalacrocorax aristotelis, pare sa aiba o patrundere vag mai hotarata astazi decat ieri, acum 100 de ani prezenta lor era destul de rara si nesigura, singura cuibarire atestata fiind pe Insula serpilor, astazi parte a Ucrainei. In deceniul 2010-2020 cormoranii motati au fost observati an de an, in numar foarte mic, iar in 2019 s-a atestat si o cuibarire a lui, impreuna cu cormoranii mari, pe ruginiturile unei epave la cativa zeci de metri de tarmul nostru. 
       FURTUNARII, nicio schimbare notabila, si atunci ca si azi, pasari foarte rare la noi, prezente accidentale.
        Corcodeii - CORCODELUL MARE, Podiceps cristatus, atunci ca si acum, cel mai frecvent corcodel, raspandit pe toate baltile linistite, in apropierea Dunarii si in interiorul tarii. Totusi, eu cred ca numarul lor a mai scazut pentru ca nu mai exista acea preferinta a corcodelului mare de cuibarire in "societati", cuiburi la distanta mica unele de altele, azi au o cuibarire destul de singuratica si teritoriala, ca urmare a unei scaderi a  numarului de indivizi pe aceeasi balta. 
        O scadere pronuntata s-a produs la CORCODELUL CU GAT ROSU, Podiceps grisegena, acesta era considerat acum 100 de ani  o pasare foarte frecventa, nu la fel ca si corcodelul mare insa destul de nelipsita pe balti. Astazi situatia corcodelului cu gat rosu e departe de cea descrisa la inceputul sec.20. Se mai gaseste pe lacurile noastre la cuibarire, insa destul de rar, si pe un trend negativ, locurile unde mai poate fi gasit acest corcodel la cuibarire se imputineaza din ce in ce mai mult.
        CORCODELUL DE IARNA, Podiceps auritus, aceeasi prezenta foarte rara, doar la iernat. 
         CORCODELUL CU GAT NEGRU, Podiceps nigricollis, era descris acum 100 de ani ca o pasare clocitoare destul de comuna dar sporadica. Astazi acest "sporadic" pare sa se fi accentuat. In schimb aglomerarile din sezonul rece par mai mari si mai indelungate ca stationare decat cele descrise in monografia lui Lintia.
       Aceeasi tendinta si pentru CORCODELUL MIC, Tachybaptus ruficollis, pare azi mai vizibil la iernat, ca pasare cuibaritoare pare sa fi scazut destul de accentuat. Lintia descrie "societati" de cuibarire, un fel de colonii mai rasfirate, cu 5 -15 cuiburi pe o zona mica, in Banat, astazi astfel de societati sunt greu de gasit chiar si in Delta, pe apele interioare nicidecum, abia daca se mai gasesc perechi clocitoare singuratice.
       CUFUNDARII- numiti la inceputul secolului trecut Fundaci. Gavia immer,  o specie rarissima , atunci ca si acum, in schimb, putine modificari la celelalte specii mai usor de vazut, Gavia arctica, CUFUNDARUL POLAR si Gavia stellata, CUFUNDARUL MIC. Totusi as remarca o scadere a numarului acestor pasari care pot fi vazute la iernat, grupurile descrise de 20-30 de pasari rar, sau aproape niciodata, mai pot fi vazute. Acum grupurile sunt mult mai mici, sau e vorba de pasari singuratice. Atunci, ca si acum, cufundarii nu erau pasari cuibaritoare la noi, ci doar de pasaj, eventual iernare.

LA DISTANTA DE UN SECOL, Schimbari mari si mici (1)

LA DISTANTA DE UN SECOL, Schimbari mari si mici (1)

      Sunt multi observatori de pasari si ornitologi care folosesc des cuvantul "comun", referitor la o pasare sau alta. Vor sa spuna prin el ca respectiva specie este foarte frecventa, usor de vazut in toate zonele, o specie infloritoare, cu multi indivizi. Eu folosesc mai rar acest cuvant, pentru ca are un caracter prea relativ, prea nesigur. O specie, oricat de exploziva ar parea la un moment dat, nu este niciodata scutita de fluctuatiile negative, atat in spatiu cat si in timp. Mai ales in timp, si acesta va fi subiectul viitoarelor mele postari, pana la aparitia vreunei noi specii de adaugat in catalogul alfabetic pe care incerc sa-l creionez pasarilor din tara mea. Pe langa cautarea pasarilor in teren, sau cautarea lor in experientele altor observatori, publicate pe internet, experiente actuale, ma intereseaza foarte mult si evolutia in timp a prezentei speciilor pe teritoriul Romaniei. O oglinda foarte amanuntita a avifaunei de acum mai bine de un secol ne-a fost oferita de Dionisie Lintia, aceasta cuprinzand nu numai experienta proprie de cercetator si director de Muzeu ornitologic, dar si experienta culeasa din literatura de specialitate incepand cu anii 1800, si de la diversi colectionari - pe primul loc situandu-se Robert Ritter von Dombrowski, preparatorul colectiei de pasari a Muzeului Antipa in perioada 1895-1930. Exista si alte lucrari ornitologice din acea perioada, insa informatiile sunt mai sintetice si indreptate spre diferite teme de cercetare, pe cand in lucrarea lui D.Lintia nu lipseste la nicio specie o descriere amanuntita a prezentei si raspandirii ei pe teritoriul tarii. Aceste radiografii, vechi de aproape un secol, constituie primul termen de comparatie, in functie de care o sa precizez cum am perceput eu noua situatie la nivelul anilor 2010 - 2020.

      Observatiile inregistrate de D.Lintia se refera in principal la perioada 1900-1955. Diferenta este deci de aproape un secol.

      Cea mai surprinzatoare schimbare, cea care m-a si determinat sa fac un astfel de demers comparativ, a fost cea legata de gaia neagra, descrisa la nivelul anilor 1930-1950 ca cea mai "comuna" pasare rapitoare de zi din Romania. Probabil ca nimeni nu banuia pe atunci ca aceasta pasare va fi aproape disparuta la noi, in anii 2010-2020. Noi, care numim astazi specia Buteo buteo ca "sorecar comun", mimand chiar o anumita satietate de observatori blazati de aparitiile sale persistente, am fi uluiti sa aflam ca in viitor, peste 50 de ani de exemplu, acesta ar deveni o "rara avis". Dar sa nu anticipez, pentru ca nu la toate speciile schimbarile sunt spectaculos in jos, nici macar uniform in jos, exista si schimbari pozitive. Alte schimbari privesc perioadele de tranzit, de iernare, de cuibarit. Si pentru ca aceste schimbari sunt atat de variate, unice pe fiecare specie, o sa le rezum pe cele mai importante, pe fiecare grupa de pasari, cu speciile ei.

Lebedele - pentru specia Cygnus olor, lebada cucuiata, in decurs de un secol s-a produs o schimbare notabila in ceea ce priveste iernarea. Intelegi de ce li s-a putut da denumirea de lebede de vara, in trecut, desi astazi denumirea e in contradictie cu prezenta masiva a acestei lebede la noi pe timp de iarna. In perioada interbelica, asa cum noteaza Lintia, pasarea era aproape absenta la iernat. Prezenta in stoluri mari in tranzitie - toamna si primavara, ca si azi, lipsea in lunile decembrie, ianuarie, februarie. "iarna ne parasesc aproape toate, si numai rar se poate vedea cate un exemplar singuratic". Azi specia ierneaza la noi, si la mare, si pe balti, si in parcurile urbane cu lacuri, si pe raurile mari, cu multe exemplare. Schimbarea aceasta este destul de recenta, de prin anii 1990, si s-a produs rapid, pe parcursul unui deceniu, prezenta lebedelor cucuiate a devenit foarte comuna pe toate tipurile de ape. 

      Pentru specia Cygnus cygnus, lebada de iarna, schimbarile nu sunt atat de mari. Erau si in pasaj si la  iernat intr-un numar nici prea mare, nici prea mic, cam in aceleasi zone, si acum un secol si astazi.

       Schimbari mari la specia Cygnus columbianus, sau bewickii, lebada mica. Aceste schimbari sunt de data foarte recenta, practic eu am sesizat pentru prima data cel mai mare grup de lebede mici (80-90 de exemplare), in octombrie 2014, in Oltenia, grupuri prezente si in anii urmatori. Specia tranzita si ierna in tara noastra intr-un numar foarte mic, de cativa ani insa si-a gasit o ruta de tranzit, cu zeci si peste suta de exemplare, in Oltenia, dar si un loc preferat de iernare aici, in numar mai mic dar destul de consistent.

        La speciile de gaste nu sunt schimbari foarte mari, aceeasi prezenta la gasca salbatica de vara, Anser anser, la clocire, la migratie.

    Pentru garlita mare, Anser albifrons, posibil sa fie o anumita scadere in timp, aglomerarile descrise la inceputul secolului 20 par mult mai numeroase si mai spectaculoase decat aglomerarile ce se pot vedea astazi. La fel, si atunci si azi, se remarca un numar foarte mare in octombrie-noiembrie, dar si ramanerea la iernat in cazul iernilor mai blande.

       Anser erythropus, garlita mica, aceeasi prezenta foarte slaba, amestecata prin cardurile de garlite mari, cam 1-2%, spune Lintia. Pentru anul 1899 descrie observatia unor palcuri intregi de garlite mici, cca 20-30 de exemplare, situatie care astazi pare greu de visat la ea, per total as sesiza o oarecare scadere a unei pasari oricum rare la noi.

      Aceeasi evolutie si la Anser fabalis, nici acum 100 de ani, nici azi, nu alege teritoriul tarii noastre pentru tranzit sau iernare, are prezente mai mult accidentale, in numar mic.

    Celelalte specii de gaste, cu totul rare si accidentale la noi, si acum un secol, si azi, Anser indicus, Anser caerulescens (acum 100 de ani inregistrata doar in Basarabia,un singur exemplar, azi deloc), Branta bernicla, Branta leucopsis.

       O schimbare majora la Branta ruficollis, gasca cu gat rosu, de data aceasta in sens pozitiv. Acum 100 de ani era o prezenta foarte sporadica, astazi e o prezenta destul de sigura si mediu-numeroasa la iernare in Dobrogea (mai ales). Cam de prin anii 1960 s-a produs aceasta schimbare, trebuie spus insa ca si inainte se observau ceva mai multe exemplare decat la celelate specii de Branta, ca si cand pionieri ai speciei cercetau si experimentau deja terenul, tragand dupa ei numere din ce in ce mai mari.

     Stationar la califari, Tadorna tadorna, califarul alb, atunci ca si acum majoritar in Dobrogea dar prezent pe alocuri si in interiorul tarii, in general migrand pentru iernare dar existand si indivizi care sa ierneze la noi - exact ca acum. Califarul rosu, Tadorna ferruginea, o tendinta de scadere puternica remarcata de D.Lintia acum 100 de ani, care ii considera pe cale de disparitie in lipsa unor masuri de protectie.Aceste masuri au venit intre timp, specia s-a stabilizat oarecum, dar nu in numar mare, sunt cateva puncte din Dobrogea unde trecerea de primavara e sigura, mai sunt alte cateva puncte de cuibarire, pe ansamblu, un numar relativ mic, azi si acum 100 de ani. Din literatura reiese ca acum cca 150-200 de ani califarii rosii erau mult mai numerosi, si nu numai in Dobrogea.

      Pentru numeroasele specii de rate, schimbarile sunt putin perceptibile, in general, dar exista si cateva schimbari majore, din pacate negative. Atunci, ca si acum, rata mare era cea mai numeroasa specie de rata, atat la clocire cat mai ales la iernare. Ca si la garlita mare, cardurile de rate mari par descrise in termeni gigantici, mult mai mari ca cele de azi, dar e posibil sa fie si impresii subiective. In rest aceeasi omniprezenta, de la apele marii, Dunarii, rauri, balti si chiar lacuri alpine, vara.

      La rata mica, Anas crecca, putine schimbari, am observat doar date mai tarzii de aparitie a ei la iernare in vechime, in volumul lui Lintia se consemneaza ca prima data de aparitie de toamna, luna septembrie, pe cand eu le-am vazut an de an prezente, in multe locuri deja din august, chiar sfarsit de iulie. 

     Anas querquedula, rata caraitoare, pare sa fi fost mult mai numeroasa la clocire in perioada interbelica, decat astazi. Atunci, ca si acum, ne parasea la iernare, o rata strict migratoare.

      Anas strepera e descrisa ca o clocitoare mai frecventa acum 100 de ani decat astazi, si baltile dealtfel erau mai mari si mai multe. Si atunci insa, evita multe zone aparent propice, din motive neintelese, era o clocitoare mai pretentioasa si mai rara, decat rata mare de exemplu.

       Anas penelope, rata fluieratoare, fara fluctuatii notabile. In schimb Anas acuta, rata sulitar, e descrisa in numar mult mai mare decat astazi. Cardurile de pasaj erau de sute de exemplare, azi nu mai exista asa ceva la noi. Clocirea e data ca indoielnica, sau foarte rara si atunci, iar astazi nici atat, e practic inexistenta.

       Rata lingurar, Anas clypeata, este data ca o clocitoare nu prea frecventa, iar azi dovezile de clocire sunt slabe. In schimb stolurile de pasaj sunt descrise ca fiind foarte numeroase acum 100 de ani, si mai ales cele de iernare, "palcuri mari in iernile blande". Astazi rata lingurar mai ierneaza la noi dar palcurile ei de iarna nu mai sunt asa de mari, prefera alte zone de iernat.

      Rata cu ciuf, Netta rufina, fara schimbari, si atunci ca si acum , o prezenta sigura dar putin numeroasa, cu putine dovezi de clocire si cu palcuri moderate la iernat. Eu nu am vazut personal dar se pare ca in perioada mai recenta, in Delta exista ani in care Netta rufina poate fi vazuta in palcuri foarte mari, mai ales de masculi. Aceste palcuri nu apar descrise in literatura ornitologica interbelica, poae nu existau sau poate au fost trecute cu vederea, sau poate nu au fost mentionate.

        Aythya ferina, rata cu cap castaniu, nicio schimbare majora, o rata numeroasa la clocire si foarte numeroasa la pasaj si iernare, si acum 100 de ani, si astazi.

      O schimbare absolut uriasa insa la Aythya nyroca, rata rosie, care este data de Lintia ca cea mai comuna si raspandita rata, dupa rata mare. Situatia ei de astazi e aproape invers, cea mai putin comuna si raspandita dintre ratele obisnuit clocitoare la noi in tara, o specie care a cunoscut un declin puternic. Si atunci, ca si acum , iarna pleca de la noi, cel putin in miezul iernii nu mai era vazut niciun exemplar. Nici in pasaje numarul lor nu este semnificativ, poate fi observata vara prin locurile in care cloceste, dar aceste locuri sunt desul de putine, si perechile la fel, in numar mic.

     Aythya fuligula, rata motata, fara mari schimbari, specie destul de numeroasa la iernat, cu clocire sporadica, greu dovedibila. Aythya marila, la fel, fara schimbari, prezenta destul de regulata pe iarna si in pasaj, dar in numar foarte, foarte mic.

    La Bucephala clangula, rata sunatoare, se observa o schimbare majora in perioada de clocire. Cu greu se poate face azi dovada ca ar cuibari vreo pereche la noi. In schimb, acum 100 de ani era o clocitoare regulata de-a lungul Dunarii, in zavoaiele cu copaci batrani si scorburosi de acolo.

    Rata de gheturi, Clangula hyemalis, aceeasi prezenta foarte rara, accidentala, la iernat. La fel, rata catifelata, Melanitta fusca si rata neagra, Melanitta nigra.

   Despre Oxyura leucocephala, rata cu cap alb, am citit date  imbucuratoare mai recente, prin anii 1970-2000, cand pareau sa vina multe exemplare pe lacul Techirghiol.  In perioada interbelica insa, atunci cand faceau observatii Lintia si Dombrowski dar si altii, era o aparitie foare rara,  si tot pe ghiolurile din Dobrogea, cu cateva aparitii sporadice si in Transilvania. Dupa anii 2000 si pana astazi aparitia ei a redevenit foarte putin numeroasa, pe cateva lacuri, in special Techirghiol dar si altele, din Baragan, pe Olt, etc, indivizi insa in  numar mic, comparabil cu descrierile din Lintia. In Ardeal aparitia ei astazi este mult mai rara, aproape deloc.

       La ferestrasi exista cateva schimbari, mai ales la ferestrasul mic, Mergellus albellus, care cuibarea la noi in aceleasi zavoaie cu Bucephala clangula. Astazi nu mai exista o astfel de cuibarire.                  Ferestrasul mare, Mergus merganser,  era un oaspete nu foarte frecvent de iarna, intalnit in numar mic, iar la cuibarire, aceeasi cuibarire sporadica ca si astazi. O schimbare ar fi ca azi cuibarirea e certificata pe anumite lacuri mari de baraj din munti, pe cand acum 100 de ani parea sa cuibareasca in Delta si pe ostroavele Dunarii.

        Atunci ca si acum, ferestrasul motat, Mergus serrator, era cea mai rara specie de ferestrasi, prezenta doar la iernat, cam in aceleasi locuri.

        Pelicanii erau in scadere si persecutie dramatica atunci cand Lintia si colaboratorii faceau observatii. Au recomandat masuri de protejare, masuri care au fost luate si si-au facut efectul, intr-o anumita masura, pe parcursul a mai multor decenii, inclusiv deceniul prezent.. Nu s-a mai ajuns la efectivele descrise acum 200 de ani, dar pelicanii au efective frumoase, si poate in crestere. In ultimii ani, Pelecanus onocrotalus a inceput sa urce din ce in ce mai mult pe Dunare, pana in Mehedinti, in peregrinarile lui dupa hrana, nu si la cuibarire. Pelecanus crispus are din natura lui grupuri mai mici, mai putin numeroase, dar se observa si la el o foarte usoara tendinta de crestere. Cuibareste, atunci ca si acum doar in Delta, si ierneaza in numere destul de mici in Oltenia, mai ales, restul parasesc tara si mai la sud. Desi Lintia scrie ca nu s-au vazut niciodata stoluri amestecate de pelicani creti si pelicani comuni eu am vazut totusi, mai ales pelicani comuni amestecati intr-un mare card de pelicani creti, dar si invers. Stolurile cele mai mari de pelicani creti le-am vazut mai ales toamna, zeci de pasari, iar stolurile cele mai mari de pelicani comuni le-am vazut primavara si vara, stoluri de sute si chiar mii de pelicani, cel mai mare numar vazut de mine a fost de cca 2500, in Dobrogea.