PREPELITA, Coturnix coturnix

PREPELITA, Coturnix coturnix

       M-am resemnat sa scriu postarea doar pe baza inregistrarii sonore. Greu de vazut, aproape imposibil de fotografiat. O pasare tainuita, ascunsa in cutele lanurilor si vegetatiei campurilor. Am zarit-o cand si cand, mai mult in copilarie cand petreceam fara graba vacante lungi la bunici, in campia si dealurile Olteniei. 

       In ciuda discretiei ei era o prezenta atat de familiara si placuta, foarte comuna chiar, intrucat isi facea mereu simtita prezenta prin sunet. Orice treaba sau excursie ai fi avut la camp o simteai acolo, prezenta, cantandu-si silabele ei vioaie si invitandu-te s-o cauti la nesfarsit. Noi copiii de multe ori calcam lanurile si le invalmaseam in cautarea ei, atat parea de aproape si de tangibila, figurativ spus, cu privirea. 

     In satele Olteniei nu i se spunea prepelita ci pe numele ei onomatopeic de pitpalac. "Pitpalac" e o incercare de traducere in limba omeneasca a cantecului de prepelita, desi mie intotdeauna mi s-a parut ca zice mai mult "pit-pidic" decat "pit-palac". Doar masculul canta, si o face in tot cursul lunilor de mai dar mai ales iunie, cand graul si orzul dau in parg. Acolo este casa prepelitei, in ogoarele de cereale, mai exact grau, orz, ovaz dar si in campurile lasate in nelucrare sau la odihna.

 Nu are nevoie de umiditate, nici sa fie lacuri pe aproape, sau padurici, sau alte cerinte cum mai are potarnichea. Prepelita rezista si chiar cauta locurile mai uscate, pentru baut se descurca cu roua de pe iarba iar mancare are din belsug, fie viermisori si insecte in pamantul afanat de lucrarile agricole, fie semintele cerealelor si buruienilor ce insotesc cerealele. Dieta ei este foarte interesanta si oricat de banala ar parea la prima vedere inca mai prezinta unele necunoscute. Cei care se lacomesc si se distreaza sa impuste aceasta pasare si sa o manance pot acumula substante toxice din carnea ei, substante care in prealabil se acumuleaza in corpul prepelitei, fara ca pe ea sa o afecteze. Intoxicatia se numeste coturnism si inca sunt nedumeriri si dezbateri despre planta propriu-zisa care o cauzeaza. Acelasi fenomen se intampla si cu mancatorii de ciocarlii, insa la ciocarlii se stie ce planta produce aceasta intoxicatie si anume cucuta. Ciocarliile sunt imune la cucuta omul insa nu o tolereaza nici macar prin intermediar. Sa fie oare tot cucuta de vina si in cazul coturnismului la mancatorii de prepelite europene salbatice? Posibil, in campuri prepelitele si ciocarliile par de nedespartit, unde canta prepelita canta si ciocarliile, la fel de ascunse, in aceleasi lanuri sau campuri stepice.



         
    
     O mare parte din dieta lor este comuna, ca si teritoriul pe care isi duc viata. Datele despre coturnism mi s-au parut interesante, de aceea o sa trec in rezumat cateva dintre informatiile gasite. E un sindrom, o intoxicatie uneori destul de grava, chiar fatala prin insuficienta renala acuta, observata din cele mai vechi timpuri, larg citata in scrierile antice ale omenirii, in Biblie sau la autorii greci si latini. Nici atunci si nici acum nu exista un consens in legatura cu planta care provoaca intoxicatia, fiind citata cucuta, dar si matraguna, spanzul si altele. Departe de mine de a pune prepelita intr-o lumina negativa scriind despre coturnism, dimpotriva, doresc sa felicit natura care gaseste cele mai neasteptate mecanisme de aparare, desi prea slabe inca. Cu toata amenintarea de coturnism oamenii nu au incetat nici in zilele noastre, in lacomia lor ucigasa, sa impuste, sa macelareasca si sa manance bietele prepelite ale campiilor. Adevarate maceluri se pun la cale in timpul migratiei, se prind mii si mii de pasari cu plasele sau cu pustile, prepelitele curmandu-si zborul lor in incalciturile subtiri si mincinoase de fire intinse capcana sau sfartecate de manunchiuri de alice. Din pacate, exista perioade si culoare de migratie unde carnea prepelitelor e mai putin impregnata cu substante toxice si atunci se face macelul. Exista si o mare variatie intre indivizi dar si in raspunsul organismului uman la toxine. 

      Fie si numai prin acest aspect, vanarea si consumul prepelitelor salbatice apare in toata absurditatea lui, sa nu mai vorbesc de ferocitate. Numarul prepelitelor a scazut foarte mult in ultima jumatate de secol. La noi a cunoscut o revigorare in ultimii 20 de ani, impreuna cu alte specii, de cand s-a revenit la agricultura traditionala, fragmentata, cu mecanizare putina. Macelul cel mare prin vanatoare nu se face insa la noi in tara ci mai ales pe marile rute de migratie. E extrem de importanta siguranta si linistea prepelitelor pe tot parcursul lung si obligatoriu al migratiilor. Prepelita e migratoare stricta, nu raman prepelite peste iarna pe continentul european, nici macar in sud. Migreaza in Africa sub zona sahariana si imprejurul ei. Sunt si prepelite care migreaza in India dar sunt cele din zona pronuntat estica a Europei, practic cele de la granita cu Asia. 

       La infatisare seamana oarecum cu potarnichea la forma siluetei dar este vizibil mai mica si mai delicata. Pare mai alungita si datorita aripilor lungi, de foarte buna zburatoare. Interesant ca in timpul cuibaririi si in general in tot sezonul cald cat sta la noi nu-si foloseste deloc abilitatile de zbor, sta ascunsa in ierburi si tot acolo se furiseaza in caz de pericol, alegand abilitatea camuflarii si a ascunzisului. In schimb masura zborului ei agil si rezistent o da in timpul lungii migratii. 

     Penajul il are brun si foarte striat, dungi de-a lungul corpului presarate peste tot cu pete si pistrui. Are o spranceana alba, dar nu foarte pronuntata in penajul uzat, mai vizibila primavara devreme. Tot atunci e mai vizibila si barbia alba a masculului. 

       Prin luna mai isi aleg locul de cuibarit in ierburi, direct pe pamant, unde femela depune 6-8 oua pe care le cloceste un interval de cca 18 zile. Cuibul este foarte bine ascuns si lipsit de orice miros. Prepelita nu are sa se ascunda numai de omul curios sau rau-voitor ci are si foarte multi dusmani in lumea pradatorilor animali. Dihori, vulpi, sunt multi cei care ar dori sa pradeze cuibul de oua sau sa manance puii nezburatori. Acestia sunt nidifugi, parasesc cuibul la scurt timp dupa eclozare si uscarea pufului si incep sa mearga dupa mama lor pana cand se imbraca in pene, devin zburatori si capabili sa-si gaseasca singuri hrana si sa se fereasca de pericole.

    Raspandirea acestei specii de prepelita s-a facut de-a lungul unor teritorii vaste astfel incat au fost timp si conditii ca sa existe si subspecii, in functie de arealul unde s-au dezvoltat, subspecii europene, africane, asiatice. Nu trebuie confundata insa cu prepelita japoneza care exista si la noi in multe crescatorii, prepelita europeana salbatica nu rezista bine si nu prolifereaza in conditii de captivitate. O pasare a libertatii, un simbol al verilor calde si imbelsugate.

ULIU PASARAR (2), Accipiter nisus

ULIU PASARAR (2), Accipiter nisus

          In observarea pasarilor rabdarea inseamna mult. Dar nu inseamna totul. Poti sa ai rabdare o viata intreaga dar daca nu schimbi locul de observatie nu poti sa variezi spectrul avifaunei si nici tipologia exemplarelor intalnite. Intalneam fara exceptie ulii pasarari extrem de precauti si ascunsi, imposibila fiindu-mi apropierea de ei. Ulii in plina salbaticie, sau chiar in sate, unde principala lor misiune, indeplinita cu deplin succes, parea evitarea oamenilor. Imi luasem gandul si speranta unei apropieri de aceasta pasare, extrapoland comportamentul majoritar asupra intregii specii, pana cand am dat de o pereche ce nu parea sa puna niciun pret pe prezenta mea in apropiere, fiindu-le complet indiferenta.

        Astfel, mi-au dat marea sansa de a vedea indeaproape (cel putin atat cat imi permitea inaltimea mare a copacilor) perioada de curtare, cuibarire, clocire, un fragment important din viata acestei specii frumoase. 

          Intr-o zi oarecare de inceput de aprilie am auzit pe la orele pranzului strigate specifice de rapitoare mica venind dinspre un palc de arbori inalti si batrani. Pe crengile de la mijloc am vazut un uliu pasarar care isi manca prada in timp ce altul se rotea si isi dadea importanta in jur.

      La umbra pomilor intunericul era destul de mare asa ca mi-a trebuit un pic de timp sa pun lucrurile cap la cap. Cea care manca prada, o prada deja prea sfasiata pentru identificare, era o femela de uliu pasarar, iar cel care se invartea in jurul ei, facandu-i curte, era masculul.

 Din cate am observat ulterior, cel care vana era masculul si dupa ce gusta cateva inghitituri, cu multa vorba - probabil laudandu-si hrana si talentele lui de vanator - femela se convingea si cobora la el pentru a prelua prada.

     E foarte important pentru femela sa manance bine si mult in perioada de ouare, de starea ei buna si foarte buna, depinde si vitalitatea oualelor, si succesul reproducerii. 

     Teoretic, femela e mult mai mare ca masculul, in cazul perechii observate de mine pot sa spun ca nu era chiar asa evidenta diferenta. Intr-adevar femela parea mai voinica dar nu mult mai lunga sau mai larga in dimensiuni. Doar coloritul vazut de aproape ma facea sa recunosc care-i barbatusul si care-i femela, erau cam la fel in marime. E adevarat ca, in miscare, barbatusul parea slabut dar zvelt si otelit, in timp ce femela parea mai indesata, probabil era intr-adevar o diferenta la greutatea lor pe cantar.

     Cat despre coloritul penajului, masculul era roscat pe obraji, pe piept si pe flancuri, in timp ce femela avea haina ei, de zale parca, in alb si gri inchis.

     Ambii aveau un set de pene albe si pufoase in dreptul cozii, subcodal de fapt, dar masculul si le folosea intr-un mod decorativ, dorea sa faca impresie cu ele, le etala ca pe un penaj nuptial, tinandu-le mult rasfirate ca intr-un fel de evantai, mai ales in perioada care preceda acuplarea propriu zisa. 

     Aceasta acuplare am observat-o si dimineata devreme si seara tarziu, mai putin pe timpul zilei.

       In preajma acuplarii masculul devenea foarte agitat, scotea strigate ascutite, isi rotea penele de sub coada si isi schimba locul dintr-un copac intr-altul.

     Femela parea indiferenta, terminandu-si tacticos hrana si parand ca incepe sa isi faca toaleta penelor. Aceasta vicleana aranjare de penaj il excita si mai tare pe mascul, cea mai irezistibila postura a femelei fiind, din ce am observat, etalarea in evantai a cozii, probabil si un semnal de aprobare din partea ei, intrucat invariabil dupa aceasta etalare, urma acuplarea.

    Destul de rapida, cateva secunde, neurmata de alte montare a masculului ci de un adevarat dans pe langa femela cu multe aplecari din cap si din corp si multe rotatii pe loc.

      O data acuplarea incheiata, reveneau la activitatile obisnuite. Daca era dimineata, masculul putea sa plece la vanatoare, ori in apropiere ori se ridica la inaltime mai mare dand impresia ca pleaca si mai departe. Daca era mai pe seara, masculul isi facea mult de lucru cu construirea cuibului. El era cel care rupea crengute din copaci si le aducea la cuib, in principal, dar nici femela nu se eschiva.

     Nu se ferea de nimeni si de nimic, nici de oameni, nici de ciorile vecine de cuib care il mai fugareau, se simtea perfect stapan pe teritoriul sau. Si femela mai aducea crengi la cuib, poate chiar si vana, dar o facea intr-un ritm mai putin impetuos si in tacere.

        Cam doua saptamani a durat aceasta perioada de curtare, acuplare, construire de cuib, hranire bogata a femelei. Pe la mijlocul lunii aprilie perechea a devenit mai tacuta si discreta, asternandu-se pe clocire. Am vazut ambele pasari pe cuib insa cel mai mult femela este cea care asigura clocirea.

     Barbatusul probabil poposeste des la cuib ca sa-i aduca mancare, el fiind in continuare vanatorul principal.

    Cuibul este construit destul de solid si bine prins intr-un conifer, mascat dupa inverzirea pomilor destul de eficient din toate partile. Anul acesta incalzirea a venit brusc, daca la inceput de aprilie am facut cateva poze mai clare cu cuibul printre crengile golase, cand s-au apucat de clocit verdele stufos al foioaselor care inconjoara si intrepatrund arborele conifer a cucerit dintr-o data locul, acoperind bine cuibul.

        Clocirea la uliul pasarar dureaza cca 33 zile, deci mai mult de o luna. In timpul incubarii pe femela am vazut-o mult mai rar, probabil ca ea asigura cea mai mare parte din clocire. Pe mascul l-am mai vazut plecand la vanatoare sau odihnindu-se si aranjandu-si penele, foarte aproape de cuib.

 2019, doua perechi cuibaritoare, una cu cinci pui, pentru care am facut postari separate, si o alta pereche, mai putin norocoasa, care a pierdut prima ponta, din motive necunoscute, cel mai probabil un vant puternic care a rupt crengi in apropierea cuibului si a speriat closca de pe oua. La sfarsitul lui iunie abia, a reluat clocirea in acelasi locul, insa timpul nu mi-a mai permis urmarirea perechii. Pun aici pozele legate de aceasta pereche si cuibul ei.

masculul, cu prada adusa pentru femela de pe cuib

femela preluand prada de la mascul, mijloc de iunie

femela la clocit, sfarsit de iunie