Translate

Se afișează postările cu eticheta Romania. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Romania. Afișați toate postările

miercuri, 1 iunie 2016

CIOCANITOARE PESTRITA MARE (2), JUVENILI, Dendrocopos major

CIOCANITOARE PESTRITA MARE (2), JUVENILI, Dendrocopos major










       Nu stiu inca daca e chiar o regula, insa din cate am observat, ciocanitoarea pestrita mare, spre deosebire de cea de gradina, isi alege palcurile de padure mai umeda si mai umbroasa, chiar si atunci cand aceste palcuri se afla intr-un parc. Nu sunt rare cazurile in care cele doua ciocanitori coexista dar, daca coltul de padure tinde mai mult spre umbrire si umiditate, stapana lui va fi specia de ciocanitoare pestrita mare, iar daca tinde spre insorire si oarecare uscaciune atunci va fi cel al ciocanitoarei de gradini. La mijloc de mai, in timp ce ma uitam mai mult dupa ciuperci si melci prosperand in umbra deasa si uda a arborilor inalti, am vazut furisandu-se discret dar grabit, un barbatus de ciocanitoare pestrita mare. 













      Foarte grabit, grijuliu si plin de afectiune, tatal-pasare strangea agoniseala hranitoare pentru puiul lui. Nu ii mai ajungea scoarta copacului, cobora des pe pamant, pe la radacina tufisurilor, prin iarba, peste tot pe unde stia el ca ar putea sa gaseasca merinde buna si multa. Undeva prin inaltul arborilor batrani si stufosi glasul copilului il chema nerabdator. 




       Nerabdarea parea sa fie mai ales in legatura cu descoperirea lumii noi, decat cu hrana. Se citea pe chipul micutei pasari curiozitatea, scotea un pic cioculetul pe iesirea scorburii, pretinzand ca plange dupa hrana, dupa care se uita in toate directiile, in sus, in jos, in stanga si in dreapta...cu teama, cu emotie, cu frica sa nu-l prinda parintii ca pe un "dl Goe" nazdravan cu capul pe geamul trenului...







       Cunosc aceasta neliniste a puilor foindu-se in cuib. Ii cheama viata, uneori ii cheama moartea. Adolescenti impetuosi, cu dor de zbor mai mare decat forta gravitationala a prudentei, unii zboara prea devreme, altii cad, altii, mai norocosi, supravietuiesc prin iarba cu ajutorul parintilor. Nu-i chip sa le opresti aceasta nazuinta, de multe ori este un impuls brusc ce se transmite de la puiul mai curajos si mai pregatit la toti fratii, indiferent cat de pregatiti sunt sau nu pentru viata cea aspra de-afara.



        Nu stiu soarta micului pui din pozele mele, dragut ca o jucarie. Cand am sosit la doua zile sa vad daca mai e in cuib m-a intampinat doar linistea. Poate plecase chiar de-a doua zi, de obicei, dimineata la prima ora se hotarasc brusc puii si parasesc cuibul, ca si cand ar indeplini o hotarare bine gandita toata noaptea. Nu l-am mai vazut nici prin copacii din jur, dar de aici nu poate fi trasa nicio concluzie. Doua zile sunt multe si lungi in viata puilor de pasare. Frenezia galagioasa a parasirii cuibului dureaza uneori doar cateva ore, de aceea e important sa ai noroc si sa prinzi momentul. Apoi regula este lasarea linistii totale. Nu stii si nu vei sti niciodata daca puiul e undeva ascuns aproape, deja destul de viclean si priceput intr-ale camuflarii, daca s-a volatilizat spre alte locuri sau daca a disparut ca o micuta piesa de puzzle in implacabila inlantuire trofica.
       Cateva clipe ti-a ingaduit sa te bucuri si tu de vesela lui aparitie la "fereastra" (si totodata "usa") scorburii. Cineva imi spunea ca postura lui ii sugereaza un ceas cu "cuc". Intr-adevar, cred ca acel creator al ceasului cu cuc a avut in minte un pui de ciocanitoare cand a conceput designul, chiar daca auditiv a apelat la cuc. Pasarea din ceas nu poate sa fie chiar un cuc, pentru ca acela nu locuieste niciodata in scorburi. E un cuc-ciocanitoare, chiar daca nu exista in realitate o astfel de pasare, fantezia omului poate sa creeze orice.



    Revenind la puii reali ai ciocanitorilor, seamana foarte mult la penaj cu adultii, dar la infatisare au acea rotunjire specifica copiilor, chip micut si bucalat, chipul adultilor devine mai prelung si mai ascutit. Interesant ca la ciocanitoarea pestrita mare rosul foarte decorativ din zona capului este cel mai pregnant tocmai la juvenili si mai putin la masculi. La masculii adulti, "sapca" rosie e lasata pe ceafa, fiind evidenta doar din anumite pozitii, iar la femele rosul dispare de tot. Copilul pastreaza culoarea rosie chiar in crestet, inflorita uneori intr-o zburleala asemanatoare ciocanitorii de stejar. 




      De cele mai multe ori, in aproape doua treimi din cazuri, tatal pasarelelor este cel care e vazut mai des avand grija de puii mari si de juvenilii plecati din cuib. Explicatia ar fi ca mama e mai epuizata de munca grea a ouatului, clocitului si ingrijirea puilor mici. Ii trebuie un timp pentru refacere. Dar si mamele raman pe aproape si ajuta la hranirea puiului mare. E adevarat ca masculii multor specii sunt mai specializati pe vanatoare, insecte, viermisori, sunt foarte priceputi si ar fi pacat ca aceste abilitati sa nu fie folosite la maxim si transmise noii generatii. 





    Nu se poate sti la juvenili daca sunt fete sau baieti. Abia spre iarna isi imbraca penajul de adult, masculii pastrand culoarea rosie la spate iar femelele pierzand-o cu totul. 




   Dupa ce parasesc cuibul mai stau o perioada pe terenul parintilor dupa care pleaca sa-si gaseasca propriul lor teritoriu. 



2 iunie 2020





Septembrie 2020, un juvenil mascul, in plin proces de schimbare a penajului de pe crestet. Se observa cum se pierde pata rosie din varful capului, specifica puilor si cum se formeaza treptat pata rosie de la ceafa specifica adultilor masculi.










19 iunie 2021, Valcea





vineri, 8 noiembrie 2013

PITIGOI MARE, Parus major

PITIGOI MARE, Parus major





























































































        E mare cam cat o vrabie insa mai viu colorat. Spatele este verde masliniu, burta galbena, obrajii albi cu negru, are si o dunga neagra pe sub gusa si transversal pe partea inferioara. Desi e o pasaruica i se spune "mare" pentru ca in grupa pitigoilor este cel mai mare.


























juvenil












       In zonele forestiere, fie de deal, de munte, de localitate, e foarte raspandit, o prezenta comuna. Doar in campia propriu-zisa cu palcuri rare de copaci, cu livezi firave printre intinse culturi sau campuri cu vegetatie salbatica, doar acolo e mai rar sau chiar deloc.
       In zonele de padure, livezi si parcuri batrane e insa nelipsit. Asta pentru ca depinde de copaci, in copaci se hraneste vara, iarna, acolo si cuibareste. Chiar si la oras, printre blocuri, unde sunt plantati pomi, tot isi fac aparitia si pitigoii.














       Pe cat sunt de comuni, pe atat sunt de nazdravani si greu de pozat. Nu numai ca stau prin frunzis tot timpul dar se mai si invartesc ca o sfarleaza. Am citit ca cei din parcuri ar fi mai cuminti decat cei din padure care mi-au scos mie multi peri albi la fotografiat. Cei din parcurile craiovene insa sunt cam la fel de sturlubatici ca si cei din padure. Nici iarna n-asculta de oameni si de fotografi sa stea locului si sa se dea mai aproape. Iernile prin Oltenia nu prea sunt de spaima si de foamete , au tot ce le trebuie prin copaci si iti dau cu tifla oricand si pe orice vreme. Singura isprava pe vreme de iarna era ca imi mai cadeau si fulgi de zapada pe obiectiv dupa ce ca-mi inghetau mainile pe aparat.



       Am vazut insa poze cu pitigoi foarte cuminti si civilizati, mancand chiar si din mana. Dar erau pitigoi de Bucuresti.
       Daca tot am avut ocazia sa ma plimb zilele astea prin Herastrau m-am gandit, am sperat, ca dau si eu peste un soi de pitigoi prietenosi si cooperanti, nu chiar sa-mi manance din palma dar macar sa stea si ei ca statuile minunate ale parcului pentru una bucata fotografie. 





      Da de unde! Erau si mai speriosi, si mai fantomatici...parca si mai putini. Erau chiar timizi pitigoii de Herastrau, abia indrazneau sa ciripeasca usor dintre frunze si sa-si iteasca vreun capsor mititel. 


Am renuntat la ei ca-mi consumau bateria in gol si m-am reprofilat pe niste bile cel putin la fel de haioase si verzi ca si pitigoii insa mult mai cuminti. Nu stiu cum se numesc aceste fructe exotice si nici cum e sa-ti cada una in cap din inaltul copacului. Am strans vreo cateva in iarba si le-am facut niste poze de grup.





       Revenind la pitigoi, pot spune ca sunt pasari simpatice si surprinzatoare. Am prins odata un pitigoi blocat intr-o incapere de unde nu mai stia sa iasa. Era asa dragalas, avea un capsor atat de dulce ca am simtit nevoia sa-l alint. Intr-o fractiune de secunda m-a prins cu cioculetul subtire de buza si a strans cu atata putere pana mi-a dat sangele si nu mai puteam sa-l desprind. Foarte viteaz si bataios, si are o putere in cioculet de supererou. Nu stiu daca e adevarat insa am citit ca pitigoiul prins in colivie se sinucide, isi infige gheara in gat, de unde si expresia, si mai bine se omoara decat sa suporte captivitatea. Adevarat ca n-am vazut niciodata pitigoi in colivie dar poate o fi din cauza modului de hranire preponderent insectivor.
       Cauta neincetat insecte si larve si oua de insecte pe arbori, fie vara, fie iarna, caci pitigoiul mare nu e o pasare migratoare.














       Este una dintre cele mai folositoare pasari din livezi, mananca cantitati impresionate de daunatori. Cu ceva incarcatura de pitigoi la o livada nici nu mai e nevoie sa stropesti fructele cu atatea chimicale.
     Nu cer nicio rasplata de la livezile pe care le ingrijesc si indirect le fac sa rodeasca cu atata spor.





     Abia tarziu, prin toamna, iarna, mai ciupesc din fructele tarzii uitate pe varful pomilor. Cred ca si atunci tot dupa insecte cauta, caci abia se zaresc mici gaurele in mere, pere, prune, nu mananca tot fructul propriu-zis.














       Depun multe oua la cuib, are cate 10-12 puisori inghesuiti la caldura in vreo scorbura.Am vazut multe casute pentru pitigoi facute de oameni dar nu pot sa spun ca le-am vazut si ocupate. Desi la forma s-ar potrivi cu ce cauta pitigoiul probabil ca de multe ori oamenii nu stiu exact in ce locuri sa le puna. Asta numai ei pitigoii stiu, sa fie la adapost de uliul pasarar si de pisici, de oameni chiar, conditii de umiditate, de insorire, de distanta fata de locurile de hranire...si cine mai stie cate alte criterii...
       Sunt pasari foarte istete si descurcarete. Acum doi ani a fost un episod de iarna grea prin februarie cu omat foarte mare si ger. Cand am ajuns intr-o livada, vad toti pomii, vreo 20 cel putin, inconjurati la radacina de cate o roata mare de boabe de porumb imprastiate. Ce facusera pitigoii pe o asa vreme cainoasa? Intrau prin magaziile gainilor si furau boabe de porumb, veneau cu ele in zbor in livada si le manevrau cu ciocul si piciorusul ca sa le culeaga doar germenul semintei, restul aruncau pe jos pe neaua curata. Toata livada parea semanata in zapada cu boabe de porumb.










       De atunci nu s-a mai intamplat fenomenul, in iarna normala, chiar si cu zapada, nu au nevoie de "imprumuturile" de la gaini, se descurca cu ce le ofera padurea. 
       Doar pe vremea foarte foarte geroasa si mohorata se mai vad si stand locului pe cate o creanga.




     In rest umbla vioi, ciripind note scurte dar foarte sonore si melodioase, un clinchet ca de clopotei mai marisori care suna prin padure sau livada.






        Le place foarte mult sa umble in grupuri si sa cante cu cateva minute inainte de lasarea intunericului complet. Atunci, circa o jumatate de ora la apusul cel mai apus dau mici concerte in miscare si in grupuri mai mari.











Juvenili, mai 2016



       


































9 mai 2019, pui proaspat zburati din cuib





























decembrie 2019, un pitigoi mai negricios, si altul cu pene roscate

















alti pitigoi mari, dec.2019, ian.2020

























































mai 2020






















juvenil



























































5 martie 2021
















































































martie 2019