MIEZ DE TOAMNA

    "A ruginit frunza din vii, si randunelele-au plecat". Au plecat intr-adevar, si randunelele si toti si toate cate trebuiau sa plece. Au inceput sa vina si cei care trebuiau sa vina. 

     Printre vii ruginite si salbaticite , atarnate ca niste liane ce sunt in copacii crescuti exploziv peste tot unde mana omului nu mai supune pamantul muncilor agricole, au inceput sa soseasca timid primii scatii si primii mugurari ai iernii care va veni.

        Arborii sunt inca plini de toate frunzele, renunta cu greu la splendoarea celor care le captau lumina solara datatoare de viata. Va trebui sa vina ceva ploaie si ceva vifor neindurator care sa desprinda fara mila frunzele uscate. Multi dintre ei si le vor pastra, macar de podoaba, pana la primavara. Mai ales stejarii cei mici raman impodobiti in rosu si brun pana cand mugurii tineri vor goni foile incremenite ca pe niste file de album invechit si nefolositor. 

         Deocamdata scatii sunt ceva mai mici decat frunzulitele de arin, nu-i chip sa stea la poza, pierduti in inaltul arborilor batrani. Fructificatiile de arin sunt foarte atragatoare pentru scatii dar de obicei ii vedeam mai tarziu, mai spre iarna. 

    La fel si mugurarii. Acum insa s-au grabit sa soseasca de la mijlocul lui octombrie si sa fluiere simpatic si chemator. O pereche de mugurari, o ea frumoasa de culoare bruna, un el, si frumos si vesel in culoarea rosie. Abia el ma lasa sa-i fac o poza ascuns dupa multe crengi si mult frunzis, mai mult asa, sa am dovada ca nu am visat si sa pot sa le scriu o pagina speciala de bun-venit. 

       Silviile au plecat din ultima saptamana a lui septembrie, codrosul de munte a mai intarziat ceva pe la bobitele de soc, ii venea greu sa se desparta de ele. Bobitele de soc l-au ingrasat si fragezit si pe gugustiucul cel frumos si naiv, prea naiv, caci uliul porumbar l-a prins in gheare si l-a mancat. 

        Cateva pene de-o finete si un rafinament de culoare pastrat chiar si in moarte, au ramas pe jos, azvarlite roata de la masa stapanului. Gri si roz, pene drepte, pieptanate - amintire. 

        Un uliu porumbar vaneaza pasare dupa pasare, in fiecare saptamana si lasa suveniruri in iarba. Acum, la mijloc de octombrie, pene pestrite, alb si negru, destul de mici si destul de putine, probabil de la o ciocanitoare.

           Mierlele si pitigoii par toti la locul lor. Ba poate nu chiar toti, pe jos zac si penele unui pitigoi, vanat ori de uliul porumbar ori de cel pasarar, pentru ca amandoi au teren de vanatoare acolo. 

          Ticlenii fluiera si ei si ciocanesc usor, luand model de la vecinele ciocanitoare - de stejar, pestrita mare si mica. Un fluierat si un freamat neasteptat aduc cu ei si pitigoii codati, trec in stoluri mici de cate 7-8 dar cu o viteza imposibila.

       Pitigoiul albastru e un singuratic, vine singur, pleaca singur, nu se amesteca cu gloata. Uneori insa il mai cuprinde frenezia si incepe sa joace si el din pom in pom cu stolul de pitigoi codati sau pitigoi mari dar renunta repede si ramane de unul singur pe vreun copac interesant. 

       Din padure ajunge in livada, din livada ajunge pana la gradini, printre ultimii trandafiri si primele gutui cazute in iarba.

        Cand da soarele mare la pranz mai ies si fluturi, se invart ametiti parca in jurul murelor ramase necoapte, parandu-li-se si lor ca vara a fost prea scurta.

     Putini greieri mai sar prin iarba, din ce in ce mai obositi parca, mai lipsiti de entuziasm. Nu prea mai are cine sa-i alerge si sa-i prinda, sfranciocii care se aruncau asupra lor au plecat demult, au disparut de la sfarsitul lui august.

       In poduri , la caldura si adapost s-au pus la iernat fluturi. Dau intamplator peste molia-colibri, cu aripile ei fin desenate in tonuri de miez de toamna, cu brun si cu rosu.

       Gaitele, sturzii de vasc si perechea de corbi sunt pasarile mai mari care zboara in largime, pe cer si la vedere. Restul se pierd printre frunze, abia le auzi fosnetul.

       Merg pe poteca si din tufis imi sare uliul precum un iepure. Ratez pentru a mia oara o fotografie cu acest maestru al ascuzisurilor. Anul trecut pe vremea aceasta din tufisuri imi sarea o caprioara, anul acesta nu si-a mai facut culcus si adapost.

        Tot in poteca au aparut ca din senin gauri de sarpe, serpii de alun si cei de casa s-au dus la hibernare. Un pui de soparla micut mai fuge insa prin ierburile inalte dar culcate la pamant. 

        Semintele se pregatesc pentru zbor. Si-au pus fire albe ca de matase si asteapta primul vant sa se desprinda de planta mama.

     Parca mai ieri prin poiana erau flori galbene, acum sunt flori albe pufoase.

     Parca mai ieri va fi fost si miezul de toamna galbena si toata natura se va acoperi de florile albe si pufoase ale iernii.

Septembrie tanar

       Primele saptamani din septembrie si nu-mi vine sa cred ca vara s-a incheiat. Niciodata nu inteleg cum si unde fuge timpul atat de repede. Dupa o vara vijelioasa si rece s-a asternut tocmai acum o pace calda.  

      La prima vedere nimic nu pare schimbat, frunzele nu sunt galbene, iarba nu e uscata, cerul nu e cenusiu. Bolta senina e inca intretaiata de ciripitul randunelelor, chiar si in preajma zilelor Crucii. Sarbatoare cu trimitere religioasa, ziua Crucii e si o cruce a timpului. 14 septembrie - randunelele sunt, berzele pleaca. Crucea toamnei si a anului le gaseste in drum spre continentul lor de bastina, Africa, parasita demult de tot, in negura vremii, pentru belsugul calatoriilor spre nord. Doar o barza neagra rataceste in zbor si jos si inalt, caci o vad doua zile la rand neputandu-se parca desprinde de dumbravile unde si-a crescut puii.

       Pe langa randunele, pe cerul albastru limpede mai vegheaza si luna. Luna de zi, luna de dimineata.

     Uite luna, nu e luna! La ora 9 i-am facut o poza, la ora 9 si un sfert disparuse. Nu stiu, s-a furisat nevazuta in timp ce cautam cu ochii semnele toamnei. 

       Iarba e toata verde dar un fir mic de buruiana a ruginit brusc si hotarat.

 Corpul ii e tot o flacara desi fratii lui alaturi sunt inca verzi. 

       Deasupra pajistii inca zboara toti fluturii lunii apuse. A mai apus o luna, nu doar cea de pe cer ci si cea din calendare, ultima luna de vara. Fluturii verii zboara si acum, dar zborul lor e mai asezat, mai greoi. Aripie lor sunt rupte pe alocuri de atata purtare in soare si vanturi.

       Intre ierburi insa, paienjenii toamnei isi tes deja panzele diafane care in curand vor prinde roua ceturilor grele si a brumei.

        In poiana cu paducei mierlele au sosit la iernat.

    Primavara si vara poiana fusese teritoriul unei singure perechi de mierle. Acum au sosit vreo 20. Unele poate sunt doar in trecere, poate sunt juvenili, dar cam acesta e numarul de mierle, in special masculi negri, ce ierneaza la acea margine de crang. Gaitele, alti  musafiri de iarna in poiana cu paducei,  au sosit si mai devreme, chiar din primele zile de septembrie.

        Oricat ar fi de frumosi si imbietori, nu macesii si nici paduceii  nu sunt atractia de moment ci un arbore de soc , plin de bobite negre, zemoase.

        Cei care pleaca si cei care raman, cei care fug de iarna si cei care o infrunta cu curaj, toti se infrupta acum din bobitele de soc. Intr-o singura zi am numarat 9 specii impartind acelasi copac. Mai multi arbori de soc sunt acolo, dar poate unii sunt mult prea tineri sau mult prea batrani, altii poate prea la umbra, probabil ca boabele lor negre nu sunt atat de dulci si zemoase ca ale acestui soc rasfatat de soare.

       I-am pus numele de "pomul cu silvii". Trei specii de silvii diferite fluturau una dupa alta, sau toate in acelasi timp, printre crengutele cu ofranda generoasa. Silvia de camp, ce vine aici doar la vreme de toamna, silvia de zavoi, care e aici la ea acasa, in zavoi, dar si silvia cu cap negru, o alta proprietara de drept a micutului crang-zavoi-poiana.

       Fac acrobatii, se tin cu piciorusele subtiri de ramurelele si mai subtiri si culeg bob cu bob. Au insa gusulite atat de mici ca pomul pare inepuizabil. Par atat de vesele si fericite incat ma intreb daca nu cumva zeama din boabe nu s-a transformat intr-un must inviorator.

       Cei mai fericiti par insa codrosii, si ei codrosi de toate felurile, si de munte si de padure. Cozile lor rosii -portocalii flutura oricum in mod natural, dar acum flutura si din aripi, zboara in jurul manunchiurilor de soc ca un fel de colibri, isi culeg bobita din aer prin batai rapide si repetate din aripi.

      Abia se vad, pasari micute si delicate, le confunzi cu frunzulitele batute de vant. Daca ma apropiam prea mult, nu mai veneau, si era pacat. Mai au doar cateva zile la dispozitie sa se pregateasca pentru marea calatorie spre sud. Le-am lasat un spatiu suficient, in jur de 10 m liberi de prezenta omului, si au inceput sa curga una dupa alta. Poate sa fi fost si vreo pitulice printre ele, pe-acelea chiar nu mai aveam cum sa le observ. 

      Veneau si cinteze, preferau ramurile mai de jos si mai de mijloc. Se recunosteau relativ usor dupa corpul mai masiv si aripile dungate cu alb.

       Mierlele veneau cate 5-6, mancau in grup cate 10 minute, dupa care se rapandeau in jurul meu pe sol, fosnind frunzele.

       Cel mai indragostit de pomul de soc parea un juvenil de gugustiuc.

 Tare ii mai placeau bobitele, manca de la rasaritul soarelui pana la apus, in reprize. Cand facea pauza nu pleca prea departe, se ducea intr-o coroana stufoasa alaturi, unde ramanea si peste noapte.

       Nu stiu cat va mai dura veselia aceasta a bobitelor de soc. Pana sa mai ajung eu iar in poienita cu paducei va mai trece timp si toamna se va lasa grea si din ce in ce mai putin vesela.