MERE ROSII

MERE ROSII 

      Inca din octombrie s-au copt merele, a plouat cu mere multe, rosii, gustoase.

     Unele au fost culese, altele au cazut pe jos, unele au mai ramas in merii batrani. Zeci de pasari au vizitat si au locuit gradina luni la rand, mierle si sturzi s-au odihnit sau au cantat incetisor printre crengi - langa mere - pitigoi neastamparati au cautat insecte si afide si paienjeni mititei de-a lungul si de-a latul fiecarei crengute - langa mere -  ciocanitorile au incercat de nenumarate ori trunchiul merilor, si nimeni nu s-a aratat catusi de putin interesat sa ciuguleasca fructele ramase. Poate, din cand in cand, un pitigoi sa fi ciupit o mica inghititura - ei sunt mai meticulosi. 

     A venit zapada mare in decembrie, inainte de Craciun, merele au ramas la fel de neinteresante. Dupa Revelion a venit un ger mare, de -20 de grade si apoi s-a pus o alta ninsoare, ireal de frumoasa. 

     Totul alb, numai globurile rosii ale merelor ieseau in evidenta artistic, imbietor.

       Ei da, abia acum merele au devenit cea mai dorita bunatate de toti cei care le dispretuisera pana mai adineauri. Mierle, sturzi, cocosari, ciocanitori, pitigoi de toate felurile, toti cei care aveau cioculetul cat de cat ascutit s-au infiintat la mere cu gand sa le desfiinteze. 

    Ce anume s-a petrecut cu merele de au devenit brusc atat de cautate? Mult timp credeam ca doar vremea rea e de vina, ca pasarile nu mai gasesc mancarea lor obisnuita si atunci apeleaza, de  voie- de nevoie, la mere. Dar zapada foarte mare a fost si in decembrie si nimeni nu s-a aratat interesat, au ramas merele intacte. Desi prin gradina se foiau aceleasi pasari, in numar mare. Mi-am adus apoi aminte de mine ravnind la fructele de padure, mai ales la macese. De prin octombrie incolo, cand ies la birdwatching, pe campuri sau la margine de paduri, e deseori plin de macese rosii, par apetisante dar sunt foarte tari si proaste la gust. Trebuie sa astept luna ianuarie, sa astept adica marile geruri ale iernii, si abia dupa aceste geruri, macesele se inmoaie si devin foarte gustoase, zemoase chiar, si dulci-acrisoare.

    Acelasi lucru s-a intamplat si cu merele, abia dupa gerurile mari din 7-10 ianuarie au devenit cu adevarat zemoase si bune de mancat pentru pasari.

     De dimineata pana seara nu faceau altceva decat sa se perinde la mere cu randul. In ciuda ninsorii, erau multe alte exemplare care puteau sa gaseasca si alt fel de hrana, hrana lor obisnuita. Din cand in cand veneau insa la merele inghetate, ca la un fel de desert, ca la o delicatesa. Oaspetii de onoare au fost perechea de ciocanitori sure. Spun ca sunt de onoare pentru ca e o pereche nou venita in gradina, am observat-o din octombrie, primul an in care am in gradina ciocanitori sure. Le-am vazut des in tot intervalul, ciocaneau copacii in felul ciocanitorilor, foarte sperioase si nicidecum interesate de mere.

     Acum insa veneau zilnic, pana s-a terminat ce a fost mai bun, femela mai timida, mai sperioasa,

 insa masculul mult mai cutezator si mai mancacios.

      Aceeasi intaietate pentru masculi am observat-o si la mierle, nici vorba ca erau mult mai multi decat femele, dar tot ei se bagau primii si alungau femelele sau imaturii de la mar. E iarna, nu e inca vremea cavalerismelor de primavara!

    Chiar daca mai canta cate un mascul de mierla, canta incetisor, canta pentru el, parea ca sta si compune noi arii cu care sa ne incante la primavara.

    Restul, zeci de mierle, erau preocupate sa-si ia gustarea de mar.

    Din noiembrie deja, gradina si imprejurimile ei i-au primit pe cocosari, oaspeti de iarna.

      Timizi totusi, se tineau departe, spre munte.  Acum, merele le-au alungat timiditatea si i-a adus chiar langa casa, in meri, sub meri, la merele cazute, foarte pofticiosi si cocosarii.

    La fel si stuzii de vasc, au lasat timiditatea la o parte, insa ei au fost mult mai interesati de struguri decat de mere.

    Pitigoii mari si verisorii lui, cel albastru, cel sur, si cel de munte, erau nelipsiti, strecurandu-se printre mierle si sturzi.

    Ciocanitoarea pestrita mare, o alta locuitoare a gradinii, nu s-a lasat mai prejos de ghionoaia sura si s-a infruptat si ea de cateva ori din merele dulci, glazurate in zapada.

   Au aparut si ceva cinteze, dar au zburat repede, nu era pentru ele bunatatea fragezita a marului. 

     Multi barbatusi de cinteze, si doar rar de tot, cate o femela, au preferat sa se alature grupului de cinteze de iarna si vrabiute de camp la niste seminte de buruieni crescute pe langa gard.

     Bune si acelea, foarte bune pentru pasarelele de tipul cintezelor, cu ciocul mai gros, bun pentru seminte. Si sticletii au trecut prin meri fara vreun interes anume, s-au oprit pe dragii lor scaieti. 

    Un alt mare indiferent-la-mere a fost botgrosul, cu ciocul lui, olimpic la grosime, manca muguri si poate mai gasea si vreo samanta mai mare, mai pe puterea lui.

    Scatii se tineau departe, aveau arinii lor incarcati de seminte si nu le mai trebuia altceva.

    Iarna aceasta, un mare absent a fost mugurarul , abia daca am vazut o pereche prin decembrie si de atunci au disparut cu totul, ei, care in alti ani , fluierau la vremea aceasta de ianuarie in numar mare in gradina cu meri. Nu-i interesau merele, dar pareau ei insisi niste mere rosii in pomii albiti de omat... Alte vremuri, alte ierni...anul acesta nimic, niciun mugurar, si nu numai in gradina, niciun mugurar pe nicaieri pe unde am fost.

      

      

GARLITA MICA, Anser erythropus

GARLITA MICA, Anser erythropus

       O gasca foarte asemanatoare cu garlita mare, cu care dealtfel este si foarte strans inrudita. O gasca arctica, mai mult din partile arctice ale Asiei, din Siberia, decat din cele ale Europei. La noi apare in pasaj si la iernare, numai impreuna cu stoluri de garlite mari, niciodata singura sau in stoluri de garlite mici. Dealtfel aceste stoluri nici nu exista, e o specie singuratica, sau de grupuri mici familiale, iar numarul este foarte redus. Interesant, cum si de ce s-a desprins si a evoluat separat de garlitele mari aceasta specie destul de stinghera si de dependenta la iernare de stolurile rudei ei mai numeroase si mai viguroase. Nu multe sunt criteriile care despart cele doua specii.

       Pentru identificare - care ar fi usoara daca nu ar exista prudenta deosebita a gastelor, ceea ce duce la o observare a lor destul de dificila, de la distanta mare - cel mai folositor criteriu de departajare pare a fi cel al ochiului cu cerc galben.

    In masura mai mica este prezent si la juvenili, intotdeauna prezent la adulti, spre desosebire de garlitele mari care nu au acest cerc galben in jurul ochiului. Fruntea alba este mai prelungita spre crestet la garlita mica, am vazut in observatiile mele astfel de garlite uneori, insa fara sa pot observa cercul galben in jurul ochiului datorita distantei, ar fi fost mai hazardata o identificare sigura ca garlita mica.

     Asa cum ii spune numele este o garlita mai mica insa acest criteriu nu e intotdeauna usor de decelat in practica, nu e o diferenta atat de sesizabila, mai ales ca in stoluri uriase de garlite mari si marimea acestora difera, in functie de varste, de sex...exista oricum o varietate de marimi. Daca sesizati o garlita mai micuta printre altele nu e obligatoriu o garlita mica, trebuie coroborate toate criteriile. Un alt criteriu este cel al ciocului mai micut, mai fin, cumva triunghiular, mai scurt, nu puternic si prelungit ca al garlitelor mari, insa acest criteriu mi se pare cel mai putin fiabil. In fotografii sau prin binoclu, marimea si forma ciocurilor sunt foarte supuse distorsiunilor de perceptie, unele ciocuri de garlite mari se vad surprinzator de mici, ceea ce nu le schimba identificarea de garlite mari. 

      O alta insusire a lor, care nu este si criteriu de departajare, este cea a picioarelor de culoare rosie sau portocalie, insusire care le-a dat si numele stiintific. 

     In rest, garlitele mici sunt aproape identice ca infatisare cu garlitele mari, gaste de culoare gri, gri inchis pe spate, cu dungi marcate pe abdomen, cu frunte alba. Nu ocupa alt habitat decat garlitele mari si totusi, aceasta specie exista independent de garlita mare si continua sa-si duca modul de viata. Aici, in acest mod de viata rezida poate si acel element care a facut necesara desprinderea si existenta ei separata fata de ruda ei apropiata. Nu este o gasca gregara, e o gasca solitara,care traieste in pereche sau in colonii foarte mici, formate din alte specii de pasari, si nu formeaza stoluri cu congenerele ei. Nu se strang pentru iernare garlite mici din toate colturile, se multumesc sa se ataseze unui stol de garlite mari si sa zboare cu acestea spre sud sau spre vest. Iernile ar fi prea grele de trecut daca si-ar pastra stilul de viata solitar, are nevoie de aceste stoluri, insa doar pentru timpurile grele ale migratiei. 

      Dupa cum spuneam, cuibareste mai ales in Siberia, in zonele de tundra, de mlastini, cu putini arbusti, acolo sunt cele mai multe exemplare. Cateva, foarte putine, cuibaresc si in Scandinavia, fiind o populatie destul de particulara genetic fata de cele din Siberia, semn ca nu s-au amestecat foarte mult. Cele din Scandinavia sunt insa aproape pe cale de disparitie, in ultimii ani s-au luat masuri puternice de ocrotire si reintroducere a speciei in habitatele ei din aceasta regiune.

     La noi in tara cel mai probabil este sa fie exemplare din Siberia, acestea vin spre Europa de sud, spre Grecia, Turcia, si in masura mai mica, mai de tranzit, in Bulgaria, Romania, Ungaria. In functie de disponibilitatea de hrana, stau la noi in tara o luna sau mai mult, depinzand mult de starea culturilor agricole. La noi in tara ierburile naturale ingheata pe iarna, astfel ca graul, intinsele culturi de grau verde sunt o resursa importanta pentru gaste. Eu am observat garlita mica intr-un stol foarte mare de garlite care se hraneau pe un camp de porumb cules, cu cocenii netaiati, pe un strat relativ continuu de zapada. Posibil sa fi fost ramase resturi de boabe sau erau interesate chiar de materialul vegetal comestibil al cocenilor neridicati. 

 februarie 2019, Dobrogea