Translate

marți, 17 mai 2016

PITIGOI SUR (2), JUVENILI, Poecile palustris

PITIGOI SUR (2), JUVENILI,  Poecile palustris















       Era pe vremuri un cantecel pentru copii care vorbea despre "ceata lui Pitigoi, ce trece mandra prin zavoi". Oricat de simple pareau versurile si comparatia intre copii si pitigoi, nu erau lipsite insa, pe langa umor, si de o anumita cunoastere ornitologica. In tacerea sau fosnetul fin al zavoiului erupe dintr-o data o zarva cristalina, voci mititele dar sonore, freamat minuscul dar persistent - atunci stii ca apare "ceata lui pitigoi" cea adevarata, ca niste copilasi veseli ce par sa se joace. 




    Sunt mai multe astfel de cete de pitigoi, sunt cetele de pitigoi ce se hranesc vara la apusul soarelui si adie ca o boare zglobie prin livada sau padurice. Mai sunt cetele de toamna, cand se strang mai multe feluri de pitigoi la un loc, fiecare cu ciripitul lui maruntel - pitigoi mari, pitigoi codati, pitigoi albastri. Uneori cate unul sau doi pitigoi suri se alipesc si ei unei astfel de cete dar nu intotdeauna si nu in numar mare. Parea pitigoiul sur un pitigoi mai aparte, mai independent si mai singuratic. Dar iata ca isi are si pitigoiul sur ceata lui. La vreme de dimineata, dar nu chiar la crapatul zilei, o pereche de pitigoi suri isi luasera familia numeroasa la mancat si plimbat in padurice si gradini. Nu au nevoie de alti pitigoi ca sa-si faca o gasca mare, sunt suficienti proprii lor pui, multi si numerosi si galagiosi, exact ca niste copii iesiti la joaca.











         Am numarat cca 6-7 pui dar puteau fi mai multi chiar, mici si pierduti printre crengi si flori de salcam.  Dolofani, pufosi, cereau mereu de mancare, cu cioculetele deschise si cu aripile vibrand de nerabdare. Cu un devotament impresionant, ambii parinti cercetau copacii si rondul de trandafiri de insecte minuscule, si le duceau grabiti la fiecare pui pe rand.



     Era emotionant sa-i vezi pe parinti, pareau slabuti, alungiti, cu penele uzate, pareau niste pitulici mici care hranesc puii unei alte specii mai rubiconde. Se vedea pe ei cat de mult muncisera si munceau la bunastarea progeniturii, se citeau fara gres sentimente ce pe nedrept ni le atribuim doar noua, se citeau dragostea profunda, devotamentul, sacrificiul. Puii straluceau de sanatate si vioiciune, rotunjori, bucalati, cu mult puf alb matasos pe sub penajul cu alura definitiva de adult. Caci nu difera mult penajul de juvenil de pitigoi sur de cel al parintilor. Nu sunt striati, nu au pistrui, au deja culorile elegante de alb ventral, gri dorsal, caciulitele negre si barbita mica, neagra si ea. 








        Probabil era prima zi cand toata ceata se aventura in afara cuibului, sau poate mai fusesera pe afara, dar nu prea mult. Pasarelele acestea mici, dar pline de vitalitate, au un ritm de crestere pe care aproape ca il percepi direct in dinamica lui, ii vezi crescand cu ochii. Uimitoare e si consistenta hranei, din minuscule oua de insecte, din maruntei purecei de trandafir, puiul neajutorat se modeleaza in pasarea deplin zburata.










        Era data de 11 mai cand am vazut micuta ceata familiala de pitigoi suri.












 Calculand termenele de clocire - doua saptamani - plus alte maxim doua saptamani pentru a ajunge la stadiul de adolescenti zburdalnici, dar inca dependenti de parinti, rezulta o data aproximativa de incepere a cuibaritului in perioada 10-11 aprilie, plus/minus cateva zile. Misiune indeplinita cu mult succes, de obicei femela depune si cloceste singura cca 7-10 oua. Cam acesta era si numarul de pui vazut de mine facand atata zarva in salcami si apoi in rondurile de trandafiri. Trebuie spus insa ca in trandafiri nu coborau decat parintii, doar ei stiau sa controleze plantele de micutele afide, sa culeaga probabil mai multe deodata, si sa le aduca cioculetelor pofticioase.





 

Perechea de pitigoi suri se formeaza pe viata, probabil parintii stiau demult locul si il considerau minunat, atat pentru gasirea scorburilor necesare cuibului, cat si pentru gasirea hranei din abundenta pentru micuti. Interesant ca pitigoii suri au un singur rand de pui, practic la jumatatea lui mai misiunea reproducerii lor anuale se incheiase cu succes. O misiune epuizanta, din cate se vedea si pe aspectul general al parintilor, care nu le mai da energia necesara pentru a o lua de la capat in cursul aceluiasi sezon. Desi nu se poate spune ca e o pasare rara, e un pitigoi mai pretentios, mai delicat poate, nu are o rata de inmultire si raspandire la fel de mare ca alti pitigoi, mai ales cei mari. Chiar si pitigoii albastri si pe alocuri, cei codati, isi fac aparitii mai dese, mai regulate. Ma bucur ca am intalnit familia de pitigoi suri, mai ales ca ma chemau parca prin ciripelile lor, altfel as fi putut trece pe langa ei fara sa ii vad.












miercuri, 11 mai 2016

PITULICE SFARAITOARE, Phylloscopus sibilatrix

PITULICE SFARAITOARE, Phylloscopus sibilatrix













        Este cea mai aurie dintre pitulicile de pe la noi, fara "luminitele" de pe piept si de la sprancene nici nu as fi reusit s-o reperez in foliajul dens si verde-intunecat al padurii. 




    De fapt, era un grup mai mare de pitulici sfaraitoare, probabil proaspat sosite din migratie, in aprilie. Din acest punct de vedere pot sa spun ca mi se pare cea mai tarzie dintre cele trei tipuri mai raspandite de pitulici de pe la noi. Pitulicile mici si cele fluieratoare apar inca din luna martie, sosesc destul de regulat pe la mijlocul lunii martie, le vezi atunci trecand in mici grupulete in pomii inca desfrunziti. La pitulicea sfaraitoare, misiunea devine mai grea, frunzisul pomilor lasa prea grele cortine pentru pasarile cele marunte din paduri si cranguri.




       Intr-adevar, pitulicea sfaraitoare este o pitulice a padurii, cu arbori inalti, fara mult subarboret. Misiunea zaririi ei e ingreunata si de faptul ca isi cauta hrana la inaltime in copacii maturi, labirinte de crengi si frunze la multi metri deasupra observatorului.
      Numele de "sfaraitoare" nu suna prea inspirat dar descrie oarecum cantecul ei, care se diferentiaza de cel al celorlalte pitulici prin niste note prelungi. Are insa doua tipuri de cantec, in afara de notele prelungi "sfaraite" mai are si un ciripit maruntel si continuu, pe un ton mai grav insa, diferit de cel al frunzaritelor. Ar putea semana cu frunzarita galbena prin auriul de pe gusa si piept dar e vizibil mai mica si are o alta forma, nu atat de prelunga ca cea a frunzaritei. O nota alungita in corpul ei o are insa pitulicea sfaraitoare prin lungimea aripilor care aproape ca ar ajunge cu varful la lungimea cozii daca nu ar obsinui sa si le tina putin lasate. 





Acest caracter de diferentiere e important in raport de pitulicea mica si cea fluieratoare, care si ele pot avea intr-un grad mai mare sau mai mic nuante de galben si oarecare spranceana decolorata. Picioarele sunt in general in culoare deschisa, un caracter in plus de diferentiere fata de pitulicea mica, dar nu si fata de cea fluieratoare.


Niciodata insa acel galben al celorlalte pitulici nu straluceste curat, e mai sters, mai estompat, sau mai amestecat cu alte nuante. La pitulicea sfaraitoare e un galben pur si la piept si la spranceana si in plus este accentuat si de penajul alburiu de pe abdomen.



       Cum am mai spus, e o pasare strict migratoare, migreaza in Africa tropicala si ecuatoriala, soseste prin aprilie, din ce am observat eu, si incepe sa cuibareasca in sfarsit de aprilie si mai. Interesant e faptul ca pe cat de arboricola este in cautarea hranei, la cuibarire isi alege totusi solul, cuibarind in covorul adanc de frunze al padurii, la adapostul unor crengi cazute, mascata de trunchiul vreunui copac sau in tufe scunde, aproape de pamant. Oricum cuibul trebuie sa fie foarte bine ascuns intrucat atat ouale cat si puii cad prada altor pasari, nu numai rapitoarelor consacrate, ulii, soimi, dar si gaitelor sau ciocanitorilor de talie mare. De aceea cuibaritul in copac ar fi mult mai expus pericolelor si vederii acestor pasari, apropierea de sol ofera mai multe ascunzisuri. Ouale sunt bineinteles foarte micute, ca si ea, si de o aparenta generala maronie, fiind in fapt albicioase cu foarte multi pistrui, pete brune. Aceasta culoare le face neobservate pe sol sau in vecinatatea solului, printre crengi si frunzis uscat. Creste cca 5-6 pui, mai rar 7-8 si depune maxim doua ponte pe an, mai ales atunci cand primul cuib este distrus/pradat. Regula ar fi la ea insa o singura ponta pe an, spre deosebire de multe alte pasarele care depun in mod obisnuit doua ponte, unele gasind timp chiar si pentru a treia.
        Femela si barbatusul seamana la penaj. Chiar si juvenilii au culorile aurii in penaj, uneori mai terne dar alteori mai evidente, fiind inconjurate de mult puf alb.
        Posibil sa fie la fel de raspandita ca si celelalte doua specii de pitulici mentionate, dar e mai greu de observat, preferand padurea matura fara mult subarboret. E intalnita in zona de foioase. 



      Se mai gaseste si in parcurile tip padure dar in general, in gradini si parcuri, avand tufe de tot felul si solul fiind mereu deranjat de trecatori, se gaseste mai rar.