Translate

luni, 21 aprilie 2025

 VULTURUL PLESUV SUR, Gyps fulvus















   Vulturii fac parte din acea categorie speciala de pasari care au cunoscut o descrestere masiva pe teritoriul tarii noastre, pana la disparitia lor din avifauna ei ca pasari cuibaritoare. Foarte rar apar cateva exemplare care nu se reproduc la noi, apar in pasaj, in hoinareala. O parte dintre ele provin din programele de reintroducere din alte tari. 
       Pentru ca situatia de la nivelul tarii noastre este generala in Europa, o descrestere inregistrandu-se si pe celelate continente. Vulturii sunt pasari de clima mai calda in general, chiar si la nivelul climei temperate o prefera pe cea cu influente sudice. Astfel ca Romania era o limita nordica a arealului speciei in zona si la primele schimbari aceasta limita a cedat, s-a restrans mult spre sud, spre Africa si Asia. Nici acolo vulturii nu apar in numere mari dar nici disparuti ca in Europa nu sunt. Toate speciile de vulturi au fost in mod egal lovite, nu se stie exact de ce. Pe primul loc intre motive sta campania de otravire a unor mamifere pradatoare, ducand indirect si la otravirea vulturilor. Modernizarea societatii umane, regulile sanitare mult mai stricte in ultima suta de ani au facut ca acesti "sanitari" ai campurilor si padurilor sa nu mai aiba o hrana indestulatoare. Cel putin din randul animalelor domestice hrana a scazut drastic, dar si din randul faunei salbatice. 
        Mai exact, ca sa nu ne ferim de cuvinte, vulturii traiesc pe seama animalelor moarte si lasate in voia sortii pe campuri. Nu sunt singuratici decat de nevoie, ca specia sa se simta bine, sa cuibareasca, sa ocupe un teritoriu are nevoie de un prag de populatie care a devenit imposibil de atins si de sustinut in mod natural in noile conditii ale continentului european . Chiar si cu programele de introducere, trebuie asistenta permanenta in ceea ce priveste hrana. Dar vulturii hoinaresc mult dupa hrana si uneori isi aduc aminte si de vechile lor teritorii. Astfel ca se mai intampla sa apara cate un exemplar si la noi, foarte putine insa, si foarte rar. Patru specii de vultur apar azi la noi in tara:vulturul hoitar, din care am vazut unul anul trecut in "canioanele" Dobrogei, vulturul negru, cu care nu am avut ocazia sa ma intalnesc , vulturul barbos, la limita dintre vulturi si acvile, extrem de rar, si vulturul plesuv sur, cu care m-am  intalnit in aprilie anul acesta ,2025, in Lunca Dunarii a Olteniei. 
      Parasind introducerea generala despre toate speciile de vultur care au cuibarit vreodata pe la noi si la care tragem sperante sa ne mai viziteze, sa trec acum la descrierea speciei intalnite intamplator anul acesta:vulturul plesuv sur. In alte limbi i se mai spune si grifon, un cuvant care se folosea si la noi, insa mai mult pentru pasari mitologice, cu puteri speciale, mai ales in zona minereurilor de aur, pasari legate de simbolistica aurului. Exista si cateva trimiteri religioase la grifoni si mai ales in lumea fantastica a basmelor. Astazi insa, in ornitologie, s-a incetatenit termenul de vultur plesuv sur, care descrie infatisarea sa, mai ales a capului sau, ce pare golas, acoperit de perisori scurti de culoare sura. Este o pasare foarte mare, cu anvergura uriasa a aripilor, de marimea celor mai mari acvile de la noi. Dar vulturul se deosebeste fundamental de acvile prin aceea ca nu isi ataca prazile ci planeaza si cauta animale deja moarte, mai ales in zonele unde ar putea fi astfel de aglomeratii. Zona lui de cuibarire favorita este la munte, pe stanci, se gaseste in sudul Europei, in Africa si Asia. Dar in cautarea hranei merge oriunde , mai ales planeaza asupra zonelor deschise, zonele umede, cu pasuni, etc, pe unde ar putea gasi animale moarte. 
   Intr-un areal propice lui, cu mancare din abundenta, ar sta in grupuri largi, ar cuibari in colonii. Cand sunt putini se multumesc sa fie si singuratici, ba chiar cautarea in singuratate e singurul mod de supravietuiere, putinele starvuri abia ajung unei singure pasari. Este o pasare maiestuoasa, are nevoie de multe pentru a ajunge la maturitate, astfel ca parintii depun si cresc un singur pui. Acest pui are nevoie de eforturi mari si multa hrana. Fiind o pasare mare, impresionanta, inteligenta, are si o speranta de viata destul de mare, de peste 30 de ani. Cel mai in varsta exemplar cunoscut a atins 42 de ani, traind in captivitate.
   Ca infatisare, este destul de specifica coloratia lui in maro-nisipiu, tivit insa la aripi si la coada cu un cafeniu mai inchis. Aripa este foarte lata, mult mai lata decat la vulturul hoitar care are o forma mai ascutita la aripi. Gatul este foarte lung insa in zbor si-l tine indoit. Din anumite unghiuri culoarea generala la cap si gat s-ar vedea alba, in realitate este sura si in anumite unghiuri se vede deschisa culoarea, in altele se vede inchisa. Coada este potrivit de mare si putin rotunjita in V.  Gatul lor golas este o adaptare la tipul de hranire, cand se adancesc cu capul si gatul lung in interiorul carcaselor pentru a cerceta bine toate maruntaiele, sa se poate curata usor de resturi de sange si umori. Sunt cele mai bine adaptate pasari la bolile microbiene, de aceea curatarea locurilor de cadavre de catre ei era foarte folositoare pe vremuri. Acum, normele sanitare i-au cam inlocuit pe acest 'sanitari' de moda veche, si nu stim cum vor evolua lucrurile. Deocamdata , in programele de introducere vulturii nu sunt lasati doar pe hrana ce si-o pot gasi singuri, sunt puternic sustinuti de oameni, li se arunca bucati de carne. Programele de introducere sunt destul de recente, dupa anii 2000, cele mai puternice fiind in Spania si Franta , mai recent si in Balcani, mai ales in Bulgaria. S-au ales tarile sudice, cu climat mai cald, mai mediteranean sau submediteranean pentru o rata de succes mai mare. Deocamdata rezultatele par promitatoare, exista si inmultire in salbaticie, desi are caracter timid, de exceptie. Insa aceste populatii sunt abia la inceput poate pe parcurs se vor adapta din ce in ce mai bine si vor constitui un nucleu pentru populatii cu adevarat salbatice, fara interventie umana. Din punctul meu de vedere ramane insa destul de insurmonatabila problema gasirii hranei in mod natural, hrana suficienta si pentru adulti dar si pentru puii in crestere. S-ar putea sa fie nevoie de ajutorul omului pentru lungi perioade de acum inainte. 
  O pasare asa masiva ar putea fi considerata lenta, mai ales cand ii place sa se ridice spre soare pe curentii calzi si sa observe terenul pe o arie cat mai cuprinzatoare. Insa poate atinge si viteze foarte mari in zbor, mai ales in habitatele ei mai favorabile cand urmareste cirezile de animale salbatice migratoare, sau pe marii pradatori vanand vreun animal mare de unde spera sa culeaga resturile ospatului. Nu ataca niciodata animale vii , sanatoase, in plina putere, dar celor ranite si cazute la pamant le poate da lovitura finala. Raman in categoria pasarilor de prada, cu regim carnivor, incarcat de proteina. Mancarea lor preferata ar fi lesurile proaspete de mamifere mari, domestice sau salbatice, insa la nevoie mananca si lesuri mici de pasari, pesti aruncati la mal, reptile, amfibieni, mai noi sau mai vechi. Nu isi permite sa fie mofturos, mananca orice ii aduce necesarul de proteina si supravietuirea.
Vulturul plesuv sur vazut de mine gasise ceva hrana in zonele umede din Lunca Dunarii, insa a fost destul de repede observat si fugarit, mai intai de un erete de stuf, apoi de o cioara. In zare se vedeau crestele inzapezite ale Balcanilor si cel mai probabil de acolo venise.



 Pentru cautarea hranei un vultur plesuv sur calatoreste si 150 km intr-o zi. Cioara l-a alungat in zbor cu spatele catre punctul unde ma aflam, pana la o anumita departare, detul de mare.. Acolo a inceput sa se roteasca si a urcat mai inalt pe cerul insorit, topindu-se in cele din urma in lumina puternica a soarelui. Este si printre pasarile care se pot ridica pana la inaltimi ametitoare. Asadar , disparitia lui din raza mea vizuala nu s-a produs decat pe cca 100 m pe orizontal, s-a produs mai ales pe verticala. 
      Probabil aceasta imagine pe care am trait-o si eu i-a inspirat pe vechii autori de legende sa urce in spatele grifonilor diverse personaje fantastice care sa urce astfel in imparatia soarelui. 
   

 NOTA: exista si posibilitatea ca pasarea observata de mine si fotografiata foarte slab sa nu fie un exemplar de vultur-plesuv sur. In teren, prima observatie, fara sa am camera la indemana, mi-a aratat o pasare cu capul alb, gat lung si o culoare pe spate foarte uniforma si foarte deschisa. Tineretul de codalb are un penaj foarte patat, cu mult cafeniu inchis, capul de culoare inchisa si patata, lucru care contravine direct cu observatia mea in secundele cand pasarea fost aproape de mine. Pana am luat si pregatit aparatul pasarea deja zburase la distanta, dupa care s-a ridicat in ocoluri mari pana foarte foarte sus pe cer. De la acea distanta spre soare imaginile sunt destul de miscate si albul este intunecat de la contralumina. Inteleg ca identificarea pe astfel de poze poate fi neconvigatoare insa deocamdata decizia mea este ca pasarea era un vultur sur, pastrand articolul cu generalitatile despre aceasta specie, precum si toate pozele , in succesiunea lor, indiferent de calitate.  Sper ca urmatoarea mea observatie in primul rand sa existe - este o pasare foarte rara si cum eu nu practic twitch-ul trebuie sa fie o pasare gasita in premiera doar de mine- si in al doilea rand sa pot realiza fotografii de documentare mai concludente. 






















 



 

miercuri, 2 octombrie 2024

PITULICE CU SPRANCEANA GALBENA, Phylloscopus inornatus

PITULICE CU SPRANCEANA GALBENA, Phylloscopus inornatus

PITULICE CU SPRANCEANA GALBENA, Phylloscopus inornatus

PITULICE CU SPRANCEANA GALBENA, Yellow-browed warbler



PITULICE CU SPRANCEANA GALBENA, Phylloscopus inornatus

PITULICE CU SPRANCEANA GALBENA, Phylloscopus inornatus



       O intalnire neasteptata, o intalnire surpriza, asa cum sunt deja toate intalnirile cu specii noi, atunci cand ai depasit 318 specii vazute. Cu unele mici exceptii , imi lipsesc din lista numai speciile foarte rare, cu aparitii accidentale sau foarte greu de observat.   Uneori trebuie sa cauti activ aceste specii noi, in sensul ca trebuie sa te duci in perioada si in tinutul unde ar putea sa apara (insa in cazul meu, niciodata la twitch, la pont) , uneori iti apar ele in cale, fara sa le cauti catusi de putin. Asa a fost si cazul acestei pitulici, mi-a aparut in cale dintr-odata, fara sa caut, sa ma gandesc chiar ca ar putea sa imi apara in fata ochilor. 

   Ma bucuram pur si simplu de valul de pasaj al pitulicilor, undeva la altitudine mare, la 1700m, la liziera superioara a padurii de molid. Un molid mai singuratic se razletise de padure la marginea unui izvor care reusise sa sape o valisoara adanca. Aici, in aceasta prapastie, avand umiditate de la izvor si fiind adapostit de vanturile categorice ale pajistilor alpine, un brad mai marisor chema la el pasare dupa pasare. Nu mai stiu care a fost prima pasare urmarita intre crengile molidului: o fasa de munte, cred. Au urmat un codros de munte, un ausel sprancenat, o pitulice fluieratoare, un pitigoi mare si tot asa. La un moment dat a inceput sa fluture printre crengute o alta pasare micuta, am crezut ca este una dintre multele pitulici care pareau sa aiba un pasaj important peste munti, Pitulicile sunt greu de urmarit si fotografiat, m-am gandit sa fac totusi acest efort, nu pentru ca as fi avut nevoie de fotografii cu pitulici, dar ma gandeam sa exersez bine diferentele intre pitulicile fluieratoare si cele mici, diferente foarte plastice, fluide, inselatoare, minutioase. Inima mi-a tresarit la vederea benzilor transversale de pe aripi... de cand imi doream sa gasesc acest "pattern" la o pitulice! In general, pitulicile din specii mai rare se gasesc doar prin prinderea lor pentru inelare. Banuiesc ca si atunci e o surpriza placuta sa gasesti astfel de specii, dar senzatia de a vedea pe viu, libera si complet independenta fata de tine o astfel de pitulice, e frumoasa cu adevarat. Speciile de pitulici comune la noi nu au astfel de benzi transversale pe aripi. Spranceana asa bine marcata mai au dar nu in combinatie cu cele doua dungi de pe aripa. Identificarea speciei se face usor si repede, este o pitulice cu spranceana galbena. Mai sunt doua specii, la fel de rare, foarte asemanatoare, mai ales pitulicea de Himalaya, dar, intr-o mai mica masura si pitulicea cu tartita galbena. 

    Caracterele clare de identificare pentru pitulicea cu spranceana galbena sunt, in ordinea in care le-am observat eu in teren: 1. cele doua dungi transversale pe aripa, cea de jos mai mare, si foarte vizibila, cea de sus, pe jumatate sau mai putin. La exemplarul meu am vazut bine intai spatele cu aceste dungi, foarte bine marcate, si cea lunga si cea dinspre umar, mai scurta, dar tot bine marcata. 2. spranceana, lata si lunga, de culoare alb-galbuie. Oricat de sprancenate ar fi unele pitulici fluieratoare, la comparatie directa se vede ca spranceana lor este mai subtire, mai fina.  Culoarea la Phylloscopus inornatus nu este niciodata atat de galbena precum ii spune numele in limba romana ci galbuie, un alb-galbui. 3. Ciocul are o baza portocalie destul de intinsa. Aceasta diferenta e importanta pentru a face deosebirea fata de pitulicea de Himalaya, care are ciocul mai intunecat si cu un mic punctisor portocaliu la baza mandibulei. In general pitulicea de Himalaya are un penaj mai intunecat, mai verde masliniu, picioare negre, cioc inchis la culoare. Pitulice observata de mine este clar in cel mai tipic penaj pentru o pitulice cu spranceana galbena si anume un verzui mai luminos, picioare de culoare deschisa, asortate cu mandibula pe jumatate portocalie. 

      Nu m-as fi intalnit poate niciodata cu aceasta pitulice in Oltenia, la 1700 m altitudine in munti, daca nu ar avea o particularitate importanta in migratie.  Aceasta pitulice traieste aproape exclusiv in Asia si anume in Siberia, de la muntii Ural spre est, in Mongolia si in nord-estul Chinei. Spun aproape pentru ca exista o populatie, aflata chiar pe un trend ascendent, pe pantele vestice ale Muntilor Ural, tehnic vorbin , cu un picior in Europa, desi multi dinte noi nu ne gandim ca ar mai fi Europa la muntii Ural. Marea majoritate a populatiei de pitulici cu spranceana galbena migreaza iarna spre sud-estul Asiei si Indonezia, cum e si normal. Populatiile de pe versantii vestici ai Uralului nu migreaza in directia sud-estului asiatic ci aleg o cale mai excentrica, dar poate mai usoara si mai scurta, spre climatul oceanic al Europei de vest. Astfel ca anual, prin sfarsitul lui septembrie- inceputul lui octombrie, un numar oarecare de astfel de pitulici trec, mai mult nevazute decat vazute, spre Anglia, Franta, Olanda  si alte tari cu ierni blande, indulcite de ocean. O astfel de pitulice am vazut si eu, cel mai probabil, venind in diagonala dinspre Ural sau Siberia spre vestul Europei, trecand si peste Carpati in Oltenia, in pasaj. Nu cred ca va alege sa ierneze la noi  in tara, desi nimic nu e imposibil.  Daca influentele submediteraneene se vor accentua in Banat, Oltenia, Dobrogea, poate ca va exista si aceasta optiune. Deocamdata insa cred ca pitulicea si alte surori de-ale ei, daca vor mai fi fiind, se vor duce in tinturile sigure, incercate de sute, poate mii de ani, de la tarmurile vestice ale Eurpei. 

     E o pasare insectivora, are nevoie de insecte si pe timpul iernii, nu neaparat insecte active ci si formele lor de hibernare. In tinuturile ei de cuibarire prefera padurile si palcurile de copaci din tinuturi muntoase, de aceea pastreaza, observ, si la noi preferinta pentru padurile situate la cea mai mare altitudine. De cuibarit nu cuibareste in copaci, cum am fi tentati sa credem pentru o pasare atat de arboricola, ci la baza lor, ca si alte pitulici dealtfel: cuib la baza arbustilor, tufelor, din iarba uscata si iarba moale, in care creste 4-5 pui. In unele zone ale Asiei poate fi considerata abundenta, pentru noi este o raritate siberiana, care trece intamplator prin Romania. 
















 

joi, 22 august 2024

PRIGORIE (2), Merops apiaster

PRIGORIE (2), Merops apiaster  


PRIGORIE , Merops apiaster

PRIGORIE , Merops apiaster

PRIGORIE , Merops apiaster



PRIGORIE , Merops apiaster




PRIGORIE , Merops apiaster

PRIGORIE , Merops apiaster

PRIGORIE , Merops apiaster




 



PRIGORIE , Merops apiaster

PRIGORIE , Merops apiaster

PRIGORIE , Merops apiaster


PRIGORIE , Merops apiaster

PRIGORIE , Merops apiaster








 














































   Anul 2024 este un an foarte bun pentru prigorii, chiar abundent in Dobrogea, asa ca m-am decis sa le dedic un capitol nou la postarea generala despre specie. Dintre toate regiunile tarii noastre, Dobrogea prieste cel mai mult prigoriei. Astfel ca in mai 2024 cea mai comuna pasare, absolut in toate locurile in care am mers pentru birdwatching, era prigoria. Isi anunta prezenta nelipsita mai intai prin sunet si nu trecea mult timp pana sa isi faca aparitia. Stolurile nu erau mai mari decat de obicei insa densitatea lor in spatiu era deosebita fata de alti ani. Si plasticitatea, le gaseai nu numai in apropierea rapelor si falezelor, ci oriunde, la liziere si in poieni de padure, pe malul marii, in statiuni printre hotelurile de pe langa mare, pe campurile agricole, in cariere (loc preferat), printre ruine de cetati, in podisuri cu islazuri, peste tot. Am umblat mult in timpul celor zece zile, am strabatut in lung si in lat cele doua judete ale Dobrogei, cu accent pe judetul Constanta.Asa ca pot face o generalizare si o comparatie cu alte regiuni, sau chiar cu Dobrogea insasi, insa in alte primaveri. Poate specia este pe un trend ascendent, sau poate doar anul precedent si acesta au fost ani buni, cu hrana abundenta si locuri de cuibarit. O singura prigorie este foarte frumoasa, mai multe prigorii, si peste tot raspandite, dadeau un farmec exotic si mai accentuat fata de farmecul obsinuit pe care oricum il are acest tinut de langa mare. Am vazut si multe colonii care isi pregateau cuiburile, ci perechi in ritualuri de curtare cu cele mai diverse insecte, in general albine si viespi, dar si fluturi sau libelule. Mai sunt locuri bogate in prigorii, Podisul Transilvaniei de exemplu, sau Podisul Mehedintiului, dar Podisul dobrogean este mult deasupra, este cel mai bun loc de observat prigorii, in toata splendoarea lor. 

 La sfarsitul verii si inceputul lui septemebrie aceasta abundenta, generalizata, s-a confirmat prin numarul neobisnuit de stoluri care au trecut peste muntii Parang spre sud.  Timp de 3 saptamani, minim, s-au auzit zi de zi, si vazut, stoluri mari, galagioase, zburand la inaltime, uneori poposind in peisajele de munte, chiar si la altitudini de pe 2000 m. Un numar mare, desoebit fata de anii precedenti. 

Mai 2024, Dobrogea.






















































































































































































































































































26 mai 2024




















































25 aprilie 2025, Mehedinti