LA DISTANTA DE UN SECOL, Schimbari mari si mici (7)

LA DISTANTA DE UN SECOL, Schimbari mari si mici (7)

      Corvide, ciocanitori, cuci, drepnele, dumbravenci, pupeze, prigorii, pescarei, caprimulgi

     CORBUL, Corvus corax, a suferit o scadere majora de populatie in ultima suta de ani. O foarte mica revigorare se observa pe alocuri in zilele noastre, dar departe de anvergura pe care o aveau inainte. Acum un secol specia era prezenta in numar mare peste tot, la campie, la deal, la munte, pe cand in ultimii 50 de ani a devenit o pasare preponderent de munte, cu arealul restrans doar la munti si chiar la zonele inalte din munti, s-a retras foarte mult din spatiul antropizat. La munte si cuibareste, pe cand in urma cu un secol era mult mai obisnuita cuibarirea ei in padurile batrane de la campie si deal, in zavoaie. Astazi cea mai obisnuita priveliste a corbilor este in pereche, sau exemplare singuratice, aglomerari de corbi se vad foarte rar. Inainte vreme aceste aglomerari de corbi erau ceva uzual, la campie, la deal, pe oriunde, in jurul vreunui hoit, se strangeau grupuri de 10-20 de corbi, iar in anumite zone se vedeau pasaje si de 80 de exemplare intr-un stol. Cauzele acestei scaderi sunt mai multe, Lintia, in 1940,  identifica una dintre ele "In Banat incepe sa devina tot mai rar, fiind urmarit pretutindeni unde se face ocrotirea vanatului, pentru stricaciunile ce le poate face vanatului marunt" si solicita ocrotirea pasarii si declararea lui ca monument al naturii. Pe langa aceasta persecutie cu arma sau la cuib, cred ca un factor important al scaderii lui dramatice a fost, ca si la vulturi, ecarisajul modern, normele moderne sanitare care nu mai permit lasarea la liber a hoiturilor de animale domestice si salbatice, sursa majora de hrana a corbilor. Doar in zonele alpine omul nu a putut patrunde peste tot pentru a realiza adunarea hoiturilor de animale, mai ales salbatice, astfel ca s-a retras in acest mediu, care altadata era pe ultimul loc ca preferinta, prefera zonele locuite de om si de multele lui animale domestice, animale ale caror resturi trenau pe campuri, oasele lor fiind curatate de corbi si de vulturi. 
     CIOARA NEAGRA, Corvus corone, o specie de cioara raspandita in vestul Europei, la noi se ratacesc foarte putine exemplare. Au trecut de fapt zeci de ani de cand nu a mai fost observat niciun exemplar ratacit pe la noi, in colectiile de observatii ale lui Dionisie Lintia exista doua intrari, si anume in Socodor, jud, Arad, in anul 1900, si in centrul Timisoarei, in 1932. 
      CIOARA GRIVA, Corvus cornix, desi e o cioara care se gaseste pretutindeni, si in numar destul de bun, impresia mea este ca si aceasta populatie a scazut intr-o anumita masura. In descrierile lui Dombrowski si Lintia apar uneori in stoluri de sute de exemplare, stoluri de o anvergura care azi lipseste. Cele mai mari aglomeratii de ciori grive, daca numara cateva zeci de exemplare, cel mai adesea fiind vazuta insa in grupuri de pana in zece, sau chiar solitare. Dombrowski scria despre cioara griva ca, la noi in tara, este mai frecventa decat in orice alta tara in care a avut ocazia sa calatoreasca. Stolurile de sute de exemplare nu erau ceva exceptional, ci regula in fiecare an, mai ales toamna. 
        Foarte frecventa era si CIOARA DE SEMANATURA, Corvus frugilegus, considerata de Dombrowski ca cea mai numeroasa specie de pasare de la noi. Oricat de frecventa ar fi azi, si astazi pare nelipsita si in numar foarte mare, totusi numarul lor a scazut, si se vede asta pe descrierea si numaratoarea marilor colonii de ciori de semanatura care existau atunci si care mai exista azi. In Romania de dinainte de Marea Unire, Dombrowski numarase cca 50 de colonii imense de ciori , unele dintre ele numarand peste o mie de cuiburi. Astazi aceste colonii de anvergura sunt mai putine si mai mici. In trecut aceste colonii alcatuiau adevarate "metropole" de ciori, dand multe toponimii, de ex. Cioara, Cioroiu, Coroiasi, Ciorogarla, Cioranca, Ciorani, etc. 
      Si STANCUTELE, Corvus monedula, sunt astazi la noi in numar mare, totusi o oarecare scadere probabil le-a afectat si pe ele. Pareau sa fie in acelasi numar cu cel al ciorilor de semanatura, asa ca aprecierea as face-o proportional.
       COTOFANA, Pica pica, e o specie rezistenta, de succes, erau foarte frecvente acum 100 de ani, sunt frecvente si azi, de fapt cred ca numarul si arealul lor a crescut in ultimele doua decenii cand au cucerit destul de masiv spatiile verzi din orase, fie ele mai mari, gen parcuri, dar si cele mici, dintre blocuri.
       ALUNARUL, Nucifraga caryocatactes, o specie in scadere fata de 1900, atat la nivelul alunarilor cuibaritori in Carpati, cat si la nivelul pasajelor de alunari cu cioc subtire dinspre Siberia. Numarul alunarilor descrisi acum 100 de ani pare sa fie sensibil mai mare decat azi, hoinareau iarna in zona subcarpatica, in zona deluroasa, in numere mari. Astazi raman niste aparitii destul de regulate dar rare si singuratice in padurile de brad de o anumita marime si expunere, nu peste tot. Iar "invaziile" de alunari cu cioc subtire dinspre Siberia sunt disparute, sau cel putin se pastreaza la un nivel foarte slab, care nu mai poate fi numit invazie, un simplu pasaj. Acum un secol si chiar mai bine erau descrise ierni in care acesti alunari invadau zonele de ses si localitatile, cu o frecventa destul de mare, ani succesivi, sau la intervale de aprox.5 ani. Totusi ulima mare invazie e descrisa la nivelul anului 1911, inca de pe atunci invaziile cam disparusera, deja in decada a doua a secolului 20. 
      GAITA, Garrulus glandarius, se mentine in schimb la o populatie ce pare egala cu cea din vechime, Acceasi arie de raspandire, preferinta la cuibarire pentru padurile de munte, de conifere, dar nu numai, iar aria de iernare si pasaj cam peste tot in tara. 
     STANCUTA ALPINA, Pyrrhocorax graculus, o specie care nu apare astazi in avifauna tarii noastre, si nici acum 100 de ani. Totusi exista un exemplar naturalizat si niste observatii notate in anul 1889 cum ca aceasta specie s-a gasi in Retezat, si in Fagaras.
       DUMBRAVEANCA, Coracias garrulus, o specie frumoasa, colorata, vizibila si usor de gasit, care a scazut destul de marcat in ultima suta de ani. Chiar daca astazi pare o specie in numar marisor in zona de sud a tarii, acest numar este mic, prin comparatie. In zone precum Ardealul si Banatul chiar a disparut in decurs de un secol, abia acum existand o anumita revenire a speciei, si aceea cu ajutor din partea oamenilor (cuiburi artificiale). Chiar daca noi o vedem preponderent in spatiile agricole sau pastorale deschise, dumbraveanca are nevoie de paduri, de paduri de ses si deal, cu poiene si cu arbori batrani, scorburosi. Problema este ca multe din aceste paduri batrane din zonele joase au disparut, si in perioada interbelica dar si in perioada comunista, cand era o mare cerere de teren agricol, in detrimentul celui impadurit, in zonele cu pamant fertil. Padurile au ramas in suprafata mare la munte si in zonele de dealuri inalte, unde dumbraveanca nu se simte in arealul ei, are nevoie de zone insorite si semi-aride, nu umede si reci. In zonele sudice, de-a lungul Dunarii sau in Dobrogea au rezistat in numar mai mare si din cauza ca acolo cuibaresc in buna masura in pereti inalti de lut, au deci locuri de cuibarit pastrate in numar mai mare. Acum un secol era considerata ca frecventa in intreaga tara, mai putin in Carpati, si foarte putin sperioasa, spre deosebire, de exemplu, de dumbravencile din Germania, intrucat la noi nu erau deloc persecutate, astfel ca oamenii se puteau apropia de ele cu usurinta, oamenii le erau indiferenti.
      PRIGORIA, Merops apiaster, a cunoscut situatii fluctuante. In perioada interbelica, Dionisie Lintia se plangea de o scadere marcata a ei. Aceasta scadere s-a pastrat o lunga perioada, pana acum cateva decenii, 20-30 de ani. Astazi populatia de prigorii pare sa fie revigorata, iar descrierile de astazi pot semana in oarecare masura cu cele ale lui Dombrowski, inainte de anul 1900, mai ales cele legate de cuibarire. Nu si dupa, pentru ca la inceputul secolului 20 a existat o vanare in masa a acestor pasari, pentru penaj. Iata ce scria Dionisie Lintia: "Si aceasta splendida pasare se apropie incet, dar sigur, de disparitie; cu multi ani inainte, pe cand cercetam Dobrogea pentru prima oara, m-a uimit enorma frecventa si cantitatea acestor pasari. Astazi, e drept, este inca frecventa, dar nici pe departe in asa masse mari ca inainte. Motivul este simplu, si anume ca negustorii de pene germani si francezi veneau la noi in tara aproape in fiecare an si distrugeau sistematic o colonie dupa alta, in timpul cand cuiburile adapostesc puii, caci in acest timp se pot impusca mai usor pasarile batrane."
     In pasaj se pot vedea multe prigorii, insa situatiile descrise de Dombrowski, cu mii si mii de prigorii, observabile in interval de o zi (7 septembrie 1902, in Baragan- 20 km) par astazi destul de imposibile. In migratie se pot vedea cu zecile, foarte rar cu suta, mai ales prin sudul Dobrogei, sau in anumite puncte de langa Dunare.
       PESCARELUL VERDE (sau albastru) , Alcedo atthis, avea la noi o situatie foarte buna, acum un secol. Lintia scria ;"Deoarece aceasta pasare nu este expusa la noi unor persecutari nebune, ca acele din Europa de Vest, ea se gaseste in numar destul de mare pe langa toate apele din tara....Este o pasare sedentara, si numarul lor se mareste simtitor iarna, prin pasarile migrate de la Nord". Acum 100 de ani Lintia putea scrie despre acest pescaras ca este una dintre cele mai frecvente pasari clocitoare din tara, aflata pe mai toate apele dar cuibarind chiar si la distanta de ape, prin diverse surpaturi, mai ales in Dobrogea. Descrierea de astazi se potriveste intr-o oarecare masura, dar nu intrutotul. Nu mai este atat de frecventa clocitoare, desi se gaseste pe multe ape, si pe langa Dunare, si pe paraie de munte. In zona de ses insa, la distanta de Dunare, in mijlocul marilor campii agricole si dealuri cultivate nu mai cuibareste pe apele de acolo decat intr-o foarte mica masura. Mai des se gaseste pe paraiele de munte. Si in Dobrogea s-a restrans strict pe langa ape, nu mai cuibareste la distanta de apa. Iarna sunt mai usor de vazut pentru ca apar in orase, in lunci, nu stiu daca in numar mult sporit cu cei de la nord, pur si simpu devin ei mai vizibili omului, fiind in zone usor accesibile, nu prin munti sau pe canale.
      PUPAZA, Upupa epops, a cunoscut vremuri foarte bune acum 100 de ani, apoi a cunoscut timp indelungat o scadere marcata, mai ales in perioada comunista, cu agricultura intensiva si monoculturi, si foarte putine vite crescute in gospodarii. Dupa caderea comunismului si revenirea la agricultura oarecum mai traditionala, cu vite crescute in afara marilor ferme, cu terenuri cultivate fiecare cu ce doreste si dupa puteri, specia a cunoscut o revenire destul de spectaculoasa, a inceput sa devina comuna chiar si in sate, prin curti si gradini, peste tot pe unde cauta insecte, in proximitatea vitelor mari si rumegatoarelor de orice talie crescute in zona rurala, in regim liber. Atunci, ca si acum, se poate intalni peste tot, mai frecvent in Dobrogea si pe langa Dunare, dar exista in toate regiunile. In pasaj am vazut-o anul trecut si la mare altitudine, la 1800 m in muntii Parang. 
      CIOCANITOAREA PESTRITA MARE, Dendrocopos major, o specie bine reprezentata si in trecut si in prezent. Ramane si azi cea mai frecventa si mai raspandita specie de ciocanitori, in toate padurile (mai putin cele de conifere), si in toate zonele, mai putin zona alpina. 
      CIOCANITOAREA DE GRADINI, Dendrocopos syriacus, o specie care acum 100 de ani abia isi facea aparitia iar astazi a ajuns sa fie o ciocanitoare comuna, frecventa, mai ales in localitati, dar nu numai. La noi in tara, primele aparitii sunt consemnate de I. Catuneanu, in 1933, si anume in Muntenia. In Ungaria primul exemplar fusese capturat in 1928. Cam atunci s-a realizat patrunderea ei, dinspre pensinula balcanica spre nord. Destul de rapid, numarul lor  a crescut in orase, astfel ca in anii 1940 si urmatorii devenise o prezenta cuibaritoare obisnuita. Astazi se gaseste in numar mare, pastreaza preferinta pentru localitati. 
      CIOCANITOAREA CU SPATE ALB, Dendrocopos leucotos, numita pe vremuri si ciocanitoare de munte, era o pasare localizata, nu foarte comuna, dar probabil mai raspandita ca astazi, putand fi capturate exemplare si in padurile din nordul Bucurestiului sau din Dobrogea. De fapt in Dobrogea chiar se identificase prezenta unei subspecii, Dendrocopos l. lilfordi, o pereche impuscata la 12 aprilie 1899, la Taita, jud. Tulcea,  si se considera ca specia ar fi cuibaritoare si sedentara in padurile de la Babadg si Macin.
       CIOCANITOARE MICA, Dryobates minor, pare sa aiba aceeasi raspandire si frecventa ca acum 100 de ani. Poate fi intalnita cam in orice padure, mai putin cele de conifere in zona inalta de munte, dar nu e exclusa prezenta ei nici acolo. Iarna patrundea si acum si in urma cu un secol, si in orase, sate.
        Acelasi lucru l-as spune si despre CIOCANITOAREA DE STEJAR, Dendrocopos medius. 
       CIOCANITOAREA  CU TREI DEGETE,  Picoides tridactylus, o pasare de munte, o pasare a padurilor de brazi, atunci ca si acum, a padurilor de brazi intinse, din zone reci si umede, acolo unde bradul se simte bine si formeaza masive. Foarte rar coboara din mediul ei preferat. 
       CIOCANITOARE NEAGRA, Dryocopus martius, o specie cu o usoara scadere pe alocuri, mai ales in Dobrogea, unde era intalnita in toate padurile din zona, mai ales Babadag si Macin, dar si altele din sudul judetului Constanta, astazi prezenta ei in Dobrogea e limitata mai mult la nord, la zona Deltei. De asemenea, a disparut ca pasare cuibaritoare in multe din padurile de ses si deal, unde poate fi vazuta doar iarna, cand hoinareste dupa hrana in zonele joase. In general, cuibarirea in padurile de fag este mult mai sporadica, prefera clar padurile de brad de la munte.
     CAPINTORTURA, Jynx torquilla, a scazut si ea ca numar, acum 100 de ani prezenta ei era data ca sigura si frecventa in toate livezile de pomi fructiferi, una sau chiar doua perechi cuibaritoare. Era considerata ca foarte frecventa in orice padure, din orice areal, mai ales cele insorite, cu poiene, cu luminisuri. Si astazi poate fi gasita in multe locuri, dar mult mai limitat decat in descrierea de acum 100 de ani. In pasaj, mai ales cel de primavara, dar nu numai, sunt mai numeroase si pot fi vazute cu o mai mare usurinta. Anul trecut, in 2018, a fost o primavara cu un pasaj important de capintorturi, observat de mine si in Oltenia, si in Banat. Acum un secol Lintia descria un astfe de pasaj numeros, in primavara anului 1933, la sfarsit de aprilie si inceput de mai, in zona Banat si chiar si in oras, in Timisoara.
       CIOCANITOAREA VERDE, Picus viridis, fara schimbari notabile, nici in ce priveste frecventa, nici arealul.
        CIOCANITOAREA SURA, Picus canus,  in schimb, a cunoscut o scadere de populatie, pe vremuri era foarte frecventa, a doua ca frecventa dupa ciocanitoarea pestrita mare. Astazi, desi nu e o ciocanitoare chiar rara, nu e nici atat des intalnit, e mult mai localizata, mai ales marele areal din zona zavoaielor dunarene s-a restrans.
      CAPRIMULGUL, Caprimulgus europaeus, o specie care a scazut in intervalul prezentat, atat ca pasare cuibaritoare cat si ca pasare de pasaj. Era considerata ca frecventa, in orice areal, preferabil in regiunile joase, insa se citau si cazuri de caprimulgi cuibaritori in zona jnepenisului. Chiar daca e o pasare greu de observat, cu viata nocturna si camuflaj excelent, totusi prezenta ei, rara sau frecventa, ar fi tradata de sunetul specific. Astazi, caprimulgul cuibaritor este foarte localizat, nu se afla chiar peste tot si nu in numar mare. Si mai vizibila este scaderea lor in timpul pasajului, astazi acest pasaj este neobservabil, in timp ce acum un secol se vedeau , toamna mai ales, grupuri mari si mici de caprimulgi, cate 20-30, sau chiar mai multi, asa cum citeaza Dombrowski o astfel de "invazie" la Comana, 25 septembrie 1900.Astfel de privelisti cu stoluri de caprimulgi nu au mai aparut de mult timp si nici nu pare posibila aparitia lor intr-un viitor apropiat. Astazi abia daca se observa cu mult efort si cautare cate un exemplar, de auzit iarasi foarte rar, si in general in anumite locuri stiute, foarte putine la numar.
        DREPNEAUA, Apus apus, o specie prezenta in numar bun si acum si in urma cu un secol, totusi eu cred ca s-a produs o scadere a ei, nu mai exista colonii atat de mari precum cea descrisa de Lintia la capul Dolosman, cu 500 de perechi intr-un singur perete de faleza. Exista si acum colonii in multe zone, la munte, in orase, in Dobrogea dar sunt mai mici. Cred ca , oricat de mare am considera numarul de drepnele pe care il vedem azi, prin comparatie e mai palid decat in trecut. 
       A avut loc insa o importanta extindere de areal a unei alte specii de drepnea, si anume, DREPNEAUA MARE, Tachymarptis melba, drepnea care nu exista la noi in tara acum 100 de ani, doar cateva aparitii cu totul si cu totul accidentale, de fapt o singura observatie certa, din 1853, un mascul tanar la Sibiu. De atunci specia a intrat in tara in mai multe locuri, si si-a facut chiar si colonii de cuibarire. Cea mai cunoscuta mie si urmarita de mine mai amult ani la rand, este colonia din Gorj, din Cheile sohodolului, insa drepneaua mare se gaseste azi in mai multe puncte din tara. Interesant ca, in general, exista in ultima suta de ani cateva patrunderi si extinderi de areal dinspre sud, dinspre zona mediteraneana, deloc in sesn invers, dinspre zona boreala. Nu exista deocamdata nici o retragere certa a pasarilor provenite si cu preferinta pentru climatul rece, nici patrnderi ale pasarilor d eprivenineta pontica (de la est) , in schimb avem la nivel de un seco cateva patrunderi hotarate dispre clima mediteraneana sau sudica. Aceste patrunderi nu snt nici atat de putine- ca specii - incat sa nu s eobserve un trend, dar nici atat de multe ca sa devina o regula si un fapt sigur asteptat si in viitor. Sunt doar tendinte, si nu putem sti cum vor evolua lucrurile.
         CUCUL, Cuculus canorus, o pasare la fel de frecventa si astazi si acum 100 de ani, fara restrangeri de habitat, poate fi intalnit de la campie pana in padurea de munte la altitudine mare si jnepenis, cele mai mari populatii find totusi in zonele de zavoaie, de lunca, zonele calde, umede si insorite. Se descurca bine in gasirea specilor gazda atat in padurile cu subarboret si luminisuri, dar si in stufarisuri. Si datele de migratie ale cucului s-au pastrat identice, fara schimbari.

       

LA DISTANTA DE UN SECOL, Schimbari mari si mici (6)

LA DISTANTA DE UN SECOL, Schimbari mari si mici (6)

 Pasarile rapitoare, de noapte si de zi. 

     BUFNITA (Bubo bubo) : o scadere masiva de populatie si o restrangere de areal. Bufnita (sau buha mare) era in plina scadere si pe vremea lui Lintia, cu toate acestea era inca raspandita peste tot, in paduri de ses, de deal, de munte, si foarte mult in Dobrogea si pe langa Dunare. Existau peste tot perechi cuibaritoare, in toate regiunile, iar in Dobrogea exista un pasaj foarte important ca numar. Una din cauzele scaderii identificate acum un secol era distrugerea cuiburilor si prinderea pe scara larga a puilor de bufnita si cresterea lor pentru vanatoare. In acest tip de vanatoare, astazi interzis, bufnitele erau folosite ca momeala, atrageau pasarile rapitoare dar si altele, astfel ca acestea puteau fi impuscate. Si pentru observatii ornitologice era folosita, stiut fiind ca prezenta ei nelinistea multe pasari, care astfel incepeau sa ii dea tarcoale. Astazi se pastreaza o mica parte din populatia cuibaritoare, la munte in principal, si in masura mai mica in Dobrogea, iar pasajul si iernatul sunt slabe numeric, practic neobservabile. A trecut vremea zecilor de bufnite ascunse prin ierburile inalte ale Dobrogei la vanatoare de rozatoare si pasari, azi intalnirea cu o bufnita, cu o buha mare, e foarte rara, in tinuturi izolate, si exemplare singuratice, maxim in pereche.

     HUHUREZUL MARE, Strix uralensis, pare sa aiba o situatie nu mult schimbata. Atunci, ca si acum, foarte putine perechi cuibaritoare in paduri de mare intindere de la munte. O infuzie crescuta de huhurezi mari , in toate formele, negricioase, roscate si argintii, dinspre nord, in sezonul rece. Acum 200 de ani insa, raspandirea ei era mai larga, Dombrowski cunostea cuibariri pe langa Bucuresti, la Caldarusani si Cernica, pe langa Dunare, la Cernavoda.

      HUHUREZUL MIC, Strix aluco, cu schimbari (reduceri de populatie) legate de restrangerea arealului. Este prezent in padurile de ses, de deal si de munte, mai frecvent in cele de ses. Cum aceste paduri de campie sunt mult micsorate si disparute pe alocuri, campia fiind "redata agriculturii" in perioada comunista, si numarul de huhurezi mici a scazut semnificativ in zona de campie. 

     CIUFUL DE PADURE, Asio otus, prezinta o schimbare, o descrestere, insa nu atat de marcata. Ramane una dintre cele mai raspandite rapitoare de noapte, insa nu la nivelul de acum 100 de ani. Atunci era prezenta aproape in fiecare padure, de la ses, de la deal, de la munte, din apropierea localitatilor, cu o preferinta pentru zonele deluroase. Acum perechile clocitoare nu sunt intr-un numar atat de mare, sunt pe alocuri. Iarna, si acum si in urma cu 100 de ani, numarul ciufilor de padure sporea prin aparitia unor ciufi nordici, veniti aici la iernat, in palcuri de cateva zeci intr-un loc. Numarul maxim dat de Lintia pentru un palc venit la odihna intr-un copac sau mai multi invecinati este de cca 40 de exemplare. Cam asa este si azi, numerele mai mari sunt exceptionale. 

     Nu acelasi lucru se poate spune despre CIUFUL DE CAMP, Asio flammeus, acesta a cunoscut o scadere majora, devenind chiar o aparitie rara, sau cel putin, localizata si sporadica. Denumirea folosita pe atunci pentru ciuful de camp era de "ciuf de balta", denumire care arata preferinta lui pentru habitatele umede. Acestea s-au redus cu mult la nivelul tarii noastre, astfel ca s-a redus vizibil si numarul de ciufi de camp. Majoritar o pasare de pasaj si iernare, pe vremea lui Dombrowski se puteau cita si cateva cuibariri in lagunele din Dobrogea, dar si in Banat, consemnate de Lintia (Sacalaz, Niarad, Giulvaz, Cioreni etc), si in Transilvania, atestate in adnotarile si colectiile de pasari din aceasta zona (regiunile Cluj, Mures, Fagaras, Sibiu, etc.). Mai impresionante erau insa marile aglomerari din sezonul rece, cu sute de pasari in Baragan ("s-au vazut in repetate randuri grupuri razlete, de cate o suta si mai multi..." ), in Campia de Vest "cu zecile si sutele laolalta". Lintia aminteste chiar de o anumita "invazie" de iarna in Timisoara, in anii 1930-1933, cand aceste pasari, "sosite din tarile nordice, au invadat toate cimitirele din Timisoara, cate 10-20-45 de exemplare pe cate un conifer". Astazi se mai vad foarte, foarte rar asemenea aglomerari, un numar de 10 exemplare per grup fiind un numar urias, cu rare consemnari. Cel mai des apare cate un exemplar pe ici pe colo, in anumite regiuni, pe langa mare, prin mari regiuni umede, destul de regulat in fiecare iarna, dar foarte putini. Cuibariri nu mai sunt atestate la noi in tara, populatiile nordice par sa se fi imputinat dramatic, sau cel putin sa ne ocoleasca pe noi. 

      STRIGA, Tyto alba. In 1903 Dombrowski scria despre ea ca "in Romania, apartine raritatilor". Lintia era de parere ca e mai frecventa, si probabil ca pentru zona de vest a tarii avea dreptate. Si azi are preferinta pentru aceleasi zone in care era gasita si acum 100 de ani, si anume zona de vest si zona de campie din sud-estul Romaniei, sudul Prahovei, Ilfov, Giurgiu, Calarasi, Cernavoda. Aici mai sunt sanse ca striga sa mai fie gasita, insa in numar foarte mic.

      CIUSUL, Otus scops, era o pasare foarte frecventa acum 100 de ani, si astazi este destul de frecventa, cuibareste in localitati adeseori, in parcuri mari din orase, sau in sate prin livezi. Se gaseste si in paduri, bineinteles, nu a suferit modificari majore in ultimul secol. In ultimul timp pare sa aiba o populatie in crestere, cel putin in localitati, in urma cu 10-20 de ani nu era atat de prezenta precum e azi. 

     O alta pasare care a ramas foarte frecventa, si acum 100 de ani si astazi, este CUCUVEAUA, Athene noctua. In ultimii ani a patruns destul de mult si in orase, printre blocuri, cuibarind pe blocuri, inainte vreme cu una-doua decade era foarte prezenta insa mai mult la tara, sau in cartierele cu profil rustic, cu case si gospodarii.  O pasare foarte legata de localitati, in Dobrogea era mentionata si o desprindere a ei de locurile de cuibarire de prin poduri si ruine, cuibarind acolo in numar mare in rape, surpaturi, maluri inalte, locuri stancoase. Si azi se pastreaza aceasta prezenta dobrogeana numeroasa a ei si in zonele salbatice, nu numai in localitati. 

      MINUNITA,  Aegolius funereus, sau cucuveaua incaltata, o pasare montana rara, si acum, si in urma cu 100 de ani, dar si cu un mod de viata ascuns, care o face dificil de observat.  Isi pastreaza preferinta pentru padurile foarte intinse de conifere, reci si umede, de aceea prefera Carpatii din partea de nord a tarii, versantii cu expunere nordica sau estica, alteori vestica, pentru umiditate, insa in zonele cele mai reci, fara expunere solara majora, zonele cu intindere mare de molid si brad, nu se afla peste tot prin padurea de conifere a muntilor. 

      CIUVICA, Glaucidium passerinum, numita si cucuveaua pitica, posibil sa fi fost mai frecventa acum 100 de ani, era considerata ca prezenta prin toate padurile de brad, astazi este si ea destul de localizata. 

       CIUHUREZ, Surnia ulula, o pasare boreala care in trecut mai avea "invazii" spre sudul Europei, ajungand extrem de rar si la noi. In 30 decembrie 1904 a fost gasita o femela adulta in Caras Severin, in padurile aferente localitatii Carlsdorf, pe atunci ( azi, Staierul Bosneagului, Moldovita, suburbie a orasului Moldova Noua). Tot din acea perioada mai dateaza exemplare relativ aproape de tara noastra, Slovacia, Ungaria de nord, totusi in Banat s-a inregistrat o patrundere a ei destul de sudica, prin comparatie. Nu a mai fost observata de atunci.
       RAPITOARELE DE ZI sunt pasari care in mare parte au suferit schimbari radicale in ceea ce priveste marimea populatiilor si raspandirea. Voi incepe cu o specie a carei situatie s-a modificat intrutotul. SOIMUL DUNAREAN, Falco cherrug, era acum 100 de ani o pasare considerata "foarte frecventa" in intreaga tara (mai putin la munte), si in numar si mai mare pe langa Dunare si in Dobrogea. La noi era considerata o pasare indrazneata, putin sperioasa fata de oameni, intrucat nu suferea mari persecutii din partea acestora. Dombrowski o considera, prin numarul ei mare si prin obiceiul de a ocupa cuiburile altor specii de rapitoare, destul de daunatoare si colecta cu usurinta multe exemplare, pareau in numar interminabil.  Ii considera principalii stricatori ai cuiburilor de codalb si acvile imperiale, vulnerabile la acea data. Soimii dunareni erau in schimb prezenti peste tot, in toata campia, in zona deluroasa, in zavoaiele si luncile apelor. Era o pasare de padure insa terenul de vanatoare se extindea in principal asupra terenurilor umede. In decurs de un secol specia a primit o dubla lovitura: disparitia in mare parte a padurilor dunarene si de ses, precum si restrangerea zonelor umede. Fara teritorii propice cuibaritului, si fara zone intinse de vanatoare, de hrana, specia a scazut pana aproape de punctul critic al disparitiei. Astazi e prezent in numar foarte mic, cuibarirea lui e ajutata de oameni prin cuiburi artificiale la care a raspuns in numar scazut, mai ales in Campia de vest. Mai este vazut din cand in cand prin Dobrogea, aparitii sporadice. 
      O specie cu cateva aparitii accidentale la noi, in trecut, SOIMUL SUDIC,  Falco biarmicus: nu s-a mai inregistrat nicio prezenta a lui din 1903, de cand dateaza ultima observatia in zona Bazias. Tot in acea zona se pare ca mai fusesera cateva observatii (pasari colectate) in vechime.
       SOIMUL CALATOR, Falco peregrinus, o specie care a cunoscut timpuri mai bune, dar si mai rele. In mod cert numarul lor este acum mult mai scazut decat acum 100 de ani, insa in ultimii ani pare sa fie pe un trend ascendent, dupa ce ajunsese aproape de disparitie. Exista azi un numar mic de perechi clocitoare in tara, in schimb pare sa fi crescut numarul pasarilor care vin sau trec la iernat, posibil ca din acestea sa ramana si mai multe pentru cuibarire la noi, mai ales din tineret. In Banat, in perioada 1900-1955 Lintia atesta cuibarirea ei doar in zona de munte. La nivelul anilor 1900 insa, in prima decada, Dombrowski atesta cuibarirea ei chiar si in Bucuresti, si anume o pereche de soimi care cuibarea pe biserica din Piata Amzei, de mai multi ani, din pacate impuscata in 1901, si cuibul cu 3 oua dat jos. O a doua pereche intre 1905 si 1906 a clocit si a scos in fiecare an cate trei pui, pe cladirea Oficiului postal central de atunci. O alta cuibarire este data in zona podului de la Cernavoda. Era o perioada cand soimii nu se sfiau sa foloseasca constructiile umane ca sa cuibareasca, de atunci acest tip de cuibarire la noi a disparut, ramanand cateva perechi doar in adancul muntilor, pe stanci. In ultimii ani par sa fie ceva mai multe perechi cuibaritoare si ceva mai multi soimi calatori in pasaj, chiar si in orase mari. Sunt semne bune, dar deocamdata minore.
      O pasare de pasaj si iernare, SOIMUL DE IARNA, Falco columbarius, era mai frecventa acum un secol, putand fi descrisa drept o prezenta "obisnuita". Astazi, desi apare regulat in fiecare iarna, nu are un numar asa de mare de indivizi incat sa fie vazut peste tot, sunt cateva regiuni preferate cu un numar scazut de exemplare.
        SOIMUL RANDUNELELOR, Falco subbuteo, era , de asemenea, o pasare mult mai frecventa, fiind gasita peste tot in partile de ses, mai rar in Subcarpati si rara la munte. Astazi se pastreaza aceeasi distributie, cu mentiunea ca sunt zone foarte intinse de ses si deal unde nu apare deloc, preferand mai ales sud-estul tarii, sau zonele din apropierea marilor intinderi umede. 
        A scazut mult in populatie si VANTURELUL DE SEARA, Falco vespertinus,  in urma cu un secol era una dintre cele mai frecvente rapitoare de zi, cel putin in sudul tarii, unde si clocea regulat. Urias era si numarul celor din pasaj, "numarul lor din septembrie si aprilie este uneori enorm, abia daca se poate aprecia." Se pastreaza si acum preferinta lui pentru partea de sud-est a tarii, dar mai apare si in alte zone din sudul Olteniei, de exemplu, sau din Campia de Vest. S-au dus insa marile si numeroasele colonii de vanturei de seara, s-a dus privelistea celor cateva sute de soimi la vanatoare de insecte pe deasupra Dunarii sau a marilor lacuri. 
      Asociate acestor enorme stoluri de vanturei de seara erau si cate unul-doua exemplare de VANTUREL MIC, Falco naumanni, astazi disparut din tara noastra. Acum 100 de ani era chiar si o pasare cuibaritoare, nu in numar mare, dar oricum existau destule perechi care cloceau in zona subcarpatica, mai ales in Transilvania si Banat, in zone de langa Sibiu, Fagaras, Brasov, in defileul Dunarii, in regiunea invecinata Retezatului. 
     Dupa o astfel de scadere, pana la disparitie, a vanturelului mic, in sfarsit, o pasare despre care am placerea sa spun ca efectivele sale s-au mentinut la fel, posibil chiar sa fie in crestere, VANTURELUL ROSU, Falco tinnunculus. Si in urma cu100 de ani, si acum, este o pasare clocitoare foarte frecventa, si in toate tipurile de areal, de la ses pana la varful muntilor. In plus fata de trecut, se observa in ultima decada o patrundere din ce in ce mai puternica in zona oraselor mari, cuibareste nestingherit pe multe blocuri inalte, pe diverse cladiri, ba chiar a inceput sa aiba cutezanta gugustiucilor si sa cuibareasca la pervaze sau pe balcoane, si peste tot pe unde gaseste un loc ferit de intemperii si de pericolul dezmembrarii cuibului. Inainte cuibarea aproape exclusiv in cuiburi de cioara de semanatura si de cotofene, precum si in maluri lutoase sau gauri din stanci. 
      ACVILA DE MUNTE, Aquila chrysaetos, o pasare despre care Dombrowski afirma ca nu este o specie atat de rara in Carpatii nostri, dar care scazuse mult in primele decenii ale secolului trecut, asa cum afirma Lintia, continuatorul observatiilor si muncii lui Dombrowski. Astazi acvila de munte are o populatie mica, chiar daca exista dispute intre cei care o vad comuna si cei care o vad foarte rara. Din pacate aceste dispute au mai mult o tenta de orgoliu castigator sau invins, decat una de aflare a unei realitati obiective. Probabil ca adevarul este undeva la mijloc si populatiile sunt la un nivel mic, egal sau mai mic decat cel sesizat de Lintia. La nivelul anilor 1950 Dionisie Lintia aprecia la 50 numarul perechilor clocitoare in Romania. Posibil ca astazi sa fie mai mic sau egal. Zonele unde pot fi vazute acvilele de munte sunt in general Apusenii, Retezatul, Fagarasul, nordul Carpatilor Orientali, in rest apar sporadic si mai mult in perioada de pasaj.
      ACVILA DE CAMP, sau acvila imperiala, Aquila heliaca, o populatie adusa la disparitie, dupa ce in prima jumatate a secolului 20 se putea scrie despre ea "pasare clocitoare frecventa, in Dobrogea...dar cloceste regulat si in multe alte puncte ale tarii". In perioada de pasaj si de iernare, numarul de acvile de camp crestea mult, Dobrogea chiar fiind un loc de iernare. Acvilele de camp au disparut pentru o lunga perioada de timp din tara noastra, abia acum, in ultimii ani se inregistreaza o vaga revenire, prin cateva cuiburi in extremitatea vestica si cateva aparitii de pasari, inca necuibaritoare, in Dobrogea. Pe vremea lui Lintia cuibarea frecvent in luncile Dunarii, insa mai mult in partea de sud-est, de la Oltenita inspre mare, in Moldova, in zona Bacaului si la Prut, mai rara in vestul Munteniei si in Oltenia. Se mai gasea si in Banat, mai ales in zona de sud a Banatului, in preajma Dunarii. Dombrowski a colectat un numar mare de pasari, cca 150, si de asemenea, nota ca in primavara anului 1900, la o singura incursiune in Muntenia, a descoperit 42 de cuiburi ocupate, fara sa mai puna la numar si multe alte cuiburi care au scapat vederii lui si oamenilor sai. Peste cateva decenii Lintia aprecia o populatie redusa la jumatate si prevedea o reducere si mai drastica a acesteia. Reducerea s-a facut pana la disparitie, pasarile ce mai pot fi vazute acum sunt patrunderi din alte tari, din alte zone, in regiuni de granita.
        ACVILA TIPATOARE MARE, Aquila  clanga, o specie de pasaj si iernare,  era considerata o pasare destul de frecventa, cel putin in estul si sud-estul tarii, pe langa Prut si Dunare, dar si in alte regiuni. Astazi are aparitii cu totul sporadice, cam in aceleasi locuri, mai regulat in Delta. 
     ACVILA TIPATOARE MICA, Aquila pomarina, era una dintre cele mai frecvente pasari rapitoare, atat ca pasare clocitoare cat si in pasaj. Fara sa fie cu adevarat rara, populatia ei a scazut destul de mult, clocind intr-un numar mult mai mic, si doar in anumite regiuni, lipsind in altele, fara motive evidente. Acum 100 de ani se puteau descrie privelisti precum " in iulie si august, cand puii zboara din cuib, perechea batrana se muta cu ei pe holde, unde la aceasta epoca putem vedea deseori zece pana la cincisprezece acvile tipatoare mici pe sperietorile dintre semanaturi" . Astazi si vederea unui singur exemplar este o bucurie, aglomerari nu se mai vad nicicand. 
      ACVILA MICA,  Aquila pennata, colectia lui Dombrowski numara 235 de exemplare. Cam acesta era numarul la multe specii de rapitoare si aceste exemplare colectate, adica impuscate si impaiate, reprezentau doar o picatura intr-un numar incalculabil mai mare. Astazi  e interzisa complet impuscarea acestor pasari, pentru orice scop ar fi acela, chiar si stiintific, insa ar fi aproape imposibil, poate nici nu s-ar gasi atatea exemplare, sau poate ca s-ar extirpa complet specia pentru o astfel de colectie. Dau aceste cifre pentru a avea imaginea amplorii scaderii populatiilor de pasari in numai 100 de ani, la cele mai multe specii, si cu precadere la marile rapitoare. Acvila pitica era considerata drept o clocitoare foarte frecventa in anumite regiuni, Dobrogea, Baragan, Oltenia, Ilfov. Astazi, in anumite regiuni, cum ar fi Oltenia, e aproape disparuta ca pasare cuibaritoare, in altele cum ar fi Dobrogea, se mai pastreaza la un anumit nivel. Un numar mai mare de acvile mici apar in pasaj, dar departe de ceea ce era pe vremuri. 
       ACVILA DE STEPA, Aquila nipalensis, era o aparitie rara, dar regulata, in perioada de pasaj. Mult mai multe decat astazi, treceau prin Dobrogea, in colectia lui Dombrowski aflandu-se colectate 8 exemplare, toate din judetele Constanta si Tulcea. Si Lintia colectase trei exemplare, toate din Banat. In numar mic, mai trec si astazi exemplare, preponderent prin Dobrogea dar si prin alte regiuni. Din anul 1910 se citeaza si o cuibarire in aceasta zona, Dombrowski primind doi pui nezburatori.
      ACVILA PORUMBACA, Aquila fasciata, o specie care nu a mai fost vazuta la noi de mai bine de 100 de ani, in notitele si colectia lui Dombrowski existand mai multe semnalari si pasari colectate, astfel: 3 acvile porumbace, in noiembrie 1898 in zavoaiele Dunarii dintre Giurgiu si Oltenita, alte cateva exemplare vazute sau colectate in regiunea Baragan-Dobrogea. 
      
     SORECARUL COMUN, Buteo buteo, nu era o pasare chiar atat de comuna ca astazi, era in numar mai mic, intrucat aparea ca pasare clocitoare numai in zona de munte, in zona Carpatilor. La deal si campie erau vazuti doar in hoinareala dupa hrana, si nu in numar mare. Era si o diferenta intre regiuni, fiind mult mai comun in Transilvania decat in restul tarii. Si astazi se mentine o favorizare a Transilvaniei de catre sorecarul comun, acesta fiind un loc unde am vazut aglomerari si de cate 40 de sorecari intinsi prin holde pe o suprafata foarte mica, o densitate nemaintalnita in alta parte, nici chiar in Dobrogea. Oricum Lintia si Dombrowski dadeau acest sorecar drept o pasare comuna doar in Ardeal, nu si in restul tarii, scriind despre ea " o pasare obisnuita, dar nu prea frecventa, in Carpati. " Subspecia vulpinus era tratata separat, sub numele de sorecar caucazian, considerata aparitie rara, in pasaj. Lintia mai distinge o subspecie, numita sorecarul soiman, asemanator cu soimul in miscari, pasare de pasaj numeroasa primavara, mai ales in Baragan si Dobrogea, unde inregistreaza si cuibariri.
      SORECARUL INCALTAT, Buteo lagopus, pasare de pasaj si iernare, destul de numeros in trecut, aparea in numar mare in iernile grele, in Banat dar si in multe alte regiuni. Considerat o pasare blajina, putin sperioasa, Lintia nota ca exemplare tinere cad "cu droaia prada puscasilor incepatori" si ca e distrusa specia "cu nemiluita". Valuri intregi de pasari colectate se acumulau in atelierele preparatorilor de pasari impaiate, acestia neputand face fata la volumul de munca. Am dat in amanunt aceste notatii destul de crude, insa asa era epoca. Astazi, suntem la ani-lumina distanta de astfel de numere, nimeni nu observa, nu mai asista la privelisti "cu droaia" si "cu nemiluita" de sorecari incaltati, apar destul de regulat dar in numar foarte mic, comparativ cu ceea ce a fost odata. 
       SORECARUL MARE, Buteo rufinus, in schimb, pare sa fi cunoscut o mica crestere de populatie in timp. Acum 100 de ani era o pasare de pasaj, cu totul intamplatoare, rara, si nu cuibarea in tara. Astazi aparitia ei in anumite zone, Dobrogea, Oltenia, este destul de sigura si cu un numar bun de exemplare pentru o specie in extindere, mai ales iarna, dar exista si cateva perechi clocitoare.
        ERETELE DE STUF, Circus aeruginosus, o specie care se prezinta binisor si astazi, dar in scadere fata de acum 100 de ani, din cauza reducerii habitatului umed, cu multa stufarie. Frecventa totusi, pe fiecare balta de o oarecare anvergura, foarte frecventa in Dobrogea si in Delta.  Acum 100 de ani nu se inregistra nicio prezenta a ei pe iarna, astazi persistenta unor exemplare si la iernat este destul de comuna. 
       ERETELE VANAT, Circus cyaneus,  posibil ca prezenta lui pe teritoriul nostru sa fi crescut insa doar in ceea ce priveste lunile de iarna. Acum 100 de ani iernarea la noi era mai rara, doar in iernile blande, acum se pare ca mai toate iernile sunt mai blande decat in urma cu un secol intrucat eretele vanat ierneaza la noi an de an. In rest se pastreaza aceleasi date, nu este pasare clocitoare, apare in numar oarecare in pasaj, in anumite zone umede si mai ales pe langa mare. 
      ERETELE ALB, Circus macrourus, o specie cu scadere marcata. Acum un secol era o "pasare frecventa" si clocitoare si in pasaj. Prin august, septembrie sunt descrise privelisti precum: "de pe un punct mai ridicat se pot vedea deseori cate treizeci pana la patruzeci de exemplare zburand." Motivul scaderii lui dramatice nu este atat de evident, intrucat aceasta pasare cauta sesuri intinse, fara padure, sesuri care s-au marit ca intindere, si balti mici, nu neaparat mari habitate umede. A cunoscut insa o masiva descrestere atat la noi ca pasare clocitoare, cat si in restul Europei, nemaiavand de unde sa vina atatea si atatea pasari de pasaj, sau de iernare, cum se intampla altadata in cazul masculilor de erete alb care alegeau sa stea la noi peste iarna in numar considerabil. 
      ERETELE SUR, Circus pygargus, era considerat ca cel mai rar intalnit dintre ereti, dar totusi nu foarte rar. Un alt nume al lui era de "gaie de lunca" "erete de lunca" nume care i se potriveste oarecum. Eu l-am vazut mai mult in regiuni joase, in lunci cultivate, unde e posibil sa si cuibareasca. Numarul e intr-adevar destul de mic, dar regulat in sudul tarii. Ca si pasare clocitoare, acum 100 de ani era mai frecvent in Baragan, si cred ca aceasta preferinta a lui s-a pastrat.
       ULIUL PORUMBAR, Accipiter gentilis, acum 100 de ani era o pasare "sedentara obisnuita in toate regiunile tarii". Astazi este destul de prezenta dar numai in regiunile care au padure mai mare prin apropiere, regiuni de deal, de munte, de lunci impadurite, mai putin in zona de stepa si fosta silvo-stepa devenita campie agricola. Numarul lor este insa mult mai mic decat acum 100 de ani, cand erau prinsi mii si mii de exemplare in capcane, impuscati, si totusi specia prospera peste tot, parand sa aiba un numar interminabil de indivizi, oricat razboi i-ar fi declarat oamenii. 
     O crestere a populatiei pare sa aiba ULIUL PASARAR, Accipiter nisus. Dombrowski il considera numai oaspete de iarna, nu il intalnise deloc in timpul verii ca pasare clocitoare. Ori astazi prezenta lui pe timp de vara si la cuibarire este deasupra oricarei indoieli, si este cam peste tot. In ultimii ani cucereste din ce in ce mai mult spatiile urbane, devenind nelipsit nu numai in parcuri dar si in micile spatii verzi, cu copaci, dintre blocuri. Lintia il considera totusi prezent ca pasare clocitoare, dar numai in padurile de conifere, padurile de munte, mult mai rar in alte zone. Azi e prezent oriunde, de la lunca, campie, deal, pana la varful de munte si localitati, rurale si urbane, o specie de succes. 
       A scazut in schimb populatia de ULIU CU PICIOARE SCURTE, Accipiter brevipes, considerata pe vremuri drept o pasare clocitoare foarte comuna, astazi este mult mai localizata. Pastreaza aceeasi preferinta pentru partea de sud a tarii, fiind rar in Banat si Transilvania. Rareori se mai pot vedea grupuri de 10-12 exemplare in perioada de pregatire pentru migratie, asa cum se descrie in literatura veche de specialitate. 
     GAIA NEAGRA, Milvus migrans, o schimbare absolut surprinzatoare, de la cea mai frecventa rapitoare de zi a trecut la statutul de specie aproape disparuta de pe teritoriul nostru. Cuibarirea ei aici este astazi ca si inexistenta iar  pasajul sporadic si limitat ca regiuni si ca numar. Acum 100 de ani situatia era cu totul alta. " Dintre toate pasarile rapitoare ale tarii noastre, sorlita bruna (gaia neagra) este cea mai frecventa. Despre frecventa ei ne putem da seama numai daca cercetam Dunarea in timpul imperecherii cand pasarile se agita mai mult. In acest timp putem vedea virand, in repetate randuri, cate 50-60 sorlite brune, si este usor sa se impuste cate 20 de exemplare pe zi" In pasajul de primavara sau toamna erau cu adevarat numeroase, mai ales pe langa litoral, treceau uneori mii si mii, intr-o singura zi. 
       GAIA ROSIE, Milvus milvus, in ceea ce priveste aceasta pasare, exista contradictii intre Dombrowski, care o considera rara, si Lintia care o considera frecventa. Lintia considera ca, in timp ce gaia bruna predomina sesul, cea rosie ocupa ca pasare clocitoare aproape toate zonele impadurite de la deal si de la munte . Toamna o considera la ses la fel de comuna precum sorecarul, ocupand terenul gailor negre deja plecate intr-o migratie mai timpurie. E adevarat ca cei doi faceau observatii preponderente in regiuni foarte diferite, Dombrowski in Baragan si Dobrogea, iar Lintia in Banat. E foarte posibil ca pasarea sa fi fost foarte comuna in Banat, "vara se roteau si cate 20-30 deodata", si mai rara in sud-estul tarii. Oricum si Lintia pleda pentru o incetare a persecutiei ei "fara crutare" intrucat distrugea multe rozatoare daunatoare agriculturii, rarindu-se in unele locuri. Astazi controversa nu mai are asa mare importanta pentru ca gaia rosie e disparuta pretutindeni la noi, si ca pasare clocitoare si ca pasare de pasaj, cand si cand se mai rataceste vreuna pe la noi, cu totul intamplator. 
     CODALB, Haliaeetus albicilla, o specie foarte numeroasa in trecut, in colectia Dombrowski existand peste 400 de exemplare. "Codalbul este una dintre cele mai frecvente si mai raspandite acvile din tara noastra; toamna tarziu si iarna, numarul codalbilor sporeste cu alti indivizi de trecere. Despre neinchipuita masa de codalbi care apar toamna tarziu la Dunare, nu-si poate face nimeni, nici macar aproximativ, o imagine, daca n-a vazut-o". Degeaba incercam astazi sa ne mai imaginam asemenea numere, ele sunt departe de realitatea din prezent. Astazi vedem iarna sau in pasaj codalbi, cate unul, sau doi-trei, grupuri mai mari de 10-20 doar prin Delta si rar. In trecut, numarul codalbilor care cloceau in tara era foarte mare, astazi s-ar putea spune ca este foarte mic. Dar de pe vremea lui Lintia se puteau intrezari in anumite fragmente situatia lor viitoare, legata nu numai de restrangerea arealului si saracirea lui, dar si de persecutia cu arma. "Acum 50-60 de ani, inainte de a se indigui raurile mari din Banat si Transilvania, pe cand baltile si bratele azi moarte ale raurilor erau nesecate si padurile batrane nestarpite, codalbul nu constituia o raritate ca pasare clocitoare in Banat.....Azi, aceste cazuri sunt foarte rare, pentru ca daca incearca vreo pereche sa se stabileasca si sa cuibareasca in vreo padure din aceste regiuni, ea va fi distrusa cu siguranta de vreun puscas neastamparat. Nici in restul tarii, in afara de padurile din zavoaiele si malurile Dunarii, situatia nu este mai imbucuratoare." Un alt motiv, intrezarit deja in urma cu aproape 100 de ani, al evolutiei lor viitoare :"Tocmai din motivul ca se da deseori la hoit, foarte multi din codalbi se prapadesc, mai ales iarna, in urma consumarii hoiturilor otravite cu stricnina." Astazi aceste pasari rapitoare, absolut toate, sunt strict ocrotite, insa revenirea la populatiile din trecut este dificila, si in cele mai multe cazuri, imposibila. 
     Si la VIESPAR, Pernis apivorus, exista o contrazicere intre Dombrowski si Lintia, in sensul in care primul considera viesparul drept o pasare rara si care nu cuibarea la noi, in timp ce al doilea il considera o prezenta regulata, dar nu comuna, o pasare clocitoare pe alocuri, si in numar inconstant de la an la an. Anii ploiosi erau ani mai rai pentru viespar, cei secetosi , mai buni. Astazi, numarul viesparilor nu pare sa fi crescut, se gaseste pe alocuri, totusi destul de prezent cam in fiecare regiune a tarii, cu mai multe atestari de cuibarire. Eu l-am intalnit in paduri de lunca(salcam), in paduri de dealuri joase (stejar) si in paduri subcarpatice (gorun si fag), practic in orice regiune, mai putin in cea coniferelor.
      SERPAR, Circaetus gallicus, eu l-am vazut mai rar, si doar in marile zone umede, Dobrogea, Dunare, lacurile din Transilvania (Mures).Acum 100 de ani era considerat o pasare frecventa, clocind in aproape toata tara, dar cu preferinta pentru marile paduri dobrogene din apropirea apelor. 
     ULIGANUL PESCAR, Pandion haliaetus: nu s-a schimbat prea mult situatia lui, nu este o pasare clocitoare in tara, iar aparitia in pasaj, destul de regulata, este insa si destul de rara, putine exemplare. Se citeaza in literatura veche niste cazuri de cuibarire la noi in tara, insa destul de nesigure, un caz la Bazias, in 1904, in anii 1920 la Arpasu de Sus si la Sambata de Jos, iar in 1928 langa Turda.
      VULTURUL BARBOS sau ZAGANUL, Gypaetus barbatus, disparut azi din tara nostra, si din multe alte locuri, se incearca in alte tari introducerea lor prin exemplare obtinute in crescatorii. Un astfel de exemplar a mai hoinarit si la noi, dar fara vreo importanta in ceea ce priveste revenirea speciei.   Nici acum 100 sau 200 de ani nu erau zagani din abundenta, intalnirea cu ei era descrisa in literatura ca un eveniment de mare emotie. Se citeaza prezenta lui in Retezat, in Parang, in Godeanu, in Fagaras, in Bucegi, in Carpatii Orientali. Dar ocrotirea lui era tardiva, iata ce scrie Lintia, "Cultul alpinismului, turismului, civilizatia care patrunde azi pana in crestetul muntilor, il instraineaza tot mai mult din locurile lui bastinase, iar putinele exemplare care au mai ramas pe aiurea, nu se vor mai bucura nici ele de o viata prea lunga. Armele de vanatoare moderne de azi, ajunse in mainile unor vanatori neastamparati, dar mai ales afurisita stricnina, folosita la starpirea rapitoarelor, vor avea grija ca aceasta catastrofa totala a disparitiei acestei pasari  sa nu intarzie prea mult. " La sfarsitul secolului 19 si inceputul secolului 20 apar foarte putine observatii de zagani, ultimii fiind o pereche re-aparuta in zona Retezat. Dar " la 28 decembrie 1927, a fost impuscat in zbor, cu alice de iepuri, un zagan adult pe Surul, langa Turnul Rosu. Acest foc de pusca pare a fi pus din nou capat prezentei zaganului in Carpatii nostri, caci acest exemplar era sigur unul din perechea colonizata in Retezat."
      HOITARUL, Neophron percnopterus, o specie de vultur disparuta practic, ca si celelate specii de vultur. Observatiile sporadice de astazi, exemplare ratacite in spatiul nostru teritorial, au o foarte mica importanta in ceea ce priveste revenirea speciei. Hoitarul era cel mai rar dintre vulturi, clocind numai in Dobrogea, dar aparand si prin alte regiuni. Vulturii, in calitatea lor de necrofagi, au fost cel mai definitiv loviti in existenta lor, nu numai prin otravirile cu stricnina, care la un moment dat au fost interzise ci si prin ecarisajul modern, prin regulile sanitare strict respectate in secolul nostru al modernitatii, unde niciun cadavru de animal nu mai poate fi aruncat la intamplare pe campuri, trebuie curatate toate campurile de cadavre de animale mari si mijlocii, ce pot duce la diverse epidemii. Inainte vreme, cu 200 de ani in urma, se cresteau multe rumegatoare mari si mici, iar trupurile lor zaceau deseori moarte pe camp, neridicate de nimeni altcineva decat de necrofagii cerului si ai campurilor. Nu era desigur o situatie potrivita sensibilitatilor si cerintelor noastre moderne, dar pentru necrofagi era sansa lor la existenta. 
      In aceeasi situatie se afla si celelalte specii de vulturi, si anume disparitia aproape totala din avifauna tarii noastre, cu cateva aparitii intamplatoare, de exemplare ratacite de prin alte parti. VULTURUL SUR, Gyps fulvus, era cel mai raspandit din grupa vulturilor, cuibarind in Dobrogea, in Carpati, la Dunare. Dombrowski putuse numara 52 de vulturi suri pe un singur stejar si 300 la innoptare intr-o singura padure. 
     VULTURUL NEGRU, Aegypius monachus, se gasea in Carpati si mai ales in padurile Dobrogei. Cel mai mare card numarat de Dombrowski a fost de 11 vulturi, pe langa Mangalia, in zbor, iar la hoit, nu mai mult de 3-8 vulturi. 
     Cum spuneam, speciile de vulturi sunt practic disparute azi de la noi, interesant ca multe dintre pasarile ratacite pe aici au fost gasite flamande si intr-o stare deplorabila, semn ca nu au mai fost capabile sa gaseasca cantitatea de hoituri sau de hrana necesara sustinerii vietii. Semn ca nu se prea mai poate spera la revenirea lor in spatiul tarii noastre, cel putin nu in conditii naturale.        

LA DISTANTA DE UN SECOL, Schimbari mari si mici (5)

LA DISTANTA DE UN SECOL, Schimbari mari si mici (5)

         Cocori, dropii, porumbei, prepelite, potarnichi si toate speciile asemanatoare, gainuse, de camp, de balta, de munte.

       COCORUL, Grus grus: s-au produs intr-un secol multe si mari schimbari. Posibil sa fi scazut si la nivel global populatiile de cocori cuibaritoare in nordul  Europei, insa cel mai important, si-au schimbat rutele de migratie, ocolindu-ne astazi aproape cu totul. Grupuri foarte mici de cocori se mai vad astazi prin diferite regiuni, Dobrogea, Muntenia, Transilvania, cele mai numeroase stoluri trecand doar prin extremitatea vestica a tarii, aproape de culoarul Dunarii de mijloc, ales acum preponderent pemtru migratie, in zona noastra europeana. Ce anume i-a facut pe cocori sa renunte la ruta lor obisnuita, si majora, prin Dobrogea si prin partea de est a tarii? Greu de spus, in literatura veche, atat stiintifica cat si beletristica, erau descrise stoluri uriase, enorme, de cocori, pe campurile de porumb din Dobrogea, pe langa mare, in conflict uneori cu localnicii pentru culturile de porumb. Oare schimbarea categorica a compozitiei culturilor din Dobrogea sa fie de vina? Sa fi fost inlocuite culturile  majoritare de porumb cu cele de grau, culturi de care cocorii nu au trebuinta in pasajul lor de toamna? E o posibilitate, gasca cu gat rosu tocmai de aceea si-a schimbat ruta de migratie, alegandu-ne pe noi si pe bulgari tocmai pentru o reorientare a zonei spre cultura de grau, cultura care toamna si iarna ofera "iarba" lor gastelor. Invers, cocorii aveau nevoie de intinderi mari si tarzii de porumb, cu boabe in stiuleti sau boabe cazute la recoltare.Campurile de porumb au devenit putine in Dobrogea si astazi se cultiva si soiuri foarte timpurii, care se culeg deja din august, pe cand inainte vreme culesul porumbilor se facea prin octombrie, noiembrie. In perioada de pasaj al cocorilor era plin de porumb copt in multe locuri. Primavara au nevoie de culturi furajere, mazare, lucerna, culturi care au scazut si ele foarte mult. Eu acesta cred ca este motivul principal pentru care cocorii si-au schimbat ruta de migratie si ocolesc Dobrogea, tinut care altadata rasuna de strigatele caracteristice ale miilor de cocori. Acum un secol cocorul era si o pasare clocitoare la noi, insa foarte putine perechi, in Delta, in zona de sud a Deltei. Acum nu mai poate fi vorba de vreo cuibarire, abia daca mai apar grupuri razlete in pasaj.
       COCORUL MIC, Grus virgo, o specie foarte rara, accidentala si pe vremea lui Lintia, si astazi. In pasaj, trec anual sau mai rar cateva exemplare, prin Dobrogea. Lintia spune ca in secolul precedent lui, deci acum 200 de ani, existau marturii despre o prezenta mult mai bogata a cocorului mic in Dobrogea si pe Prut, si stoluri de sute de pasari in pasaj dar si  cuibarire. Aceste marturii nu sunt insotite de nimic doveditor, totusi e posibil sa fie adevarate si sa se fi produs o scadere majora a speciei la noi inca de la sfarsitul secolului 19.
      CARSTELUL DE BALTA, Rallus aquaticus, era considerata acum 100 de ani ca o pasare foarte frecventa, clocitoare pe toate baltile cu stuf si namol. Astazi aceste balti "corespunzatoare" sunt cu mult mai putine la numar iar carsteii de balta nu mai cuibaresc si nu mai sunt vazuti chiar peste tot. Eu apreciez o scadere a speciei fata de descrierile de acum 100 de ani.
      Mai comuna pe toate baltile a devenit, sau a fost, GAINUSA DE BALTA, Gallinula chloropus. Acum 100 de ani era data ca fiind foarte frecventa, foarte numeroasa, mai ales pe baltile de la Dunare. Aceeasi descriere se potriveste si azi, poate fi vazuta si pe baltile mari, dar e nelipsita si pe balti mici, din parcuri, de pe langa sate, sau chiar din sate, e o specie care pare sa o fi dus bine, si acum 100 de ani, si care este prospera si azi. A disparut insa in buna masura privelistea cuiburilor lor aflate in copaci, la inaltime de cca 2 m, in zavoaiele inundate ale Dunarii, astazi cloceste majoritar la sol, in stufaris, zavoaiele sunt reduse mult ca intinderi si nu mai ofera conditiile de cuibarit in copaci pentru gainusele de balta. Si atunci, ca si acum, o specie migratoare, insa multe exemplare mai si raman, in baltile adapostite si care ingheata mai greu. 
         CRESTETUL CENUSIU, Porzana parva, era dat acum 100 de ani ca foarte frecvent, pe aproape toate baltile din tara, acoperite cu vegetatie bogata, insa dificil de observat, ducand o viata ascunsa. Posibil ca aceasta viata ascunsa sa-l faca si azi neobservabil cu usurinta, eu l-am gasit relativ usor, insa numai in marile zone umede, de aceea tind sa cred ca nu e chiar atat de raspandit pretutindeni, ci doar  in intinderile umede cu o anumita anvergura si biodiversitate.
       CRESTETUL MIC, Porzana pusilla, era mai raspandit in trecut, azi e aproape disparut, sunt foarte putin locuri prin Dobrogea unde s-au putut atesta cateva perechi. 
       CRESTETUL PESTRIT, Porzana porzana, "nu e nici pe departe atat de raspandit precum s-ar putea presupune, lipsind in unele regiuni cu desavarsire, totusi in general nu e atat de rar". Asa se scria despre el acum 100 de ani, cuvinte potrivite si azi. Teoretic, se considera ca ar exista in multe locuri, dar practic si dovedit, apare in foarte putine locatii. 
      CARSTELUL DE CAMP, nu rar dar localizat la anumite cerinte de habitat, in vechime se dadea mai frecvent in fanete umede, in vii mai intinse, iar ca regiune favorita la poalele Carpatilor. In mare parte aceasta raspandire se pastreaza si azi. Cred ca per total populatia a scazut in ultima suta de ani.
      LISITA, Fulica atra, considerata in vechime drept o pasare extraordinar de frecventa, nu pare sa fi scazut foarte mult, cel putin acolo unde se mentine habitatul umed, este foarte prezenta. Foarte numeroasa este si la iernare si in pasaj, mai ales pe apele mari, pe Dunare, pe Olt, pe balti, pe langa mare, etc.
     COCOSUL DE MUNTE, Tetrao urogallus, o pasare a padurilor de brad, in zona inalta a Carpatilor, insa considerata destul de rara acum 100 de ani, "locuieste in padurile inalte din muntii Carpati, dar nici acolo nu sunt exemplare prea multe." Azi este la fel. Pentru ca specia sa se inmulteasca nestingherit si mai ales sa aiba linistea necesara desfasurarii vietii ei interzicerea completa a vanatorii la aceasta specie, intervenita foarte recent, doar de cativa ani, este foarte buna si necesara. 
     COCOSUL DE MESTEACAN, Tetrao tetrix, Lintia considera acum 100 de ani ca de vina pentru scaderea dramatica a numarului de cocosi de mesteacan din Carpatii nordici romanesti o poarta vanatoarea nelimitata, "extirpand" populatii intregi din aceasta specie. Astazi situatia ei este la fel de dramatica, specia nu si-a mai revenit niciodata la efectivele si raspandirea din sec. 19, sunt exemplare foarte putine in aceleasi zone mai greu de patruns, din Maramures, acum 100 de ani si Bacau. Potrivit lui Dombrowski, pana in 1987 existau cocosi de mesteacan si in Dobrogea, in padurea de pe langa manastirea Cocosul. Tot in secolul 19 existau cocosi de mesteacan si in muntii Apuseni, si in toti Carpatii Orientali, insa aceste populatii disparusera total, in decurs de cateva decenii de vanatoare intensa.
        O specie complet disparuta, se pare, de la noi, este POTARNICHEA DE STANCA, Alectoris graeca, prezenta ei nu a mai fost observata de decenii  intregi, iar la inceputul secolului 20 fusesera observate putine exemplare, strict in zona Clisurii Dunarii. Cele mai multe exemplare, din pacate si vanate, nu numai observate, au fost in jurul anului 1900, in zona Coronini.  Posibil ca de atunci sa nu mai fi existat nicio patrundere majora a speciei dinspre sud, pionierii speciei care reusisera acest lucru in zona Coronini sa fi fost nelinistiti si goniti prin diverse interventii nefericite, fara sa mai existe posibilitatea continuarii inmultirii populatiei in zona. Interesant ceea ce scrie Lintia despre punerea sub "ocrotire" a padurilor din zona, prin interzicerea pasunatului oilor si caprelor, implicit a cainilor insotitori care reglau numarul rapitorilor naturali ai potarnichii de stanca, vulpi, dihori, (principalul motiv identificat de el pentru disparitia speciei), care a facut foarte mult rau zonei, asa cum se intampla si azi. Zonele in care se scot turmele de rumegatoare devin in scurt timp zone moarte din multe puncte de vedere, fara ingrasamantul natural, fara rascolirea permanenta si aerisirea solului, a ierburilor, fara mecanismul de transport al semintelor pe lana oilor, vegetatia incepe sa devina din ce in ce mai uniforma, si impaslita, pipernicita, fara forfota de insecte care atrage pasarile. Observ cu tristete efectele acestei masuri lipsite de inteligenta care pustieste zone ce altadata musteau de viata salbatica, lacul Saraturi, zona Cheilor Dobrogei, si, ca si Lintia, cred ca tocmai aceasta masura absurda de "ocrotire" a dus la disparitia completa a potarnichii de stanca din zona, si a facut ca terenul sa nu mai fie deloc atragator pentru specie.
       IERUNCA, Bonasia bonasia, o pasare mult rarita in ziua de azi, practic s-a refugiat numai in padurile izolate de munte, inainte era prezenta in toti Carpatii, in padurile de foioase la limita cu bradetul, si era foarte frecventa in Moldova, in zona montana si submontana. 
     O alta specie mult rarita, fata de acum 100 de ani, este POTARNICHEA, Perdix perdix, care era foarte frecventa si larg raspandita. Ea se gasea de la campie, la deal pana in zona de gol alpin, areal pe care il pastreaza si astazi, insa in numar mult mai mic.
      Acelasi lucru l-as spune despre PREPELITA, Coturnix coturnix, o pasare foarte frecventa si foarte raspandita acum 100 de ani, astazi este prezenta cam in acelasi areal insa destul de slab numeric reprezentata specia. Si potarnichea si prepelita infloreau ca specie in perioada agriculturii traditionale, cu terenuri fragmentate din punct de vedere al tipului de cultura, fara mecanizare, cu solul mult ingrasat si atragator de insecte, de catre balegarul animalelor rumegatoare mari folosite in muncile agricole si pentru sustinerea hranei familiilor de agricultori de "moda veche". Modernizarea agriculturii, cu toate fatetele ei, mecanizare, monocultura, imputinarea drastica a rumegatoarelor, lipsa mozaicului de culturi delimitat prin tufisuri si zone de pasunat, a dus la regresul acestor doua specii, presate si de o vanatoare mult "eficientizata", ca efect letal si de deranj.
        FAZANUL, Phasianus colchicus, o pasare colonizata  la noi, in etape, in valuri de eliberare de pasari in diverse regiuni, pentru vanat. E dificil de spus in ce masura prospera sau nu specia, in conditii naturale, pentru ca periodic au loc eliberari de puiet obtinut din crescatorii, iar populatiile sunt si ingrijite cu mancare in iernile grele. Specia prospera foarte mult in Banat, unde umiditatea crescuta combinata cu caldura ii ofera hrana proteica inalta in perioada de crestere, in zonele de lunci si balti, si in zonele din localitati, orase mari, unde e mai adapostit de viscole, de rapitori, de vanatoare. Acum 100 de ani specia se afla in plina colonizare, se eliberau multe exemplare din crescatorii si incepusera sa apara si primele populatii nascute si crescute in salbaticie, preferand acelasi regiuni ca si azi, mai putin patrunderea in orasele mari. 
       DROPIA, Otis tarda, o specie de pasare atat de lovita de modernitate incat a disparut aproape cu totul. Orice fel de modernizare, la nivelul metodelor agricole, la nivelul de vanatoare, la nivelul de utilizare a terenului si al transporturilor, toate aceste modernizari au lovit adanc habitatul speciei si specia insasi incat se poate spune ca a disparut cu totul. Putinele exemplare care mai apar in extrema vestica a tarii sunt provenite din exemplare de crescatorie, reintroduse de om dupa extinctia speciei din zona, cu import de material genetic din sudul Rusiei. Posibil ca cele cateva exemplare gasite in migratie prin Dobrogea sa fie din populatii mentinute salbatice, dar probabil ca si la nordul Marii Negre sa fie tot exemplare ajutate prin crescatorii. Acesta nu ar fi un lucru rau in sine daca aceste populatii ar mai reusi sa ajunga la nivelul de adaptare si de rezistenta al exemplarelor nascute si crescute in salbaticie, daca nu ar avea nevoie permanenta de supravegherea omului, de ingradirea si perierea unor areale dedicate numai lor, de eliberari permanente de pui obtinuti in crescatorii. Oricum ar fi, situatia de azi a speciei in Romania este catastrofala, un declin terminat cu disparitia din areal. Acum 100 de ani acest trend negativ incepuse deja si se manifesta din plin, totusi la inceputul secolului 19 se puteau descrie stoluri de 500-600 de pasari , in migratie (stol observat de Dombrowski pe langa Mangalia), se putea spune ca dropia exista in toate marile campii ale tarii, in Baragan mai ales, dar si in Oltenia, Dobrogea, Banat. Printre pericolele din perioada interbelica se puteau cita vanatoarea eficientizata din punctul de vedere al armelor, braconajul grosolan, mai ales pe timp de iarna, iernile foarte grele care le lasau flamande. Intr-o astfel de iarna grea se citeaza o adevarata "invazie" de dropii spre localitati, unele ajungand si in centrul Timisoarei, pe langa Bega, disperate dupa hrana, prin gradinile oamenilor. Dupa 1950 s-a adaugat mecanizarea agriculturii, folosirea intensiva a tuturor terenurilor agricole si usurinta patrunderii transportului in mijlocul intinselor campii. Putinele populatii de dropii ramase nu au mai facut fata si au disparut. 
     SPARCACIUL, sau dropia mica, Tetrax tetrax, o alta specie practic disparuta de la noi, extrem de putine exemplare se mai ratacesc prin migratie in Romania, in zona Dobrogei. Desi Lintia observa inca de acum 100 de ani o scadere, putea scrie ca e inca o specie frecventa in Dobrogea si Baragan, unde si cuibarea. In Banat si in alte regiuni ajungea regulat in migratie, intr-un numar oarecare, nu exagerat de mic. 
       Speciile de porumbei salbatici au cunoscut in general o scadere, iar la unele specii, numarul a fluctuat. O astfel de specie este PORUMBELUL GULERaT, Columba palumbus, care acum 100 de ani era raspandit in toata tara, "dar nu atat de frecvent precum porumbelul de scorbura". Dupa o foarte lunga perioada de scadere dramatica a acestei specii, azi se observa o oarecare revigorare a lui, poate chiar reajungerea la frecventa si numerele de acum un secol.  In ultimii 10 ani mai ales, porumbeii gulerati incep sa fie tot mai numerosi, de exemplu in Oltenia de sud (dar rari in Oltenia de nord). Incep sa fie nelipsiti din orice zavoi sau chiar perdea de salcami din lunca Dunarii si urca pana in zona de dealuri joase, cu multa caldura si luminozitate si apa la indemana. Nu pare sa-i placa si nu apare des in zonele mai racoroase si mai umede, cu paduri mai dese si mai intunecate. A inceput sa apara in ultimii ani si in parcurile din orase, de exemplu in Craiova. As spune ca e printre putinele specii care reuseste sa isi revina spectaculos dupa o perioada de rarire marcata. 
     Deocamdata, inversul acestei situatii pare sa fie trait de PORUMBELUL DE SCORBURA, Columba oenas. Cel mai frecvent porumbel salbatic acum 100 de ani, astazi a devenit destul de rar. Observatiile din perioada de cuibarire sunt extrem de putine si localizate iar cele cateva stoluri din perioada de migratie sunt si acelea foarte putine la nivelul tarii. Aceasta quasi-disparitie sau rarire nu e de mirare, intrucat acest porumbel cuibarea mai ales la ses, in padurile de ses cu copaci scorburosi. Acest tip de padure a fost defrisat in foarte mare parte in perioada comunista, pentru ca terenul sa fie "redat agriculturii". In judetele de campie au disparut marile paduri ce mai existau inca in perioada interbelica, paduri masive ce adaposteau lupi, mistreti si o foarte bogata avifauna de padure. Era foarte frecvent in zavoaiele de la Dunare, si acestea cu arbori batrani scorburosi . Acest tip de arboret disparand, a disparut si porumbelul de scorbura. Azi zavoaiele de la Dunare sunt plantatii de plopi, arbori inalti si drepti ce ofera loc de cuibarit la inaltime mai ales porumbelului gulerat, care a luat intr-o oarecare masura locul celui de scorbura. Paduri batrane cu arbori scorburosi au ramas doar la munte insa zona de munte nu convine foarte mult porumbelului de scorbura. Prea timid si sperios ca sa patrunda in orasele cu parcuri batrane, astazi porumbelul de scorbura e o pasare greu de vazut si mult rarita.
     PORUMBELUL DE STANCA, Columba livia, era acum 100 de ani existent doar in Dobrogea, in zona Babadag-Dolosman, dar nici atunci nu era sigura puritatea lor genetica, era posibil un amestec cu porumbeii din subspecia domestica.
      GUGUSTIUCUL, Streptopelia decaocto, este o specie care a cunoscut o evolutie spectaculoasa, dupa introducerea ei in Europa. Introducerea ei a fost cel mai probabil facuta de catre om, prin vectorul om, insa raspandirea, adaptarea, colonizarea a noi si noi teritorii apartine strict pasarii, fara interventia ulterioara a omului. O pasare foarte indragita in Imperiul Otoman, originara fiind din Asia Mica, familii de turci din Balcani o cresteau in numar mare, eliberand multe pasari din acesta specie in zona. Concomitent cu avantul spectaculos al culturii granelor in Europa, pasarile eliberate au gasit foarte usor hrana si habitatul semi-protejat de frig si rapitori al localitatilor europene. In decurs de 100 de ani specia s-a raspandit in toata Europa, la noi in tara primele observatii fiind facute in Oltenia , in 1878, in zona Cujmir, ulterior in zona Obarsia, de langa Cujmir, citandu-se o populatie de cca 200 de pasari in zona la nivelul anilor 1878. Patrunderea s-a facut mai incet initial, s-au facut semnalari si in Dobrogea, Muntenia, iar din anii 1930 si in Banat. Lintia citeaza prima lui observatie, in 11 aprilie 1939, in centrul Timisoarei. La nivelul acelui an a putut constata existenta a cca 40-50 perechi cuibaritoare in Timisoara. Peste zece ani, acest numar crescuse la 800 -1000. Astazi se poate spune ca gugustiucul este una dintre cele mai frecvente pasari, in orase, in sate, pe campurile agricole, mai putin in paduri si la munte. Atentie mare insa la cat de bruste pot fi schimbarile de populatie la nivelul unei specii, pot fi cresteri spectaculoase dar pot fi si prabusiri, daca exista de exemplu, schimbari in accesul pasarilor la produsele agricole si de panificatie ale oamenilor, produse care ii asigura hrana in foarte mare parte.
      Vorbind de prabusiri de populatie, putem aminti aici din pacate TURTURICA, Streptopelia turtur. Aceasta era foarte frecventa acum 100 de ani, considerata de Lintia " cea mai raspandita forma de porumbel din tara". Astazi se poate spune despre ea ca este la polul opus, cu exceptia proumbelui de scorbura care e si mai rar, are o raspandire localizata, usoare revigorari de populatie pe alocuri, insa per total, o populatie mult rarita si vulnerabila.