LA DISTANTA DE UN SECOL, Schimbari mari si mici (2)

LA DISTANTA DE UN SECOL, Schimbari mari si mici (2)

     Voi continua cu starcii, cu cormoranii, cu furtunarii, corcodeii, cufundarii. Evit sa folosesc clasificari taxonomice, de specialitate, pentru ca textul sa poata fi citit usor, de catre toata lumea, nu numai de cei initiati in zoologie. 

        BARZA ALBA, Ciconia ciconia, considerata de Lintia ca cea mai populara pasare, dupa randunica, pare sa aiba si azi aceeasi raspandire si popularitate ca acum 100 de ani. Identice sunt si datele de migratie, berzele pastrandu-si acelasi calendar - majoritatea vin in a treia saptamana din martie, exemplare singuratice putand fi vazute chiar din februarie, majoritatea pleaca in ultima saptamana din august si prima din septembrie, exemplare tinere putand fi vazute pana in sfarsitul lui octombrie. "Misterul" berzelor care pot fi vazute la noi intr-o asa zisa iernare e deslusit deja de 100 de ani, si anume tineretul care pentru un motiv oarecare s-a rupt de stol, e capabil sa gaseasca drumul spre sud, dar nu si spre Africa, intreprinde o migratie partiala in zonele mai blande din sud-estul Europei, inclusiv la noi, atata timp cat vremea ii permite. Nu este vorba asadar de niciun fel de schimbare in comportamentul migrator al berzei.

      BARZA NEAGRA, Ciconia nigra, pare sa fi cunoscut o scadere marcata in ultimul secol. Acum 100 de ani se nota un pasaj de berze negre foarte numeros, astazi e discutabil. Sunt puncte cu stoluri numeroase, insa foarte putine la nivelul tarii. Azi carduri mari inseamna cateva zeci de exemplare, acum un secol carduri mari insemnau cateva sute de berze negre in fiecare stol. Si la cuibarire e descrisa ca frecventa in vechime, chiar foarte frecventa in anumite zone, astazi astfel de descrieri nu sunt potrivite, termenii sunt mai moderati.

      TIGANUSUL, Plegadis falcinellus, a cunoscut vremuri mai bune, dar si vremuri mai rele decat astazi. Specia a scazut dramatic pe parcursul secolului 20, a fost pusa sub ocrotire si efectivele ei au mai crescut, dar nu ceva spectaculos. Restrangerea habitatului umed a avut un mare rol, inainte de desecari era o pasare cuibaritoare in multe locuri, inclusiv in Banat, zona descrisa cel mai bine de Lintia. Insa deja la inceputul anilor 1900 disparuse ca pasare cuibaritoare in Banat si aria de cuibarire era in plina restrangere. Astazi cuibareste doar in Delta Dunarii iar in pasaj pot fi vazute stoluri de marime medie, e o specie care a cunoscut o neta scadere si un reviriment slab.

      Acelasi lucru se poate spune si despre LOPATARI, Platalea leucorodia. Deja acum 100 de ani se inregistra o scadere, pe vremea lui Lintia cuibareau in cateva colonii pe Dunare insa doar de la Ostrov in aval, cu cateva decenii inainte se cunostea cuibarirea ei si mai sus pe Dunare, si cateva colonii in Banat, colonii mari de 50-80 perechi. Lintia pleda pentru ocrotirea acestei pasari, ocrotire care s-a si intamplat insa revenirea la colonii mari si frecvente nu s-a mai produs. Si astazi, ca si acum 100 de ani, lopatarul cuibareste in colonii mici, doar in Dobrogea, pe alocuri in perechi singuratice, grupuri de cateva zeci si pana intr-o suta de pasari , in pasaj, fiind maximul de "abundenta"care se poate vedea.

       La toate speciile de starci exista o scadere, mai mult sau mai putin marcata, legata in principal de restrangerea habitatelor umede. Unele specii au fost insa mai afectate decat altele. De exemplu, STARCUL ROSU, Ardea purpurea, era considerat,  acum 100 de ani ca specia cea mai numeroasa, dupa starcul de noapte si inaintea starcului cenusiu. Astazi, starcul rosu e departe de asemenea performante, se gaseste pe multe balti dar nu abundenta e cuvantul cel mai potrivit pentru specie. STARCUL CENUSIU, Ardea cinerea, pare mai abundent decat cel rosu dar si acesta este departe de a mai avea atatea si atatea colonii, numeroase si raspandite prin toate regiunile. Din pacate, Lintia descrie in Banat si adevarate campanii de exterminare a acestor colonii, colonii cu zeci de perechi, uneori sute. Astazi coloniile de starci cenusii sunt mici, prin comparatie, si greu vizibile. 

      Aceeasi situatie se repeta si la STARCUL DE NOAPTE, Nycticorax nycticorax, cel mai frecvent starc acum 100 de ani. Lintia descrie colonii mari nu numai la Dunare ci si in multe alte regiuni ale tari, astazi aceste colonii sunt restranse practic la Dobrogea si Delta Dunarii, foarte putin in rest, si nu se mai pot folosi cuvinte precum "mari" si "foarte mari". Exact aceeasi situatie si pentru STARCUL GALBEN, Ardea ralloides.

      EGRETELE, atat cea mare cat si cea mica, au o istorie interesanta in ultimul secol. La inceputul anilor 1900 soarta egretelor parea tragica si pecetluita. In a doua jumatate a secolului 19 vanatoarea pasarilor pentru penele nuptiale numite "egrete" devenise un adevarat masacru, exterminare in masa, lucru care a dus la o luare de pozitie in favoarea ocrotirii acestor pasari inca dinainte de primul razboi mondial. Astfel, speciile au fost salvate  de la macel si , poate, extinctie, insa nu si-au mai revenit nicodata la abundenta descrisa inainte de 1850. Astazi ambele specii pot fi gasite in numar moderat, colonii de clocire fiind gasite numai in Delta Dunarii pentru EGRETA MARE, Ardea alba,si sporadic si in alte locuri pentru EGRETA MICA, Egretta garzetta, dar nu atat de numeroase, cu sute si mii de exemplare. Oricum, daca Lintia abia daca mai vedea prin anii 1930 exemplare singuratice de egrete mici, azi se pot observa stoluri care numara poate ceva zeci de exemplare, si in mai multe locuri, chiar si mai departe de Dunare. Nu o crestere exagerata, dar totusi nu extinctia care se preconiza.
         STARCUL DE CIREADA (Bubulcus ibis) - S-ar putea crede ca vreme de un secol aceasta specie ar fi avut timp fie sa se raspandeasca, fie sa nu se adapteze climei si sa se retraga. Ei bine, tabloul prezentei speciei Bubulcus ibis e identic  si acum un secol si azi - cateva exemplare care apar sporadic si cuibaresc in doua zone - Delta Dunarii  si cativa kilometri la dreapta si la stanga de Zimnicea, exact ca astazi. Nu si-au schimbat nici locurile de cuibarire, dar nici numarul nu a crescut, acelasi numar mic, de numarat pe degetele de la doua maini.
          BUHAIUL DE BALTA , Botaurus stellaris, era considerat o pasare foarte frecventa si la clocire si la pasaj, insa in oarecare regres. Regresul pare sa fi continuat si astazi, dupa 100 de ani, buhaiul de balta e departe de statutul de "foarte frecvent". Si atunci, ca si acum ierneaza la noi in iernile blande. Starcul pitic, Ixobrychus minutus, era considerat ca o pasare foarte frecventa, nelipsita de pe nicio balta, si astazi este frecvent dar nu imi dau seama exact daca la acelasi nivel. 
           FLAMINGII, Phoenicopterus roseus, au avut o evolutie interesanta pe parcursul unui secol. La inceputul secolului 20 fusesera observati pe lacul Tuzla, un card de cca 20 de exemplare. In literatura beletristica de vanatoare si reportaj literar se notifica de cateva ori prezenta lor curioasa in Delta Dunarii si chiar si cuibarirea lor intr-un ostrov ascuns al deltei de nord, astazi parte a Ucrainei.  A mai fost vazut si in Banat, un exemplar singuratic. Dupa 1940 au disparut pentru o foarte lunga perioada de timp, aparand abia recent, in 2016 si anii urmatori, in zona lagunelor din Dobrogea, dar si cativa juvenili in Baragan, sau in Arges, deci pe lacuri interioare. 
      In ceea ce priveste CORMORANII, acestia au trecut prin schimbari destul de interesante.  CORMORANII MARI, Phalacrocorax carbo, par sa fi cunoscut o crestere, nu atat numerica cat in raspandirea ariei lor, fata de acum 100 de ani. In perioada 1900-1950 cormoranii mari erau foarte numerosi in zona Dunarii, cu colonii uriase, chiar de cca 10 000 de exemplare - colonia de la lacul Serbanu, langa Braila, cu cca 2000 de cuiburi, numara 10000 de cormorani , parinti si pui. Astfel de colonii existau in multe puncte de-a lungul Dunarii. Vara tarziu se adunau palcuri de mii de pasari. La numai doua decenii insa de la observarea si descrierea coloniei de la Serbanu, aceasta a fost complet distrusa, pescarii urand foarte mult aceasta pasare considerata rivala in activitatile de pescuit.Astazi marile carduri de cormorani se numara cu sutele, cele cu miile mult mai putin, insa cormoranii au patruns cam peste tot in interiorul tarii, departe de Dunare, pe tot felul de ape, curgatoare si lacuri, desigur de o marime oarecare, nu neglijabila. 
        CORMORANII MICI,  Microcarbo pygmeus, au cunoscut faze de scaderi si de cresteri, dar nu spectaculoase. Nu s-a schimbat regiunea lor de cuibarire, care a ramas in zona Deltei Dunarii si a Dunarii de jos, s-a schimbat insa zona lor de iernare, cel putin partial, sunt multe stoluri care aleg sa ierneze in Oltenia, in felul pelicanilor creti.
     CORMORANUL MOTAT, Phalacrocorax aristotelis, pare sa aiba o patrundere vag mai hotarata astazi decat ieri, acum 100 de ani prezenta lor era destul de rara si nesigura, singura cuibarire atestata fiind pe Insula serpilor, astazi parte a Ucrainei. In deceniul 2010-2020 cormoranii motati au fost observati an de an, in numar foarte mic, iar in 2019 s-a atestat si o cuibarire a lui, impreuna cu cormoranii mari, pe ruginiturile unei epave la cativa zeci de metri de tarmul nostru. 
       FURTUNARII, nicio schimbare notabila, si atunci ca si azi, pasari foarte rare la noi, prezente accidentale.
        Corcodeii - CORCODELUL MARE, Podiceps cristatus, atunci ca si acum, cel mai frecvent corcodel, raspandit pe toate baltile linistite, in apropierea Dunarii si in interiorul tarii. Totusi, eu cred ca numarul lor a mai scazut pentru ca nu mai exista acea preferinta a corcodelului mare de cuibarire in "societati", cuiburi la distanta mica unele de altele, azi au o cuibarire destul de singuratica si teritoriala, ca urmare a unei scaderi a  numarului de indivizi pe aceeasi balta. 
        O scadere pronuntata s-a produs la CORCODELUL CU GAT ROSU, Podiceps grisegena, acesta era considerat acum 100 de ani  o pasare foarte frecventa, nu la fel ca si corcodelul mare insa destul de nelipsita pe balti. Astazi situatia corcodelului cu gat rosu e departe de cea descrisa la inceputul sec.20. Se mai gaseste pe lacurile noastre la cuibarire, insa destul de rar, si pe un trend negativ, locurile unde mai poate fi gasit acest corcodel la cuibarire se imputineaza din ce in ce mai mult.
        CORCODELUL DE IARNA, Podiceps auritus, aceeasi prezenta foarte rara, doar la iernat. 
         CORCODELUL CU GAT NEGRU, Podiceps nigricollis, era descris acum 100 de ani ca o pasare clocitoare destul de comuna dar sporadica. Astazi acest "sporadic" pare sa se fi accentuat. In schimb aglomerarile din sezonul rece par mai mari si mai indelungate ca stationare decat cele descrise in monografia lui Lintia.
       Aceeasi tendinta si pentru CORCODELUL MIC, Tachybaptus ruficollis, pare azi mai vizibil la iernat, ca pasare cuibaritoare pare sa fi scazut destul de accentuat. Lintia descrie "societati" de cuibarire, un fel de colonii mai rasfirate, cu 5 -15 cuiburi pe o zona mica, in Banat, astazi astfel de societati sunt greu de gasit chiar si in Delta, pe apele interioare nicidecum, abia daca se mai gasesc perechi clocitoare singuratice.
       CUFUNDARII- numiti la inceputul secolului trecut Fundaci. Gavia immer,  o specie rarissima , atunci ca si acum, in schimb, putine modificari la celelalte specii mai usor de vazut, Gavia arctica, CUFUNDARUL POLAR si Gavia stellata, CUFUNDARUL MIC. Totusi as remarca o scadere a numarului acestor pasari care pot fi vazute la iernat, grupurile descrise de 20-30 de pasari rar, sau aproape niciodata, mai pot fi vazute. Acum grupurile sunt mult mai mici, sau e vorba de pasari singuratice. Atunci, ca si acum, cufundarii nu erau pasari cuibaritoare la noi, ci doar de pasaj, eventual iernare.

LA DISTANTA DE UN SECOL, Schimbari mari si mici (1)

LA DISTANTA DE UN SECOL, Schimbari mari si mici (1)

      Sunt multi observatori de pasari si ornitologi care folosesc des cuvantul "comun", referitor la o pasare sau alta. Vor sa spuna prin el ca respectiva specie este foarte frecventa, usor de vazut in toate zonele, o specie infloritoare, cu multi indivizi. Eu folosesc mai rar acest cuvant, pentru ca are un caracter prea relativ, prea nesigur. O specie, oricat de exploziva ar parea la un moment dat, nu este niciodata scutita de fluctuatiile negative, atat in spatiu cat si in timp. Mai ales in timp, si acesta va fi subiectul viitoarelor mele postari, pana la aparitia vreunei noi specii de adaugat in catalogul alfabetic pe care incerc sa-l creionez pasarilor din tara mea. Pe langa cautarea pasarilor in teren, sau cautarea lor in experientele altor observatori, publicate pe internet, experiente actuale, ma intereseaza foarte mult si evolutia in timp a prezentei speciilor pe teritoriul Romaniei. O oglinda foarte amanuntita a avifaunei de acum mai bine de un secol ne-a fost oferita de Dionisie Lintia, aceasta cuprinzand nu numai experienta proprie de cercetator si director de Muzeu ornitologic, dar si experienta culeasa din literatura de specialitate incepand cu anii 1800, si de la diversi colectionari - pe primul loc situandu-se Robert Ritter von Dombrowski, preparatorul colectiei de pasari a Muzeului Antipa in perioada 1895-1930. Exista si alte lucrari ornitologice din acea perioada, insa informatiile sunt mai sintetice si indreptate spre diferite teme de cercetare, pe cand in lucrarea lui D.Lintia nu lipseste la nicio specie o descriere amanuntita a prezentei si raspandirii ei pe teritoriul tarii. Aceste radiografii, vechi de aproape un secol, constituie primul termen de comparatie, in functie de care o sa precizez cum am perceput eu noua situatie la nivelul anilor 2010 - 2020.

      Observatiile inregistrate de D.Lintia se refera in principal la perioada 1900-1955. Diferenta este deci de aproape un secol.

      Cea mai surprinzatoare schimbare, cea care m-a si determinat sa fac un astfel de demers comparativ, a fost cea legata de gaia neagra, descrisa la nivelul anilor 1930-1950 ca cea mai "comuna" pasare rapitoare de zi din Romania. Probabil ca nimeni nu banuia pe atunci ca aceasta pasare va fi aproape disparuta la noi, in anii 2010-2020. Noi, care numim astazi specia Buteo buteo ca "sorecar comun", mimand chiar o anumita satietate de observatori blazati de aparitiile sale persistente, am fi uluiti sa aflam ca in viitor, peste 50 de ani de exemplu, acesta ar deveni o "rara avis". Dar sa nu anticipez, pentru ca nu la toate speciile schimbarile sunt spectaculos in jos, nici macar uniform in jos, exista si schimbari pozitive. Alte schimbari privesc perioadele de tranzit, de iernare, de cuibarit. Si pentru ca aceste schimbari sunt atat de variate, unice pe fiecare specie, o sa le rezum pe cele mai importante, pe fiecare grupa de pasari, cu speciile ei.

Lebedele - pentru specia Cygnus olor, lebada cucuiata, in decurs de un secol s-a produs o schimbare notabila in ceea ce priveste iernarea. Intelegi de ce li s-a putut da denumirea de lebede de vara, in trecut, desi astazi denumirea e in contradictie cu prezenta masiva a acestei lebede la noi pe timp de iarna. In perioada interbelica, asa cum noteaza Lintia, pasarea era aproape absenta la iernat. Prezenta in stoluri mari in tranzitie - toamna si primavara, ca si azi, lipsea in lunile decembrie, ianuarie, februarie. "iarna ne parasesc aproape toate, si numai rar se poate vedea cate un exemplar singuratic". Azi specia ierneaza la noi, si la mare, si pe balti, si in parcurile urbane cu lacuri, si pe raurile mari, cu multe exemplare. Schimbarea aceasta este destul de recenta, de prin anii 1990, si s-a produs rapid, pe parcursul unui deceniu, prezenta lebedelor cucuiate a devenit foarte comuna pe toate tipurile de ape. 

      Pentru specia Cygnus cygnus, lebada de iarna, schimbarile nu sunt atat de mari. Erau si in pasaj si la  iernat intr-un numar nici prea mare, nici prea mic, cam in aceleasi zone, si acum un secol si astazi.

       Schimbari mari la specia Cygnus columbianus, sau bewickii, lebada mica. Aceste schimbari sunt de data foarte recenta, practic eu am sesizat pentru prima data cel mai mare grup de lebede mici (80-90 de exemplare), in octombrie 2014, in Oltenia, grupuri prezente si in anii urmatori. Specia tranzita si ierna in tara noastra intr-un numar foarte mic, de cativa ani insa si-a gasit o ruta de tranzit, cu zeci si peste suta de exemplare, in Oltenia, dar si un loc preferat de iernare aici, in numar mai mic dar destul de consistent.

        La speciile de gaste nu sunt schimbari foarte mari, aceeasi prezenta la gasca salbatica de vara, Anser anser, la clocire, la migratie.

    Pentru garlita mare, Anser albifrons, posibil sa fie o anumita scadere in timp, aglomerarile descrise la inceputul secolului 20 par mult mai numeroase si mai spectaculoase decat aglomerarile ce se pot vedea astazi. La fel, si atunci si azi, se remarca un numar foarte mare in octombrie-noiembrie, dar si ramanerea la iernat in cazul iernilor mai blande.

       Anser erythropus, garlita mica, aceeasi prezenta foarte slaba, amestecata prin cardurile de garlite mari, cam 1-2%, spune Lintia. Pentru anul 1899 descrie observatia unor palcuri intregi de garlite mici, cca 20-30 de exemplare, situatie care astazi pare greu de visat la ea, per total as sesiza o oarecare scadere a unei pasari oricum rare la noi.

      Aceeasi evolutie si la Anser fabalis, nici acum 100 de ani, nici azi, nu alege teritoriul tarii noastre pentru tranzit sau iernare, are prezente mai mult accidentale, in numar mic.

    Celelalte specii de gaste, cu totul rare si accidentale la noi, si acum un secol, si azi, Anser indicus, Anser caerulescens (acum 100 de ani inregistrata doar in Basarabia,un singur exemplar, azi deloc), Branta bernicla, Branta leucopsis.

       O schimbare majora la Branta ruficollis, gasca cu gat rosu, de data aceasta in sens pozitiv. Acum 100 de ani era o prezenta foarte sporadica, astazi e o prezenta destul de sigura si mediu-numeroasa la iernare in Dobrogea (mai ales). Cam de prin anii 1960 s-a produs aceasta schimbare, trebuie spus insa ca si inainte se observau ceva mai multe exemplare decat la celelate specii de Branta, ca si cand pionieri ai speciei cercetau si experimentau deja terenul, tragand dupa ei numere din ce in ce mai mari.

     Stationar la califari, Tadorna tadorna, califarul alb, atunci ca si acum majoritar in Dobrogea dar prezent pe alocuri si in interiorul tarii, in general migrand pentru iernare dar existand si indivizi care sa ierneze la noi - exact ca acum. Califarul rosu, Tadorna ferruginea, o tendinta de scadere puternica remarcata de D.Lintia acum 100 de ani, care ii considera pe cale de disparitie in lipsa unor masuri de protectie.Aceste masuri au venit intre timp, specia s-a stabilizat oarecum, dar nu in numar mare, sunt cateva puncte din Dobrogea unde trecerea de primavara e sigura, mai sunt alte cateva puncte de cuibarire, pe ansamblu, un numar relativ mic, azi si acum 100 de ani. Din literatura reiese ca acum cca 150-200 de ani califarii rosii erau mult mai numerosi, si nu numai in Dobrogea.

      Pentru numeroasele specii de rate, schimbarile sunt putin perceptibile, in general, dar exista si cateva schimbari majore, din pacate negative. Atunci, ca si acum, rata mare era cea mai numeroasa specie de rata, atat la clocire cat mai ales la iernare. Ca si la garlita mare, cardurile de rate mari par descrise in termeni gigantici, mult mai mari ca cele de azi, dar e posibil sa fie si impresii subiective. In rest aceeasi omniprezenta, de la apele marii, Dunarii, rauri, balti si chiar lacuri alpine, vara.

      La rata mica, Anas crecca, putine schimbari, am observat doar date mai tarzii de aparitie a ei la iernare in vechime, in volumul lui Lintia se consemneaza ca prima data de aparitie de toamna, luna septembrie, pe cand eu le-am vazut an de an prezente, in multe locuri deja din august, chiar sfarsit de iulie. 

     Anas querquedula, rata caraitoare, pare sa fi fost mult mai numeroasa la clocire in perioada interbelica, decat astazi. Atunci, ca si acum, ne parasea la iernare, o rata strict migratoare.

      Anas strepera e descrisa ca o clocitoare mai frecventa acum 100 de ani decat astazi, si baltile dealtfel erau mai mari si mai multe. Si atunci insa, evita multe zone aparent propice, din motive neintelese, era o clocitoare mai pretentioasa si mai rara, decat rata mare de exemplu.

       Anas penelope, rata fluieratoare, fara fluctuatii notabile. In schimb Anas acuta, rata sulitar, e descrisa in numar mult mai mare decat astazi. Cardurile de pasaj erau de sute de exemplare, azi nu mai exista asa ceva la noi. Clocirea e data ca indoielnica, sau foarte rara si atunci, iar astazi nici atat, e practic inexistenta.

       Rata lingurar, Anas clypeata, este data ca o clocitoare nu prea frecventa, iar azi dovezile de clocire sunt slabe. In schimb stolurile de pasaj sunt descrise ca fiind foarte numeroase acum 100 de ani, si mai ales cele de iernare, "palcuri mari in iernile blande". Astazi rata lingurar mai ierneaza la noi dar palcurile ei de iarna nu mai sunt asa de mari, prefera alte zone de iernat.

      Rata cu ciuf, Netta rufina, fara schimbari, si atunci ca si acum , o prezenta sigura dar putin numeroasa, cu putine dovezi de clocire si cu palcuri moderate la iernat. Eu nu am vazut personal dar se pare ca in perioada mai recenta, in Delta exista ani in care Netta rufina poate fi vazuta in palcuri foarte mari, mai ales de masculi. Aceste palcuri nu apar descrise in literatura ornitologica interbelica, poae nu existau sau poate au fost trecute cu vederea, sau poate nu au fost mentionate.

        Aythya ferina, rata cu cap castaniu, nicio schimbare majora, o rata numeroasa la clocire si foarte numeroasa la pasaj si iernare, si acum 100 de ani, si astazi.

      O schimbare absolut uriasa insa la Aythya nyroca, rata rosie, care este data de Lintia ca cea mai comuna si raspandita rata, dupa rata mare. Situatia ei de astazi e aproape invers, cea mai putin comuna si raspandita dintre ratele obisnuit clocitoare la noi in tara, o specie care a cunoscut un declin puternic. Si atunci, ca si acum , iarna pleca de la noi, cel putin in miezul iernii nu mai era vazut niciun exemplar. Nici in pasaje numarul lor nu este semnificativ, poate fi observata vara prin locurile in care cloceste, dar aceste locuri sunt desul de putine, si perechile la fel, in numar mic.

     Aythya fuligula, rata motata, fara mari schimbari, specie destul de numeroasa la iernat, cu clocire sporadica, greu dovedibila. Aythya marila, la fel, fara schimbari, prezenta destul de regulata pe iarna si in pasaj, dar in numar foarte, foarte mic.

    La Bucephala clangula, rata sunatoare, se observa o schimbare majora in perioada de clocire. Cu greu se poate face azi dovada ca ar cuibari vreo pereche la noi. In schimb, acum 100 de ani era o clocitoare regulata de-a lungul Dunarii, in zavoaiele cu copaci batrani si scorburosi de acolo.

    Rata de gheturi, Clangula hyemalis, aceeasi prezenta foarte rara, accidentala, la iernat. La fel, rata catifelata, Melanitta fusca si rata neagra, Melanitta nigra.

   Despre Oxyura leucocephala, rata cu cap alb, am citit date  imbucuratoare mai recente, prin anii 1970-2000, cand pareau sa vina multe exemplare pe lacul Techirghiol.  In perioada interbelica insa, atunci cand faceau observatii Lintia si Dombrowski dar si altii, era o aparitie foare rara,  si tot pe ghiolurile din Dobrogea, cu cateva aparitii sporadice si in Transilvania. Dupa anii 2000 si pana astazi aparitia ei a redevenit foarte putin numeroasa, pe cateva lacuri, in special Techirghiol dar si altele, din Baragan, pe Olt, etc, indivizi insa in  numar mic, comparabil cu descrierile din Lintia. In Ardeal aparitia ei astazi este mult mai rara, aproape deloc.

       La ferestrasi exista cateva schimbari, mai ales la ferestrasul mic, Mergellus albellus, care cuibarea la noi in aceleasi zavoaie cu Bucephala clangula. Astazi nu mai exista o astfel de cuibarire.                  Ferestrasul mare, Mergus merganser,  era un oaspete nu foarte frecvent de iarna, intalnit in numar mic, iar la cuibarire, aceeasi cuibarire sporadica ca si astazi. O schimbare ar fi ca azi cuibarirea e certificata pe anumite lacuri mari de baraj din munti, pe cand acum 100 de ani parea sa cuibareasca in Delta si pe ostroavele Dunarii.

        Atunci ca si acum, ferestrasul motat, Mergus serrator, era cea mai rara specie de ferestrasi, prezenta doar la iernat, cam in aceleasi locuri.

        Pelicanii erau in scadere si persecutie dramatica atunci cand Lintia si colaboratorii faceau observatii. Au recomandat masuri de protejare, masuri care au fost luate si si-au facut efectul, intr-o anumita masura, pe parcursul a mai multor decenii, inclusiv deceniul prezent.. Nu s-a mai ajuns la efectivele descrise acum 200 de ani, dar pelicanii au efective frumoase, si poate in crestere. In ultimii ani, Pelecanus onocrotalus a inceput sa urce din ce in ce mai mult pe Dunare, pana in Mehedinti, in peregrinarile lui dupa hrana, nu si la cuibarire. Pelecanus crispus are din natura lui grupuri mai mici, mai putin numeroase, dar se observa si la el o foarte usoara tendinta de crestere. Cuibareste, atunci ca si acum doar in Delta, si ierneaza in numere destul de mici in Oltenia, mai ales, restul parasesc tara si mai la sud. Desi Lintia scrie ca nu s-au vazut niciodata stoluri amestecate de pelicani creti si pelicani comuni eu am vazut totusi, mai ales pelicani comuni amestecati intr-un mare card de pelicani creti, dar si invers. Stolurile cele mai mari de pelicani creti le-am vazut mai ales toamna, zeci de pasari, iar stolurile cele mai mari de pelicani comuni le-am vazut primavara si vara, stoluri de sute si chiar mii de pelicani, cel mai mare numar vazut de mine a fost de cca 2500, in Dobrogea.

PAPAGALUL MICUL ALEXANDER, Psittacula krameri (in salbaticie)

PAPAGALUL MICUL ALEXANDER, Psittacula krameri  (in salbaticie)

      O aparitie cu totul neasteptata si spectaculoasa, fiind vorba nu numai de un papagal in libertate, acest lucru fiind destul de comun,  dar si in afara spatiilor de parc urban, si anume in salbaticia dealurilor din Oltenia. Exista o populatie mica, de cateva exemplare, un grup practic, intr-un parc bucurestean. Mai exista si alte observatii din alte orase mari, insa mult mai slabe, sporadic si mai putine exemplare. M-am bucurat de data aceasta insa sa vad si sa aud un papagal intr-o liziera de padure de deal, cel mai probabil nu un exemplar evadat pe plan local ci un cautator de noi teritorii.

        Contrar altor opinii, care incalca grav principiile naturale, acelea ale adaptarii si colonizarii continue a planetei de catre specii, eu nu am nicio dorinta de a stavili incercarile unor pasari de a-si depasi arealul, de a incerca noi teritorii si noi adaptari. Daca puterea speciei si soarta va fi de partea lor, aceste incercari vor reusi, desigur, intr-o perioada de timp mai scurta sau mai lunga. Daca nu se vor adapta, mai ales iernile noastre lungi si grele vor fi un factor decisiv, atunci arealul lor geografic va mai ramane o oarecare perioada batut in cuie. Dar nu pentru totdeauna, caci principiul fundamental al vietii este raspandirea ei prin orice mijloace.

        Pana a trece la generalitati, voi descrie pe scurt, asa cum este esenta blogului meu, prima mea intalnire cu specia. Am evitat calatoria spre Parcul Tineretului din Bucuresti pentru a alege calea cea mai scurta si mai usoara spre bifarea unei noi specii. Problema era ca exemplarele din acel parc nu erau descoperite de mine in premiera, ori acesta este iar un deziderat major al blogului, acela de a descoperi prin forte proprii noi si noi specii. Neasteptat, inceputul de septembrie mi-a adus aceasta intalnire, cu un frumos exemplar de papagal Micul Alexander, descoperit chiar de mine, fara ajutorul nimanui. S-a facut mai intai auzit, un sunet puternic si special, care nu semana cu nimic din sunetele obisnuite ale padurii noastre. Mi-am dat oarecum seama ca ar putea fi un papagal insa cautarea vizuala nu a fost usoara. De culoare verde uniforma, devenea aproape invizibil printre frunzele de aceeasi marime si culoare. Dupa destul de multe urmariri, am reusit sa-l zaresc la mare departare, intr-un palc de arini, frasini si nuci. Nu stiu exact ce anume il atragea la acei pomi, poate nucile verzi sau poate semintele de la arini si frasini. Am putut sa fac de la distanta mare cateva fotografii si un mic film. Sper sa ramana mai mult timp in acel habitat primitor si daca voi avea ocazia sa-l mai vad, voi incerca desigur si cateva fotografii mai apropiate. Doar pasarea  este cea care decide sa vina sau nu in intampinarea dorintei mele, oricata cautare meticuloasa ai investi intr-o pasare, intamplarea este cea care are intotdeauna ultimul cuvant de spus. Papagalul observat de mine este o femela sau un juvenil.

       Specia este una exotica, dar nu chiar atat de indepartata precum s-ar putea crede. Este o specie africana, ori Africa este strans legata de marele continent de la nord, continentul euro-asiatic. Bineinteles ca si in partile Asiei de sud si sud -vest, pana in India, acest papagal este mult raspandit in natura. Continetul european ii este inchis sau deschis in masura in care se poate adapta la clima. In zona de sud si de sud-vest, pana in Anglia, aceasta specie de papagali are populatii destul de bine stabilite. Nu se stie exact originea lor , a tuturor acestor exemplare. Foarte posibil sa fie si cativa evadati propriu-zis, dar stadiul acesta a fost demult depasit. Populatiile au proprii lor pui, cateva generatii de pui, si mai exista si posibilitatea calatoririi spre nord a unor exemplare libere, din bazinul nord african sau al Orientului mijlociu. In functie de provenienta lor se impart si in subspecii, cele mai distincte fiind subspecia africana si subspecia indiana. 

       Cum spuneam, si masculul si femela sunt de o culoare verde, o culoare vie, frumoasa, identica cu cea a frunzelor tinere. Masculul are la gat un colier de culoare rosie si neagra, iar femela nu, de fapt si la femela se vede doar o dunga foarte palida de delimitare intre cap si corp. Juvenilii au aceleasi caracteristici de penaj ca si femelele. Sunt pasari foarte inteligente, de aici si marea lor adaptabilitate la habitate si conditii climatice schimbate fata de arealul lor originar.

      Sunt si foarte sociali, sansele lor de a trece cu bine iarna noastra sunt strans legate de marimea grupului din care fac parte. Exemplarele solitare au sanse mai mici, insa grupurile se pot apara si adapta mai bine. Nu hrana ar fi o problema pentru a trece cu bine peste iarna, aceasta fiind asigurata cu mai mult sau mai putin belsug de arboretul salbatic si nu numai, mananca semintele copacilor, cele mai diverse tipuri de seminte. Sunt insa perioade cu viscol, cu zapezi grele, cu ingheturi, perioade care distrug fructificatia arborilor, sau o mascheaza. Atunci este perioada critica in care se decide soarta acestor mici temerari si pionieri ai explorarilor si extinderilor in noi teritorii. O alta perioada si mai critica pentru specie este tocmai primavara, cand, pe langa problema hranirii, intervine si marea cerinta a reproducerii, daca nu isi vor gasi perechi cu care sa puna bazele unei populatii toata aceasta trecere ultradificila peste iarna este in van.

     Ca si la alte specii, musafiri noi ai Europei, doar viitorul si o multime infinita de necunoscute si variabile vor decide limitele speciei. Chiar nu e nevoie ca omul, in general limitat si orbit de prejudecati, sa intervina in mersul natural al acestei incercari de raspandire.
     Update - 12 septembrie, la doua spatamani si jumatate de cand l-am auzit prima data, inca mai sta in aceleasi locuri, parand ca se descurca foarte bine cu mancarea in copacii inalti. Foarte sperios, de departe daca ma zareste zboara imediat, departe, fara sa-l mai pot vedea sau gasi. La ultima intalnire, am avut impresia ca sunt doi, se auzeau parca din locuri diferite in acelasi timp. Coronamentul foarte dens insa nu imi dadea usor vizibilitate, asa ca nu pot sa spun cu precizie daca era unul, sau erau doi.