CIOARA DE SEMANATURA (2), JUVENILI, Corvus furgilegus

CIOARA DE SEMANATURA (2), JUVENILI, Corvus furgilegus

       Am avut sansa sa pot urmari indeaproape o colonie de ciori de semanatura pe o perioada mai lunga de timp. Observatiile au fost multe si foarte interesante pentru mine asa ca le voi trece destul de succint, pentru a creiona tabolul complet. O observatie interesanta a fost cea asupra marilor stoluri de ciori venite pentru innoptare intr-un parc central citadin.  As fi crezut ca aceasta uriasa adunare de ciori de pe mari intinderi apartine sezonului rece, iernii, dar nu a fost asa. S-a incheiat foarte brusc in jurul datei de 1 noiembrie. La sfarsit de octombrie inca se adunau regulat zeci de mii de ciori in copacii din centrul Timisoarei (parc Catedrala si parc Central), nu a existat nicio diminuare treptata in numar, pana cand, la inceput de noiembrie, au disparut brusc, ramanand doar cateva zeci, in mod sigur doar localnicele ce aveau sa si cuibareasca. Urmeaza anul acesta sa observ exact cand si cum apar iar miile de ciori, deocamdata, de la 1 noiembrie incoace nu mai sunt decat cele cuibaritoare, in numar de cateva zeci de perechi, cred ca pana in 50 in toata zona.

      Alta observatie interesanta pentru mine a fost cea referitoare la ocuparea cuiburilor. Aceasta a inceput exact din decembrie, de la rasaritul soarelui si pana in pranz ciorile stateau pe cuib ca si cand ar fi avut oua. Unele mai aduceau crengute, altele stateau pe marginea cuiburilor si "discutau", alteori pareau ca se cearta pe un anumit cuib, dar cel mai impresionant era acea sedere "ca pe oua" - parca faceau un fel de repetitie pentru ce avea sa urmeze dupa trecerea iernii, sau poate era modul lor de a pune posesie pe un cuib. Aceasta mima de-a cuibarirea a durat 2 luni de iarna, pana in februarie-martie cand probabil s-au pus serios pe cuibarit, cu oua in cuib.

 Din a doua jumatate a lunii aprilie au inceput sa fie vizibili puii, din pacate unii prin caderea la sol, cu consecinte tragice, 

 insa cei mai multi prin cioculetele ridicate si mai apoi prin iesirea la vedere pe crengi.

          Cuiburile de cioara sunt la inaltime foarte mare astfel incat e greu sa zaresti miscarea din cuiburi, trebuie asteptata perioada de adolescenta a puilor, atunci cand ies din cuiburi si incep sa faca galagie pe crengile din jur.

Parintii

Puiul

       Cei care sunt prea slabi, prea mici, sau cu defecte, nu reusesc sa se tina in gherute de crengi si cad pe pamant. De acolo unii reusesc sa faca galagie si sa fie auziti de parinti care continua sa-i hraneasca.

     La ciori insa hranirea la sol nu este atat de naturala ca la alte pasarele, mierle, sturzi, etc,  este o solutie de avarie, care uneori reuseste, alteori nu. Rata de supravietuire a puilor de cioara cazuti din cuib si din copacii coloniei este destul de mica.

        Am gasit astfel de pui si am incercat sa-i sui pe crengi ca sa fie la adapost de pradatori terestri si sa fie in acelasi timp si vazuti de parinti sau de alte ciori din colonie. 

Daca e un pui cu vitalitate mare va tipa sanatos si se va face auzit.

       Era o poveste cu puii de cioara, potrivit careia mama cioara isi vedea puiul foarte frumos desi altii il considerau urat. Nu sunt asa de urati puii de cioara precum in poveste, sunt mai frumusei ca parintii, in sensul ca au trasaturi mai delicate, mai dragalase si sunt si pufosi.

     Nu stiu altii ce parere au dar mie mi s-au parut draguti, si sa-i vad sanatosi si vioi pe crengile lor pe langa cuiburi, dar si cei pe care i-am ridicat de pe jos si le-am cautat un loc mai sigur in copacii coloniei.

    Acestia in mod particular erau neajutorati si pufosi, trezeau sentimente de simpatie. 

Cea mai buna viata ramane cea alaturi de parintii lor in colonie, nu cred ca e bine ca acesti pui sa fie "salvati" si adoptati. 

Totul insa trebuie privit nuantat, nu trebuie aruncat cu barda, sunt si cazuri in care puiul de pasare e atat de neputincios si are sanse atat de mici de recuperare si de reluare a legaturilor cu colonia incat nu e tocmai o crima sa incerci sa salvezi un astfel de pui. Fiecare sa judece in functie de conditiile date, de varsta puiului, de imprejurarile in care a fost gasit. De condamnat, pe langa cei care impusca pasarile pentru distractie chipurile legala,  sunt cei care distrug deliberat cuiburile de ciori, mai ales in perioada in care au oua si pui. Argumentul ca deranjeaza prin galagie nu e valabil pentru ca in ambientul orasului sunt foarte multe zgomote si mai puternice, zgomotul ciorilor este foarte sporadic si limitat la zona lor. Zona de colonie este mica, cativa copaci inalti, unde nu deranjeaza pe nimeni, decat pe cei care isi dau prea multa importanta si au impresia ca lumea asta este facuta strict pentru a le menaja lor nervii zdruncinati.

       Numarul ciorilor in colonie si al coloniilor in general nu mi s-a parut in vreo crestere semnificativa. Cand vedem marile stoluri toamna sa nu uitam ca acelea sunt adunate de pe spatii foarte mari, uneori depasind teritoriul tarii noastre, vin dinspre nord, si se aduna in locurile pe unde gasesc de mancare. Chiar daca mai ciup uneori din recolta, mare parte din boabele respective ar fi fost mancate de insectele  pe care ciorile de semanatura le culeg din ogoare asa ca nu e nimic in dezechilibru sau paguba insemnata.
octombrie 2016, subadult

29.03.2017

11 mai 2018, pui zburati din cuib, cersind inca mancare la parinti

18 mai 2018, alti pui, iesind pe rand din cuiburile coloniei

PITIGOI SUR (2), JUVENILI, Poecile palustris

PITIGOI SUR (2), JUVENILI,  Poecile palustris

       Era pe vremuri un cantecel pentru copii care vorbea despre "ceata lui Pitigoi, ce trece mandra prin zavoi". Oricat de simple pareau versurile si comparatia intre copii si pitigoi, nu erau lipsite insa, pe langa umor, si de o anumita cunoastere ornitologica. In tacerea sau fosnetul fin al zavoiului erupe dintr-o data o zarva cristalina, voci mititele dar sonore, freamat minuscul dar persistent - atunci stii ca apare "ceata lui pitigoi" cea adevarata, ca niste copilasi veseli ce par sa se joace. 

    Sunt mai multe astfel de cete de pitigoi, sunt cetele de pitigoi ce se hranesc vara la apusul soarelui si adie ca o boare zglobie prin livada sau padurice. Mai sunt cetele de toamna, cand se strang mai multe feluri de pitigoi la un loc, fiecare cu ciripitul lui maruntel - pitigoi mari, pitigoi codati, pitigoi albastri. Uneori cate unul sau doi pitigoi suri se alipesc si ei unei astfel de cete dar nu intotdeauna si nu in numar mare. Parea pitigoiul sur un pitigoi mai aparte, mai independent si mai singuratic. Dar iata ca isi are si pitigoiul sur ceata lui. La vreme de dimineata, dar nu chiar la crapatul zilei, o pereche de pitigoi suri isi luasera familia numeroasa la mancat si plimbat in padurice si gradini. Nu au nevoie de alti pitigoi ca sa-si faca o gasca mare, sunt suficienti proprii lor pui, multi si numerosi si galagiosi, exact ca niste copii iesiti la joaca.

         Am numarat cca 6-7 pui dar puteau fi mai multi chiar, mici si pierduti printre crengi si flori de salcam.  Dolofani, pufosi, cereau mereu de mancare, cu cioculetele deschise si cu aripile vibrand de nerabdare. Cu un devotament impresionant, ambii parinti cercetau copacii si rondul de trandafiri de insecte minuscule, si le duceau grabiti la fiecare pui pe rand.

     Era emotionant sa-i vezi pe parinti, pareau slabuti, alungiti, cu penele uzate, pareau niste pitulici mici care hranesc puii unei alte specii mai rubiconde. Se vedea pe ei cat de mult muncisera si munceau la bunastarea progeniturii, se citeau fara gres sentimente ce pe nedrept ni le atribuim doar noua, se citeau dragostea profunda, devotamentul, sacrificiul. Puii straluceau de sanatate si vioiciune, rotunjori, bucalati, cu mult puf alb matasos pe sub penajul cu alura definitiva de adult. Caci nu difera mult penajul de juvenil de pitigoi sur de cel al parintilor. Nu sunt striati, nu au pistrui, au deja culorile elegante de alb ventral, gri dorsal, caciulitele negre si barbita mica, neagra si ea. 

        Probabil era prima zi cand toata ceata se aventura in afara cuibului, sau poate mai fusesera pe afara, dar nu prea mult. Pasarelele acestea mici, dar pline de vitalitate, au un ritm de crestere pe care aproape ca il percepi direct in dinamica lui, ii vezi crescand cu ochii. Uimitoare e si consistenta hranei, din minuscule oua de insecte, din maruntei purecei de trandafir, puiul neajutorat se modeleaza in pasarea deplin zburata.

        Era data de 11 mai cand am vazut micuta ceata familiala de pitigoi suri.

 Calculand termenele de clocire - doua saptamani - plus alte maxim doua saptamani pentru a ajunge la stadiul de adolescenti zburdalnici, dar inca dependenti de parinti, rezulta o data aproximativa de incepere a cuibaritului in perioada 10-11 aprilie, plus/minus cateva zile. Misiune indeplinita cu mult succes, de obicei femela depune si cloceste singura cca 7-10 oua. Cam acesta era si numarul de pui vazut de mine facand atata zarva in salcami si apoi in rondurile de trandafiri. Trebuie spus insa ca in trandafiri nu coborau decat parintii, doar ei stiau sa controleze plantele de micutele afide, sa culeaga probabil mai multe deodata, si sa le aduca cioculetelor pofticioase.

 

Perechea de pitigoi suri se formeaza pe viata, probabil parintii stiau demult locul si il considerau minunat, atat pentru gasirea scorburilor necesare cuibului, cat si pentru gasirea hranei din abundenta pentru micuti. Interesant ca pitigoii suri au un singur rand de pui, practic la jumatatea lui mai misiunea reproducerii lor anuale se incheiase cu succes. O misiune epuizanta, din cate se vedea si pe aspectul general al parintilor, care nu le mai da energia necesara pentru a o lua de la capat in cursul aceluiasi sezon. Desi nu se poate spune ca e o pasare rara, e un pitigoi mai pretentios, mai delicat poate, nu are o rata de inmultire si raspandire la fel de mare ca alti pitigoi, mai ales cei mari. Chiar si pitigoii albastri si pe alocuri, cei codati, isi fac aparitii mai dese, mai regulate. Ma bucur ca am intalnit familia de pitigoi suri, mai ales ca ma chemau parca prin ciripelile lor, altfel as fi putut trece pe langa ei fara sa ii vad.