ACVILA DE MUNTE, Aquila chrysaetos
O pasare pe care o caut de mult timp, pe locul unei amintiri. Uneori merita sa cauti o pasare in acelasi punct in care ai vazut-o prima data, de multe ori nu. Mai rar cade fulgerul de doua ori in acelasi loc. Mai rar ai norocul sa repeti o priveliste oferita, ca un pretios dar, o singura data. Amintirea nu e neaparat frumoasa, e un amestec de spaima si incantare, de grija si detensionare, de incordare si admiratie. Eram in muntii Fagaras, intr- o ratacire pe drumuri forestiere impotmolite in mocirle si blocaje. Mult timp drumul promisese sa fie bun, practicabil, aventurandu-ne cat mai departe in inima muntilor. Apoi se facuse din ce in ce mai prost, insa trebuia mers inainte, cu speranta iesirii intr-un punct la lumina. Tocmai cand drumul devenise si foarte inclinat, masina putea sa se rastoarne oricand, si incleiat de noroi, si plin de bolovanisuri si materiale de viituri torentiale, fara semnal, cand credeam ca ne asteapta, daca nu o rasturnare cu masina, cel putin o noapte ratacita in munti si oribile cautari pentru iesirea din situatie, pe varful unui copac s-a ivit deodata in fata ochilor o pajura blonda, penajul cafeniu foarte inchis contrastand cu nuantele de auriu de pe cap, punandu-le minunat in valoare. Nu aveam pe atunci aparat foto pentru pasari, asa ca am putut savura din plin clipa de fericire oferita in mijlocul unei furtuni. Am declarat-o cea mai frumoasa pasare din Romania, si cea mai frumoasa si spectaculoasa aparitie. Binecuvantata aparitie, ca in vremurile antice, cand aparitia acvilei era de bun augur, aducand norocul, izbanda si victoria. Toate au mers bine dupa ce ne-a aparut acvila in cale, am iesit pana la urma din drumurile prabusite, am ajuns la un drum mai cumsecade care ne-a scos frumos si usor undeva in judetul Arges, eu si ai mei venind dinspre Valcea, in inima Fagarasilor. De atunci am cautat-o mereu in aceleasi locuri, relativ aceleasi, pentru ca nu am mai putut si nici nu as mai fi vrut sa refac exact traseul.
Trebuia mai bine sa o caut in Muntii Apuseni, acolo avand un numar relativ mai bun, se pare, fiind ceva mai usor de gasit. Si in Fagaras se gaseste, mai mult in partea dinspre Transilvania. In nordul Carpatilor Orientali, se gaseste si acolo. In muntii Parang, pe care ii vizitez eu mai des, nu cred sa fie prea multe. Nu sunt munti prea stancosi, chiar deloc. Probabil in Retezat sa mai fie exemplare, nu prea multe in Bucegi. Am revazut-o, si, de la distanta, fotografiat-o, intr-un loc in care nu o cautam si nu o asteptam si anume in Muntii Banatului, in Defileul Dunarii.
Intr-o zi de sfarsit de ianuarie, zi in general inchisa, eram mai mult cu ochii la pasarile de apa si la cele de prin tufisuri. Voiam sa regasesc presurile de munte, sa ma reintalnesc cu presura barboasa, cautam oaspeti de iarna pe apa. Din cand in cand, foarte rar, soarele reusea sa razbata dintre nori si arunca lumina diafana asupra varfurilor de munti, plin de chiciura. Acestor imagini nu le puteam rezista si atunci ramaneam cu privirile asupra piscurilor, ascutite si pietroase.
Ziua a decurs agale, in vreme in general mohorata si tocmai aproape de apus s-a deschis din nou o lumina generoasa peste munti. A durat ceva mai mult si probabil a incalzit suficient de bine aerul, astfel ca de pe o stanca din zare s-a desprins o acvila de munte, incepand sa faca ocolul piscului, din ce in ce mai sus, pana s-a pierdut in nori.
Si vazuta de departe, tot maiestuoasa ramane. Aripile late, lungi, cu 6 "degete", calmul ei si frumusetea varfurilor montane stancoase, toate creeaza un tablou specific si irepetabil pentru o alta pasare. I se mai spune si pajura, si acvila, ambele nume sunt foarte frumoase, sonore, si i se potrivesc. Numele de "auriu" gasit si in denumirea stiintifica, si in alte limbi, vine de la la coama aurie pe care o are pe fundalul unui penaj altfel inchis la culoare. Doar pasarile mature o au, cele tinere avand multe pene albe in penaj, ca niste pete pe ici pe colo, iar capul fiind de culoare inchisa, fara reflexele aurii.
Inclin sa cred ca acvila de munte fotografiata de mine in Banatul Montan este o pasare matura. Acum in sfarsit de ianuarie, perechile incep cuibarirea, se pregatesc de depunerea oualor, cuibul si perechea fiind deja stabilite. Cuibareste fie pe stanci, fie pe arbori inalti. Perechea este monogama. In general, isi pastreaza cuibul de la an la an, acesta marindu-se cu fiecare sezon, devenind din ce in ce mai greu si mai voluminos, mai incarcat de crengi si materiale de cuib.
Desi in general ies doi pui din ou, se spune ca de fapt numai unul ajunge de regula la maturitate, celalalt fiind abandonat de parinti sau aruncat din cuib de fratele mai mare. Nu stiu in ce masura aceasta afirmatie este adevarata, nu am avut norocul sa gasesc vreun cuib de acvila. Mai bine, caci acvila este foarte sensibila la deranjul uman, si numarul lor a scazut dramatic in ultima suta de ani.
Este o pasare de prada mare, printre cele mai mari, si prefera zonele impadurite si stancoase ale muntilor. Prada pasari, mamifere, de exemplu iepuri dar si vulpi, si orice alt mamifer de talie mica si mijlocie. Se spune ca ar prinde uneori si mieii turmelor, sau iezi de caprioare, ciute si capre negre. Acest lucru e posibil, dar e mai rar.
Sunt pasari sedentare, de principiu, dar pot si hoinari mult, mai ales exemplarele tinere, sau in afara perioadei de cuibarit. Despre pasarea vazuta de mine imi place sa cred ca face deja parte dintr-o pereche cuibaritoare si statornica in zona, pe care voi mai avea ocazia sa o vad vreodata, pe ea sau progenitura. Nu e exclusa insa nici varianta unui individ hoinaritor, aflat intamplator pe acolo.
La scurt timp dupa ce acvila a disparut in inaltul cerului, lumina vanata de apus a inceput sa puna stapanire pe munti, incet si in trepte, insa implacabil, stingandu-se apoi usor pentru a face loc lunii si razelor ei argintii. Un peisaj nu mai putin spectaculos decat cadrul natural al primei mele intalniri cu aceasta pasare fantastic de frumoasa.
