PESCARUS ROZALB, Larus genei

PESCARUS ROZALB, Larus genei

     Indirect, pot spune ca l-am cautat chiar pe el. Stiu ce m-a facut sa incerc sa pozez toate stolurile de pescarusi intalnite la malul marii si mai ales al limanurilor sarate de langa tarm. Speciile mai rare de pescarusi, mai rare cel putin la noi in tara, stau de multe ori, chiar de obicei, ascunse in stolurile mai mari ale speciilor comune. Daca vrei sa gasesti pescarusi argintii sau asiatici sau negri si negriciosi trebuie sa fotografiezi sau sa scanezi cu rabdare zecile de stoluri de pescarusi cu picioare galbene sau pontici. Daca vrei sa intalnesti pescarusi mai rari de talie medie trebuie sa "frunzaresti" stolurile numeroase de pescarusi razatori. Asa am facut si eu, chiar daca conditiile de  distanta si vizibilitate nu erau bune deloc. Locatia, undeva la malul marii in preajma unui lac albit de saratura. Perioada, sfarsit de octombrie, zi cu ceata si cu pescarusi circumspecti, care puteau intr-o secunda sa-si schimbe locul pe vastitatea tarmurilor de nisip fara sa-i pot descifra. De aceea am o singura fotografie, urmatoarea incercare de apropiere i-a alungat.

     Un pescarus aproape alb, in contextul pescarusilor razatori cu spatele de un gri mai marcat. Un pescarus cu obrajii albi, nemarcati de acea pata, acea bulina cocheta a acelorasi pescarusi razatori. Un pescarus cu ciocul rosu intens, fara acel varf negru existent la razatorii comuni si numerosi in stol. 

     Cum era foare frig, cei mai multi pescarusi stau foarte stransi , foarte ghemuiti, cu gatul tinut la caldura intre penele umerilor. De aceea si pescarusul rozalb si cei razatori par foarte mici si rotunjori. In realitate sunt pescarusi de talie medie cu o silueta destul de alungita, mai ales cel rozalb care se pare ca ar avea cu o idee gatul mai lung.

      Desi denumirea pe multe site-uri ornitologice este de Croicocephalus genei eu am preferat inca denumirea de Larus. Croicocephalus este o denumire stiintifica care vine din greaca veche si inseamna "cap colorat". Daca acest nume este foarte potrivit pentru pescarusul razator, care in primavara primeste o calota intens colorata in cafeniu inchis iar in iarna pastreaza acel "bunghi" in obraz ca mica amintire a calotei ce a avut-o si o va mai avea, numele mi se pare nepotrivit pentru pescarusul rozalb, al carui cap nu se coloreaza nicicum, in niciun penaj. Desigur, daca sunt din acelasi gen e bine sa folosim un nume de gen unitar. Eu am decis sa folosesc ca nume de gen unitar pe acela de Larus, asa cum inca mai pastreaza destui ornitologi. 

     In penajul de primavara-vara pescarusul isi merita si numele de rozalb intrucat, pe piept si abdomen, albul capata vagi nuante rozalii. Atat de vagi ca nu poate fi numit chiar roz, ci rozalb.

     Un pescarus frumos si rar, la noi are cateva locuri, si o populatie mica, undeva langa Marea Neagra, in Dobrogea, la limanuri si lagune. 

Pe plan global este destul de putin numeros, pare sa aibe limite serioase la cuibarire care nu-i permit sa cucereasca tarmurile si zonele umede de la un cap la altul cum o fac alti pescarusi. Are ceea ce se cheama cuibarire localizata. De obicei, in colonie, si nu neaparat in colonie cu alti pescarusi ci in colonie cu chire. Chirele sunt mai micute si mai putin pradalnice la cuib, pescarusii sunt mai duri cu puii celor mai slabi decat ei. Doar pescarusul rozalb e un pescarus mai delicat, cu exigente, cu expunere mai mare la pradatori si devastari ale cuiburilor cauzate de vreme. 

     Ca hrana se hraneste preponderent cu peste dar cauta si insecte si crustacee sau alte vietuitoare intalnite pe la malul apelor. Nu vaneaza in largul marii, nici nu e vazut pe acolo. De la noi migreaza si nu migreaza, depinde de asprimea iernii, sunt populatii care migreaza si cele mai multe care raman pe loc, e drept ca in tinuturi sudice, la Marea Mediterana, de exemplu. La noi e o  situatie intermediara. Dealtfel specia este  o specie mai mult sudica si mai mult estica, la nivelul Europei. Se intalneste insa si in Asia.

28 nov. 2022

MARACINAR ASIATIC, Saxicola maurus

MARACINAR ASIATIC, Saxicola maurus

     O pasare siberiana, sau asiatic-centrala, care tranziteaza tara noastra in perioada de migratie, mai exact zboara discret pe marginea Marii Negre, spre sud. Perioada ei de trecere e in octombrie, trec putine exemplare, si, ca lucrurile sa fie si mai dificile, trece prin teritoriul unor maracinari negri europeni, cu care seamana foarte mult. 

     Exista insa cateva caracteristici care plaseaza fara indoiala un exemplar in randul maracinarilor  asiatici. La sfarsit de octombrie am nimerit oarecum dintr-odata in niste tufisuri tepoase unde zburau cel putin trei maracinari destul de aproape unii de ceilalti. Chiar pe malul marii, de la acele tufisuri se putea admira marea. 

    Un exemplar mi s-a parut mai tipic, mai ca la carte, unde este descris masculul de maracinar asiatic in penaj de toamna. Erau foarte speriosi, pozele sunt facute de departe, cu maxima rapiditate. Principala caracteristica este spranceana alba, pe care doar el o are, nu o au femelele de maracinar asiatic, nu o au masculii de maracinar asiatic in penaj de primavara si nu o au deloc maracinarii negri. "Males in winter plumage are intermediate between summer males and females, with a supercilium resembling the whinchat (S. rubetra); from this species and the female it can be distinguished by the full white collar.^"

    Spranceana alba o are la noi maracinarul mare dar exemplarele acestuia sunt demult plecate la sfarsit de octombrie si oricum are multe alte caracteristici diferite. Spranceana alba a maracinarului asiatic nu este dublata de inca o linie, pornind de la cioc in jos. Maracinarul are un guler alb, neintrerupt, daca ar fi fost intrerupt ar fi fost caractersitica de femela. Dar nu, femelele nu au spranceana alba si nici maracinarul negru european.

       Interpretarea caracteristicilor unui maracinar asiatic este foarte complexa si ea trebuie sa tina cont de totalitatea variabilelor ce pot exista la vreme de toamna. Masculi care pastreaza inca in mare parte penajul de sezon de reproducere, masculi in penaj de toamna, femele, imaturi. Renuntarea la penajul de primavara-vara difera ca timp si de la individ la individ, astfel ca in toamna pot fi si masculi imbracati ca de nunta dar si cei cu penaj de toamna. Desigur la sfarsit  de octombrie e mai de asteptat ca penajul de toamna sa fie instalat, si asa si era la maracinarul asiatic surprins de mine. O alta caracteristica, ce se pastreaza in toate tipurile de penaj este pata mai mare alba de la aripa, si tartita alba, cel putin la masculi, la femele si la pasarile tinere aceasta baza a spatelui nu este alba. Penajul de toamna aduce maracinarului mascul un spate si un crestet maroniu cu striatii, asemanator intrutotul femelei. "Piesa de rezistenta" a costumului sau de gala este negrul capului si al spatelui, insa aceste caracteristici apar primavara si vara, pana in momentul migratiei. De la aceasta culoare, mai intunecata chiar si decat a maracinarului negru de la noi, ii vine denumirea de "maurus", cel negru, cel mohorat la penaj. In limba romana se cheama asiatic pentru ca acolo este zona lui de cuibarire, nu doar Siberia cum se spune in engleza, Siberian stonechat, ci in toata regiunea Asiei Centrale si chiar in tarile capatului de Europa de la marea Caspica si Urali.

    Nu cu mult timp in urma maracinarul asiatic si cel european erau considerati aceeasi specie insa cercetarile genetice au aratat ca intre cei doi exista diferente ce marcheaza speciile si nu subspeciile. Cele doua tipuri de pasari s-ar fi despartit pe directia estica si vestica acum cca 2 milioane de ani.

   Nu numai la spranceana alba seamana maracinarul meu asiatic cu maracinarul mare ci si la caracterul lor migrator, migreaza pe lungi distante, nu hoinaresc ca maracinarul negru. Aceasta pentru ca in zona temperata a Asiei si Europei extrem-estice iernile nu sunt perioade de gluma, nu exista posibilitati de ierni mai blande, mai ingaduitoare, asa cum exista din plin in jumatatea vestica a Europei geografice. Astfel ca asteptarile maracinarului asiatic pentru perioada iernii sunt mai sinistre, de aceea e nevoit sa-si faca cu totii toate bagajele si sa porneasca in zonele tropicale, fie la sud de Europa, fie in sudul Asiei de vest. Cativa dintre acesti migratori o iau pe langa marea noastra, e stiuta preferinta pasarilor pentru culoarele litorale, nu deasupra marii ci de-a lungul tarmurilor. Astfel ca era de asteptat ca tranzitia spre Africa sa se faca pe langa Marea Neagra. Nu stiu daca a fost semnalat vreodata in regiuni mai interioare Dobrogei, eu l-am vazut chiar langa mare.

     Cum am spus erau trei de fapt insa din cate am putut fotografia ceilalti nu mi s-au parut a fi sigur maracinari asiatici ci mai curand maracinari negri. 

FLAMINGO ROZ, Phoenicopterus roseus

FLAMINGO ROZ, Phoenicopterus roseus

       Au inceput sa curga iar insemnarile despre diafanele aparitii ale flamingilor in Romania. Diafane ca aparenta, in sensul propriu al cuvantului dar si diafane in sensul captarii acestor viziuni, rare, intrerupte, pale si greu de structurat in contururi. Acum aproape o suta de ani curgeau la fel aceste insemnari, cu si mai multa uimire si in mod cert cu si mai mult talent literar. Ornitologii anilor douazeci ai secolului trecut inregistrau la rece prezenta si cuibarirea in Delta Dunarii a unor perechi de flamingo roz. Observatiile lor aveau insa ecou in literatura mare, in jurnalele de calatorie in Dobrogea ale unor mari scriitori. Da, flamingo roz nu a aparut acum pentru prima data in Romania, nu schimbarile vreunui climat au impins specia spre nord, sunt drumuri vechi de minim o suta de ani, poate stravechi dar nu au fost consemnate de oameni. 

      Pe langa aparitia juvenililor si a unor adulti in Romania s-a consemnat anul acesta si o cuibarire certa in sudul extrem al Ucrainei. Sud al regiunii Odessa de astazi care nu este altceva decat Bugeacul Romaniei de ieri, judetele Ismail si Cetatea Alba prin care calatoreau scriitorii nostri interbelici. Departe de mine de a purta discutia intr-o zona politica, de schimbari si prefaceri omenesti, schimbari adeseori dureroase sau chiar sangeroase. Flamingii au zburat cu rozul lor diafan deasupra acestor schimbari si dureri, neatenti la oameni, neatenti la granitele lor. Scriitorii nostri de atunci faceau excursii in Delta si se rataceau prin cotloanele ei la nord de bratul Chilia, in tara "merelor de aur", treceau de livezile de gutui ale Valcovului, mere de aur uscate si taiate in felii subtiri ca lamaile pentru ceai, se pierdeau in iezerele namoloase si albite de saratura uscaciunii "desertului getic". Anticul Bugeac a oprit ostile persane, expeditia lui Darius la Dunare, ne spune Herodot, prin lipsa lor de apa, prin imensitatea desertului. In sudul acestui desert getic, Bugeac romanesc sau regiune a Odessei ucrainiene au facut candva popas flamingii roz. Locul le-a placut asa de mult incat ii gasim cuibarind acolo si in 1920-1940 dar si astazi 2016-2017. Ce s-a intamplat in lunga perioada intermediara in care nu am mai avut vesti despre specie? Au fost acolo dar nu au fost observati? Tunurile si bombele si avioanele si mortile razboiului mondial au intrerupt oare linistita calatorie spre nord? Nu le-a mai placut administrarea lacurilor de catre noile autoritati, cu idei noi si poate mai hotarati in supravegherea faunei si supravegherea oamenilor pana la rapirea libertatii, de acolo? Nu stie nimeni raspunsul la aceste intrebari. 

   Salutam revenirea lor dar nu pot sa nu ma intreb care o fi misterul care i-a adus fix in aceleasi locuri. O simpla intamplare, si anume emisarii spre nord ai speciei au periat toata zona si singura propice lor ar fi cea in care cuibaresc si azi? E foarte posibila si probabila aceasta ipoteza. Imaginatia ma poarta insa si spre posibile amintiri transmise urmasilor pe o cale constienta, asa cum meandrele constientului pasarilor pot pastra o amintire de calatorie si cuibarire, constient probabil atat de diferit de al nostru incat nici nu-i putem concepe si trasa liniile.

     La noi in tara, in "zilele noastre", se pare ca flamingii roz prefera lacurile Baraganului, asemanatoare iezerelor Bugeacului. Din Dobrogea isi aleg parca tot lacurile marginale sau cele sarate de tipul Techirghiolului. Modul lor de hranire le cere asta, se hranesc la ape mici, cu concentratie mare de sare, mai exact cu un raport optim de apa sarata si apa dulce, ape salmastre. Acolo se dezvolta o serie de micro sau macro-organisme comestibile, foarte hranitoare chiar, in ciuda dimensiunilor lor cvasi-invizibile. Ciocul, asemanator cumva ca forma cu un bumerang, e construit exact pentru acest mod de hranire, aduna cu el tot ce poate gasi comestibil pe fundul lacului, intr-o pozitie orizontala a maxilarelor.

     Trebuie sa adune cat mai mult caci nu e o pasare micuta, are nevoie de hrana multa pentru a-si intretine cei 1,5 m inaltime, uneori chiar mai mult. Aceasta hrana specifica contine foarte multi carotenoizi, care ii pigmenteaza penele si ii dau acea culoare roz extrem de frumoasa si originala. Trebuie insa timp, pentru a ajunge la stadiul de adult clocitor, pentru a se putea impodobi cu aceasta culoare. Se pare ca nu numai culoarea impregnata din hrana da aceasta culoare roz ci si substanta aplicata pe pene, substanta produsa de glanda uropigiana, foarte bogata in carotenoizi. 

    Deocamdata flamingii observati de mine sunt foarte tineri, sub-adulti sau juvenili si culoarea lor generala este gri, alburiu, maroniu, desi in pozele de mai aproape se vede deja cum maroniul si cremul aripilor incepe sa bata in roz. Nu sunt frati cei trei flamingi, decat poate din ani diferiti. O pereche de flamingo depune si cloceste un singur ou, in varful unei mari gramezi de namol sarat. Aratau oarecum diferit, unul dintre ei era foarte inalt fata de ceilalti dar mai gri. Banuiesc ca era un pui mascul destul de tanar, abia trecut de stadiul de juvenil. Alti doi erau net mai scunzi si cu penajul mai virat in alb, crem , maroniu, rozaliu, poate erau imaturi nascuti in anul trecut, poate femele.

 Nu erau speriati de mine, doar apa mi-a fost obstacol in apropierea de ei. Apa si ceata usoara de octombrie asezata ca un voal de mireasa pe lac, la cateva minute dupa rasaritul soarelui.

Credeam ca dorm in nestire tarziu in dimineata dar la marirea pozelor am vazut ca doar se odihneau cu ochii deschisi.

 Din cand in cand mai si mancau dar destul de putin, le placea sa-si odihneasca gatul lung in penele umarului. Initial stateau in grupul mare de lebede, insa acestea au preferat sa iasa mai in larg sa se hraneasca. Flamingii nu cauta apa adanca, au picioare foarte lungi care sa le permita sa intre mai adanc in lac dar nu foarte departe de tarm.

     Sunetul lor se pare ca este asemanator cu cel al gastelor, dar flamingii "mei" nu au ales sa fie foarte vocali in dimineata aceea. Erau niste tinerei foarte cuminti, obisnuiti cu oamenii, chiar foarte curiosi sa vada o turma de oi ratacita pana pe mal aproape de ei.

E o bucurie foarte mare sa fie vazuti deja de doi ani la rand in Romania, inseamna ca si-au gasit ostroavele secrete din nordul deltei Dunarii unde au cuibarit si stramosii lor. E de sperat sa gaseasca noi ostroave posibile, si la sud de Bugeac.

     La noi deocamdata isi petrec sezonul de toamna-iarna blanda, anul trecut au stat pana la venirea gerurilor, probabil asa se va intampla si anul acesta. 

Inceput de iarna, 2022, o noua bucurie a intalnirii cu flamingii, un grup de 18 exemplare in Dobrogea, de data aceasta printre ei si adulti in frumoasa culoare rosie-rozalie. Rosul apare la aripi, spate, iar rozul e suflat in intregul penaj si mai ales la cioc si la picioare. In grupul de 18 flamingi doar unul parea dult mascul, complet colorat si inalt. Alaturi de el parea sa fie minim o femela clocitoare, mai scunda si cin culori de roz si rosu mai pale. Restul erau tineret de diferite varste, mai mult sau mai putin suflati cu roz, pe un fond general gri.