MIEZ DE TOAMNA

    "A ruginit frunza din vii, si randunelele-au plecat". Au plecat intr-adevar, si randunelele si toti si toate cate trebuiau sa plece. Au inceput sa vina si cei care trebuiau sa vina. 

     Printre vii ruginite si salbaticite , atarnate ca niste liane ce sunt in copacii crescuti exploziv peste tot unde mana omului nu mai supune pamantul muncilor agricole, au inceput sa soseasca timid primii scatii si primii mugurari ai iernii care va veni.

        Arborii sunt inca plini de toate frunzele, renunta cu greu la splendoarea celor care le captau lumina solara datatoare de viata. Va trebui sa vina ceva ploaie si ceva vifor neindurator care sa desprinda fara mila frunzele uscate. Multi dintre ei si le vor pastra, macar de podoaba, pana la primavara. Mai ales stejarii cei mici raman impodobiti in rosu si brun pana cand mugurii tineri vor goni foile incremenite ca pe niste file de album invechit si nefolositor. 

         Deocamdata scatii sunt ceva mai mici decat frunzulitele de arin, nu-i chip sa stea la poza, pierduti in inaltul arborilor batrani. Fructificatiile de arin sunt foarte atragatoare pentru scatii dar de obicei ii vedeam mai tarziu, mai spre iarna. 

    La fel si mugurarii. Acum insa s-au grabit sa soseasca de la mijlocul lui octombrie si sa fluiere simpatic si chemator. O pereche de mugurari, o ea frumoasa de culoare bruna, un el, si frumos si vesel in culoarea rosie. Abia el ma lasa sa-i fac o poza ascuns dupa multe crengi si mult frunzis, mai mult asa, sa am dovada ca nu am visat si sa pot sa le scriu o pagina speciala de bun-venit. 

       Silviile au plecat din ultima saptamana a lui septembrie, codrosul de munte a mai intarziat ceva pe la bobitele de soc, ii venea greu sa se desparta de ele. Bobitele de soc l-au ingrasat si fragezit si pe gugustiucul cel frumos si naiv, prea naiv, caci uliul porumbar l-a prins in gheare si l-a mancat. 

        Cateva pene de-o finete si un rafinament de culoare pastrat chiar si in moarte, au ramas pe jos, azvarlite roata de la masa stapanului. Gri si roz, pene drepte, pieptanate - amintire. 

        Un uliu porumbar vaneaza pasare dupa pasare, in fiecare saptamana si lasa suveniruri in iarba. Acum, la mijloc de octombrie, pene pestrite, alb si negru, destul de mici si destul de putine, probabil de la o ciocanitoare.

           Mierlele si pitigoii par toti la locul lor. Ba poate nu chiar toti, pe jos zac si penele unui pitigoi, vanat ori de uliul porumbar ori de cel pasarar, pentru ca amandoi au teren de vanatoare acolo. 

          Ticlenii fluiera si ei si ciocanesc usor, luand model de la vecinele ciocanitoare - de stejar, pestrita mare si mica. Un fluierat si un freamat neasteptat aduc cu ei si pitigoii codati, trec in stoluri mici de cate 7-8 dar cu o viteza imposibila.

       Pitigoiul albastru e un singuratic, vine singur, pleaca singur, nu se amesteca cu gloata. Uneori insa il mai cuprinde frenezia si incepe sa joace si el din pom in pom cu stolul de pitigoi codati sau pitigoi mari dar renunta repede si ramane de unul singur pe vreun copac interesant. 

       Din padure ajunge in livada, din livada ajunge pana la gradini, printre ultimii trandafiri si primele gutui cazute in iarba.

        Cand da soarele mare la pranz mai ies si fluturi, se invart ametiti parca in jurul murelor ramase necoapte, parandu-li-se si lor ca vara a fost prea scurta.

     Putini greieri mai sar prin iarba, din ce in ce mai obositi parca, mai lipsiti de entuziasm. Nu prea mai are cine sa-i alerge si sa-i prinda, sfranciocii care se aruncau asupra lor au plecat demult, au disparut de la sfarsitul lui august.

       In poduri , la caldura si adapost s-au pus la iernat fluturi. Dau intamplator peste molia-colibri, cu aripile ei fin desenate in tonuri de miez de toamna, cu brun si cu rosu.

       Gaitele, sturzii de vasc si perechea de corbi sunt pasarile mai mari care zboara in largime, pe cer si la vedere. Restul se pierd printre frunze, abia le auzi fosnetul.

       Merg pe poteca si din tufis imi sare uliul precum un iepure. Ratez pentru a mia oara o fotografie cu acest maestru al ascuzisurilor. Anul trecut pe vremea aceasta din tufisuri imi sarea o caprioara, anul acesta nu si-a mai facut culcus si adapost.

        Tot in poteca au aparut ca din senin gauri de sarpe, serpii de alun si cei de casa s-au dus la hibernare. Un pui de soparla micut mai fuge insa prin ierburile inalte dar culcate la pamant. 

        Semintele se pregatesc pentru zbor. Si-au pus fire albe ca de matase si asteapta primul vant sa se desprinda de planta mama.

     Parca mai ieri prin poiana erau flori galbene, acum sunt flori albe pufoase.

     Parca mai ieri va fi fost si miezul de toamna galbena si toata natura se va acoperi de florile albe si pufoase ale iernii.

PIETRAR MEDITERANEAN, Oenanthe hispanica melanoleuca

PIETRAR MEDITERANEAN, Oenanthe hispanica melanoleuca

      Le mai vazusem si in primavara. Aveau cununite de flori galbene delicate, in armonie cu fragezimea anotimpului, desi varsta lor se masoara in ere geologice.

     Acum spre toamna purtau o podoaba mai sobra, copaci vigurosi si maturi, crescand de-a dreptul din trupul lor, despicandu-le si intretaindu-le in infinite linii si armonii.

       Loc unic in tara, stancile din Cheia Dobrogei sunt cunoscute si neamului mare al pietrarilor. Cand si cand, demult, cate un temerar s-a gandit sa-si paraseasca pietrele lui din stepele si deserturile Asiei Centrale sau tarmurile pietroase mediteraneene pentru acest labirint de stancarie pontica, atat de asemanator si totusi altul fata de leaganul speciei lor.

          
     Tara noastra e doar o marginea a tinutului lor. Si mai ales Dobrogea. Au mai existat vesti si povesti despre pietrarul mediteranean si in Banatul si Oltenia montana dar treptat aceste semnalari s-au stins. Trebuie sa spun ca aceasta postare a trecut prin modificari succesive legate de dificultatea identificarii in penaj de toamna a speciei de pietrar mediteranean fata de cel negru. Initial am considerat acest pietrar ca fiind mediteranean apoi au fost voci care l-au vazut ca fiind pietrar negru, apoi la o observare mai atenta si mai exhaustiva a tuturor pozelor , s-a revenit la identificarea de pietrar mediteranean adult. Datorez aceste discutii elaborate unor ornitologi profesionisti, d-nii Lou Bertalan si Szabo Jozsef care au exprimat opinii in directia identificarii lui ca pietrar mediteranean sau ca individ hibrid cu caractere de la ambele specii, mediteranean si negru. Din opinia d-lui Lou Bertalan citez urmatoarele caractere de identificare "si toamna la un mascul de pleschanka s-ar vedea o legatura negricioasa catre aripa, spatele ar fi mai intunecat/solzat, burta nu e atat de homogen orange iar intre gusa neagra si piept pleschanka nu are o linie alba. probabil este un mascul adult de oenanthe hispanica melanoleuca" 
   

       Intre timp am verificat si eu toate pozele si mai ales filmele cu pietrari negri de pe internet in penaj de toamna si aratau diferit de al meu in sensul ca penajul de pe spate era mult mai inchis, cel putin aveau treceri inchise spre ceafa si spre aripi, de asemenea negrul de sub cioc se xtinde aun pic mai mult sun gusa, formand o banda care cuprindea si umarul, intr-o legatura cu aripa.

         Exista in neamul diversificat al pietrarilor niste mici diferente, in trepte parca. O mica trasatura porneste sa se defineasca la un neam anume de pietrari, si capata amploare si hotarare la un altul, sau dispare la un alt palier. 

         Pietrarul negru are tot spatele negru, cel mediteranean are spatele de culoare bruna, si devine din ce in ce mai deschis la pietrarul rasaritean si cel sur. Ca sa se asorteze cu negru parca, abdomenul speciei hispanica vireaza spre portocaliu deschis , cu multa caldura si mult soare intr-insul. De fapt seamana cu petele si lichenii prinsi de stanca, cu florile cele multe si colorate ce picteaza stancile in anotimpurile cresterii vietii.

         Ca si la ceilalti pietrari, accentele hainelor de nunta ale masculului de Oenanthe hispanica scad in intensitate spre toamna.        Interesant ca pietrarul mediteranean, chiar aceeasi specie se diversifica ea insasi in doua trepte, o forma ce are doar o dunga de negru in dreptul ochilor si al urechii , dar si o forma unde negrul cuprinde tot gatul, apropiindu-se si mai mult de pietrarul negru. Aceasta scara a intensitatii negrului creste de la vest la est, sau mai bine zis, scade de la podisurile Asiei Centrale la cele ale Spaniei, caci aceasta a fost probabil directia de patrundere a pietrarilor diferentiati in decursul timpului in specii si subspecii. Cine stie ce capriciu de adaptare la culorile unui anumit tip de habitat a dus la aceste intensificari, schimbari, jocuri de culori in penaj. 

         Pietrarul mediteranean este mult mai rar la noi in tara decat cel sur, mai rar ca aparitii decat pietrarul rasaritean si cel negru, specii patrunse dinspre Asia. Nu stiu in ce masura aceste specii se concureaza una pe alta, de obicei in zonele unde au fost semnalati pietrarii negri nu lipsesc nici cei suri, nici cei negri si nici cei rasariteni. Pietrarul mediteranean e mai curand atent la biotopul necesar siesi, si mai putin la alti vecini de alte soiuri. E multumit sa-si gaseasca micul lui teritoriu unde sa poata cuibari si gasi hrana in labirintul de pietrarie. 

         Nimeni si nimic nu-i poate gasi micutul lui cuib, nu numai oamenii cu simturile tocite, dar chiar nici salbaticiunile care i-ar ataca ouale si puii. Bine mascat intre ierburi si pietre, cuibul ramane nestiut pana puii isi iau zborul si stau si ei o vreme ascunsi prin acelasi camuflaj natural. 

       Spre toamna, mai tarziu sau dupa cum ii permite vremea , o porneste si el spre sud, in cautarea unor zile mai blande de iarna. Primavara devreme soseste sa isi reia teritoriul. 

 Sfarsit de aprilie 2021, Dobrogea, un mascul frumos de pietrar mediteranean, in penaj nuptial, fara caractere hibride, cu masca de pe chip delimitata de negrul de la aripa, cu spatele complet alb. 

   Tot in Dobrogea, 2021, un hibrid intre pietrar mediteranean si pietrar negru.