Translate

miercuri, 25 octombrie 2017

FLAMINGO ROZ - Phoenicopterus roseus























       Au inceput sa curga iar insemnarile despre diafanele aparitii ale flamingilor in Romania. Diafane ca aparenta, in sensul propriu al cuvantului dar si diafane in sensul captarii acestor viziuni, rare, intrerupte, pale si greu de structurat in contururi. Acum aproape o suta de ani curgeau la fel aceste insemnari, cu si mai multa uimire si in mod cert cu si mai mult talent literar. Ornitologii anilor douazeci ai secolului trecut inregistrau la rece prezenta si cuibarirea in Delta Dunarii a unor perechi de flamingo roz. Observatiile lor aveau insa ecou in literatura mare, in jurnalele de calatorie in Dobrogea ale unor mari scriitori. Da, flamingo roz nu a aparut acum pentru prima data in Romania, nu schimbarile vreunui climat au impins specia spre nord, sunt drumuri vechi de minim o suta de ani, poate stravechi dar nu au fost consemnate de oameni. 












      Pe langa aparitia juvenililor si a unor adulti in Romania s-a consemnat anul acesta si o cuibarire certa in sudul extrem al Ucrainei. Sud al regiunii Odessa de astazi care nu este altceva decat Bugeacul Romaniei de ieri, judetele Ismail si Cetatea Alba prin care calatoreau scriitorii nostri interbelici. Departe de mine de a purta discutia intr-o zona politica, de schimbari si prefaceri omenesti, schimbari adeseori dureroase sau chiar sangeroase. Flamingii au zburat cu rozul lor diafan deasupra acestor schimbari si dureri, neatenti la oameni, neatenti la granitele lor. Scriitorii nostri de atunci faceau excursii in Delta si se rataceau prin cotloanele ei la nord de bratul Chilia, in tara "merelor de aur", treceau de livezile de gutui ale Valcovului, mere de aur uscate si taiate in felii subtiri ca lamaile pentru ceai, se pierdeau in iezerele namoloase si albite de saratura uscaciunii "desertului getic". Anticul Bugeac a oprit ostile persane, expeditia lui Darius la Dunare, ne spune Herodot, prin lipsa lor de apa, prin imensitatea desertului. In sudul acestui desert getic, Bugeac romanesc sau regiune a Odessei ucrainiene au facut candva popas flamingii roz. Locul le-a placut asa de mult incat ii gasim cuibarind acolo si in 1920-1940 dar si astazi 2016-2017. Ce s-a intamplat in lunga perioada intermediara in care nu am mai avut vesti despre specie? Au fost acolo dar nu au fost observati? Tunurile si bombele si avioanele si mortile razboiului mondial au intrerupt oare linistita calatorie spre nord? Nu le-a mai placut administrarea lacurilor de catre noile autoritati, cu idei noi si poate mai hotarati in supravegherea faunei si supravegherea oamenilor pana la rapirea libertatii, de acolo? Nu stie nimeni raspunsul la aceste intrebari. 
   Salutam revenirea lor dar nu pot sa nu ma intreb care o fi misterul care i-a adus fix in aceleasi locuri. O simpla intamplare, si anume emisarii spre nord ai speciei au periat toata zona si singura propice lor ar fi cea in care cuibaresc si azi? E foarte posibila si probabila aceasta ipoteza. Imaginatia ma poarta insa si spre posibile amintiri transmise urmasilor pe o cale constienta, asa cum meandrele constientului pasarilor pot pastra o amintire de calatorie si cuibarire, constient probabil atat de diferit de al nostru incat nici nu-i putem concepe si trasa liniile.
















     La noi in tara, in "zilele noastre", se pare ca flamingii roz prefera lacurile Baraganului, asemanatoare iezerelor Bugeacului. Din Dobrogea isi aleg parca tot lacurile marginale sau cele sarate de tipul Techirghiolului. Modul lor de hranire le cere asta, se hranesc la ape mici, cu concentratie mare de sare, mai exact cu un raport optim de apa sarata si apa dulce, ape salmastre. Acolo se dezvolta o serie de micro sau macro-organisme comestibile, foarte hranitoare chiar, in ciuda dimensiunilor lor cvasi-invizibile. Ciocul, asemnator cumva ca forma cu un bumerang, e construit exact pentru acest mod de hranire, aduna cu el tot ce poate gasi comestibil pe fundul lacului, intr-o pozitie orizontala a maxilarelor.







     Trebuie sa adune cat mai mult caci nu e o pasare micuta, are nevoie de hrana multa pentru a-si intretine cei 1,5 m inaltime, uneori chiar mai mult. Aceasta hrana specifica contine foarte multi carotenoizi, care ii pigmenteaza penele si ii dau acea culoare roz extrem de frumoasa si originala. Trebuie insa timp, pentru a ajunge la stadiul de adult clocitor, pentru a se putea impodobi cu aceasta culoare. Se pare ca nu numai culoarea impregnata din hrana da aceasta culoare roz ci si substanta aplicata pe pene, substanta produsa de glanda uropigiana, foarte bogata in carotenoizi. 
    Deocamdata flamingii observati de mine sunt foarte tineri, sub-adulti sau juvenili si culoarea lor generala este gri, alburiu, maroniu, desi in pozele de mai aproape se vede deja cum maroniul si cremul aripilor incepe sa bata in roz. Nu sunt frati cei trei flamingi, decat poate din ani diferiti. O pereche de flamingo depune si cloceste un singur ou, in varful unei mari gramezi de namol sarat. Aratau oarecum diferit, unul dintre ei era foarte inalt fata de ceilalti dar mai gri. Banuiesc ca era un pui mascul destul de tanar, abia trecut de stadiul de juvenil. Alti doi erau net mai scunzi si cu penajul mai virat in alb, crem , maroniu, rozaliu, poate erau imaturi nascuti in anul trecut, poate femele.



 Nu erau speriati de mine, doar apa mi-a fost obstacol in apropierea de ei. Apa si ceata usoara de octombrie asezata ca un voal de mireasa pe lac, la cateva minute dupa rasaritul soarelui.










Credeam ca dorm in nestire tarziu in dimineata dar la marirea pozelor am vazut ca doar se odihneau cu ochii deschisi.



 Din cand in cand mai si mancau dar destul de putin, le placea sa-si odihneasca gatul lung in penele umarului. Initial stateau in grupul mare de lebede, insa acestea au preferat sa iasa mai in larg sa se hraneasca. Flamingii nu cauta apa adanca, au picioare foarte lungi care sa le permita sa intre mai adanc in lac dar nu foarte departe de tarm.



     Sunetul lor se pare ca este asemanator cu cel al gastelor, dar flamingii "mei" nu au ales sa fie foarte vocali in dimineata aceea. Erau niste tinerei foarte cuminti, obisnuiti cu oamenii, chiar foarte curiosi sa vada o turma de oi ratacita pana pe mal aproape de ei.
E o bucurie foarte mare sa fie vazuti deja de doi ani la rand in Romania, inseamna ca si-au gasit ostroavele secrete din nordul deltei Dunarii unde au cuibarit si stramosii lor. E de sperat sa gaseasca noi ostroave posibile, si la sud de Bugeac.
     La noi deocamdata isi petrec sezonul de toamna-iarna blanda, anul trecut au stat pana la venirea gerurilor, probabil asa se va intampla si anul acesta. 








Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu