Translate

duminică, 19 februarie 2017

PLOIER AURIU - Pluvialis apricaria








       Nu cred in superstitii dar imi plac ca fir de poveste. Se spune ca ploierii ar aduce ploaia. Ar aduce-o, sau doar ar prevesti-o, nu stiu exact, caci legenda e de departe, din tinuturile nordice, acolo unde el cuibareste, sau nord-vestice, acolo unde ierneaza in numar mare si e o prezenta mai obisnuita. Oamenii nostri din popor nu au nascocit legende cu ploieri, ii vad prea rar, si atunci pe fuga, la vreme de pasaj. 
        Ploierii mei cei aurii chiar au adus cu ei ploaia, si inca ce ploaie, ploaie hibernala cu lapovita si scurgeri mari, nehotarate intre stropi si fulgi de zapada.


        In 18 februarie plecasem hai-hui in cautarea primelor semne de primavara, printre pasari sau printre florile padurii. Nimic -nimic! Campia si dealurile joase ale Olteniei stateau pustii sub mantaua severa a zapezii, doar pe alocuri intrerupta. Si mai incruntate stateau lacurile, prinse complet in gheata si liniste nemiscata.


 Abia Dunarea curgatoare se eliberase de stransoarea ghetii si isi gasea cursul obisnuit sub ceturi groase.


         Cerul matinal, impartit in doua - jumatatea de rasarit cu un soare palid straduindu-se sa razbata printre nori zdrentuiti iar jumatatea vestica tivita la orizont cu o dunga cenusie amenintatoare, inchisa la culoare ca o noapte.
        Pe un camp noroios, in jurul unei balti cu gheata subtiata, un mic grup de cativa ploieri isi cautau hrana sau poate doar trageau dupa ei valul de nori ce avea sa ajunga in cateva ore peste noi. Cand credeam ca vine primavara cea calda, mai ales peste zona Clisurii Dunarii si a Mehedintiului cu adierile lor submediterane, paclele cele grele au adus strat nou si mare de zapada, peste 14 cm intr-o noapte, au adaugat momente hibernale noi pe toata regiunea. Peste zi inca ploaie, peste seara si noapte, lapovite si ninsori, ploierii nu si-au dezmintit numele.
       In haine de iarna inca, sau poate doar de juvenili, acest mic grup de ploieri, amestecati si cu vreo cativa batausi, pornisera  devreme spre nordul lor indepartat. Cuibaresc in aceste tinuturi, cei care vin la noi mai ales in cele siberiene sau ale Rusiei si ale tarilor baltice, dar si ale Europei de nord pana in Groenlanda, tinuturi arctice si subarctice cu zile lungi intr-o vara scurta, cu bogatie de insecte si alte nevertebrate in terenuri mlastinoase.
       Ploierilor le plac mult nu numai mlastinile si tarmurile apelor ci si campurile semanate sau doar arate, mai ales cele cu umiditate mare fie din asezarea naturala fie din mustul zapezilor.




     Intr-o lumina frumoasa, pe un fundal mai straveziu, culoarea acestei specii de ploieri s-ar vedea intr-adevar aurie, poate chiar ar straluci mangaiata de raze. Pe fondul pamantului rascolit si namolos, intr-o zi aspra de nori si ceata, culoarea e mai curand una de camuflaj, o lucire vaga de galben pamantiu pe un camp sau pe o aratura, greu de observat altfel decat prin miscarea stolului. Aceasta miscare a fost cea care mi-a atras atentia, din pacate nerabdarea lor nu mi-a dat timp pentru mai multe fotografii, asa ca si poza este la fel de fugara ca si prezenta lor. Ploierii sunt poate mai usor de vazut in anumite locuri mai ales din sud-estul tarii, pe masura ce te indrepti spre culoarul Marii Negre, in partea Olteniei sunt insa foarte rari ca prezenta in pasaj. Nici stolul nu era prea mare - tot in sud-est, pe langa anumite lacuri, se pot vedea stoluri mai mari. Pe partea de vest a Europei, uneori si in zona centrala, stolurile de ploieri pot fi si mai impresionante ca numar. Sunt foarte calatori, strabat distante mari si zonele de iernare sunt intinse, in toate tarile calde din Africa de nord sau din Asia dar si pe langa tarmurile europene ale Mediteranei. De asemenea, un numar important ierneaza in Marea Britanie si in Irlanda, O alta legenda, de data aceasta adevarata, se leaga de ploierul auriu si vine din Irlanda. Celebra carte de recorduri Guiness Book se pare ca a pornit ca idee de la o lunga polemica intre lorzi irlandezi vanatori, si anume cine detine recordul ca cea mai rapida pasare de vanat, ploierul auriu sau potarnichea polara irlandeza. Cum dezbaterea s-a prelungit intr-un concept mai general al detinatorilor de recorduri s-a nascut si ideea publicarii unei carti care sa verifice si sa publice toate recordurile inregistrate. Idee ce s-a dovedit un mare succes, totul pornind de la o vanatoare de ploieri, probabil nu prea reusita, daca vanatorii au fost atat de impresionati de rapiditatea ploierului. Trebuie sa spun ca la noi in tara e interzisa vanatoarea de ploieri, in caz ca ar avea cineva ideea de a impusca aceste pasari frumoase si rare. Chiar daca unele stoluri in vest inca uimesc prin marimea lor se considera ca populatia de ploieri aurii a scazut mult fata de ce era in trecut sau fata de ce ar fi normal si bine sa fie. 
      De marime sunt cat niste batausi, am avut ocazia sa-i vad alaturi, adica destul de mari pentru o pasare de tarm, nu cat culicii sau sitarii de mal, dar nici neglijabili precum fugacii sau prundarasii. Ce au specific si ii face usor de identificat este ciocul scurt, pentru o pasare de tarm, capul rotunjor, finut, in culori galben pastelate, cu o usoara spranceana alburie. Penajul de nunta devine mai stralucitor, auriu, pus in evidenta si de un contrast marcat cu o pata neagra ce se extinde de la cap si gat pe tot abdomenul. Pata neagra e conturata cu alb, pentru a complica si infrumuseta si mai mult designul. In penaj de iarna, sau in penaj juvenil, aceasta pata neagra lipseste, penajul e mai sters, devine galbui deschis pe abdomen si galben- maroniu pe spate. 
      Spre deosebire de ploierul argintiu, cu care ar putea fi confundat uneori, ploierul auriu are coada in aceeasi culoare cu penajul general, nu are coada alba pe care o are ploierul argintiu. Cu alte specii e mai greu de confundat, putine pasari de tarm au ciocul asa scurt si sa fie in acelasi timp de marimea ploierului. E mult mai gregar decat ploierul argintiu.
      De cuibarit incep destul de devreme, sfarsitul lunii martie unii, cei mai multi in aprilie. Spre nord clocitul poate sa inceapa insa si in mai. Perechile sunt stabile pe intreg parcursul vietii, sunt monogami. In cuib depun cca 4 oua, clocirea dureaza cca 28-30 zile, se face de catre ambii parteneri. Puii sunt nidifugi si sunt ingrijiti de ambii parinti, aproximativ o luna. Apoi devin independenti si se pregatesc si ei sa se adune in stoluri pentru plecarea la locurile de iernat. Pasajul de toamna aduce si la noi cateva stoluri, mai mari sau mai mici, incepand din august pana prin noiembrie. Cel de primavara aduce stoluri incepand din jumatatea a doua a lui februarie pana pe la sfrasitul lui martie. Se hranesc cu insecte dar si cu rame pe care le aleg de pe campurile arate sau rascolite, afanate. De aceea pot fi vazuti si pe terenurile agricole nu numai in imediata vecinatate a apelor, ca alte limicole. Din acest punct de vedere se aseamana oarecum, ca locatii unde pot fi gasiti, cu nagatii si cu batausii dar identificarea ca infatisare fata de acestia e foarte usor de facut, nu pune probleme, sunt foarte diferiti.

sâmbătă, 7 ianuarie 2017

RATA DE GHETURI - Clangula hyemalis









     O specie de rata marina nordica, mai mult accidental la iernat in tara noastra - cateva exemplare in fiecare iarna, cele mai multe la Marea Neagra. Eu am vazut-o insa pe Olt, singura, probabil alipita vreunui stol din alta specie din aceleasi tinuturi de gheata.












        E o rata ce prefera sa cuibareasca pe coastele marine si sa-si caute hrana in apele Oceanului Arctic, printre gheturi. Cand crusta de gheata de dincolo de pol devine din ce in ce mai de neindurat sub anotimpul iernii, anotimp al frigului dar si al intunericului prelungit, ratele de gheturi pornesc la "sud", Sudul lor fiind mai mult nordul Europei, la Marea Baltica si Marea Nordului. Cateva exemplare mai ajung si la noi, mai exact la Marea Neagra, si de acolo, in cautare de ape dezghetate si populate inca de vietati acvatice, pe anumite rauri interioare, cum ar fi Oltul.





      E o rata scufundatoare, cu activitate preponderent diurna. Eu am observat-o imediat dupa rasaritul soarelui si ce m-a frapat a fost silueta ei delicata si micuta, chipul ce pare surazator datorita confomatiei ciocului si a petelor vesele din obrajori. 



       Nu statea si nu se scufunda cu celelalte rate ci cu un grup de corcodei mici si pufosi, care pareau mai potriviti staturii ei.






      Exemplarul vazut de mine e o femela, penajul ei de vara, din perioada de clocire, nu difera mult de cel de iarna, e ceva mai inchis insa, mai ales in zona capului. Iarna se deschide la culoare, pastreaza doar niste pete in obraji. Asemanator este si penajul masculului in iarna, doar ciocul il are mai colorat, pe jumatate portocaliu spre rosu. Un penaj deosebit il are insa masculul in perioada nuptiala, atunci capata un model sofisticat de pete de culoare inchisa pe un fond de alb stralucitor. Ce e mai important este ca in primavara are si o coada lunga, foarte lunga chiar, bifurcata si usor incovoiata spre interior, ca un design elegant. Greu de gasit la noi in tara un mascul in astfel de penaj nuptial, la vremea cand imbraca aceasta haina, e plecat demult spre zonele lui de cuibarire, pe coastele nordului extrem al continentului. Dealtfel in alte limbi rata de gheturi isi gaseste denumirea pornind tocmai de la aceasta coada - rata-cu-coada-lunga.
       Cum spuneam cuibareste pe langa coastele arctice, cuibareste pe pamant, isi captuseste cuibul cu puf, un puf calduros si impermeabil, ca multe rate si pasari de apa nordice.








       La iernat se aduna in grupuri mari si foarte mari, aceste grupuri pot fi vazute insa mai ales la Marea Baltica, locul predilect de iernare, niciodata la noi. La noi in tara, o pereche, un cardisor mic sau chiar un singur exemplar - sunt deja o sarbatoare pentru birdwatcheri cand sunt gasite.






vineri, 6 ianuarie 2017

RATA CATIFELATA - Melanitta fusca






       O specie de rata venita de departe si mai mult ratacita pe apele Oltului. Nu ca ar fi prima data, poate cam in fiecare iarna apar cateva rate catifelate pe Olt, probabil indrumate de carduri mai mari din alte specii de rate venite la iernat. Nu numai ca e o rata nordica, dar e mai mult o rata de ape marine si ierneaza mai ales in vestul Europei, acolo unde are iesire la ape oceanice sau mari situate in buza oceanului. Si la noi e mai des vazuta in apropierea Marii Negre.
     Ca aspect e o rata mare, de culoare negricioasa, din departare se vede chiar neagra. Are insa o dunga alba la aripa, spre deosebire de cealalta ruda a ei, Melanitta nigra. La femele, mai ales cand penajul incepe sa se uzeze, apare si o pata alba in obraji. La masculul in penaj nuptial ciocul e desul de spectaculos, mare, cu putin alb si galben intens, si de asemenea are o pata micuta la ochi. Greu de vazut asemenea detalii in zona mea de observatie, la Olt prefera mijlocul indepartat al apei, la ape mai adanci. Poate pe alte lacuri mai mici, poate cu ceva noroc pe lagunele de la mare, sa permita o apropiere mai mare. Oricum e o apartie destul de rara la noi in tara, nu facem parte din cartierele ei obisnuite de iernat. 






        De cuibarit cuibareste in nordul extrem al Europei si al Asiei vestice. Se pare ca ar exista insa o populatie care si-a gasit o arie de cuibarit mai la sud, in estul Turciei. Dar aceasta e doar o mica insula, poporul de rate catifelate se afla in nord, in preajma cercului polar.
       O  parte destul de mare de rate catifelate vin sa ierneze la Marea Neagra, insa pe coastele ei estice si sudice, in zona Turciei. Probabil ca de aceea un mic numar dintre ele raman si sa cuibareasca, gasind acolo conditii prielnice. In partea de vest a Europei nu coboara la iernat mult spre sud, se opresc la latitudinea Marii Britanii.
         Cuibaresc in tundra sau in taiga, foarte aproape de coastele marine, cuibaresc pe sol, un cuib injghebat din ierburi unde depun cca 7-9 oua pe care le clocesc aproximativ o luna. Se hraneste cu animale acvatice, moluste, crustacei, insecte pe timpul cald si pestisori. Au multi pradatori si in general o viata destul de expusa vitregiilor, numarul lor este destul de limitat iar specia este pusa sub ocrotire.
         Este o rata scufundatoare, plonjeaza destul de adanc si de mult timp pentru a-si cauta mancarea. 
         Este o rata sociabila care se strange in carduri mai mari cu indivizi din specia ei, insa la noi e atat de rara incat nu are ocazia sa-si arate sociabilitatea cu proprii confrati. La noi se alatura mai mult altor carduri de rate, din alte specii, mai numeroase. Eu am vazut-o pe langa cardurile de rate mari, rate sunatoare dar si rate cu ciuf. Posibil sa fi aparut in zona cu acestea din urma. In zonele de cuibarire se pare ca este vazuta destul de des alaturi de eideri.

BRUMARITA DE PADURE - Prunella modularis









     O pasare modesta in infatisare, se spune ca ar putea fi confundata cu vrabia si de aceea pare mult mai rara decat este ea de fapt. Mie nu mi s-a parut foarte potrivita comparatia cu vrabia, nu seamana prea mult nici la silueta, nici la miscari si nici la habitatul pe care il ocupa. La noi brumarita de padure e o pasare de munte sau de padure umeda, mai curand din jumatatea de nord a tarii. Din aceleasi motive pare o pasare mai raspandita in zona de vest a Europei unde se aseaza chiar si in gradini, dar mai putin dispusa sa fie atat de comuna in zonele mai aride sau mai capricioase ale tarii noastre. 
      Ziceam de silueta, aceasta pare mai zvelta si mai eleganta decat vrabia, mai alungita. In primul rand ciocul este fin si ascutit, de insectivora, aici ar semana mai curand cu pitulicile sau silviile. Si coada o are mai lunga decat o vrabie. Penajul il are in linii mari brun-cafeniu cu capul gri, o privire superificiala l-ar putea asemui cu cel al vrabiilor de camp. Am avut insa ocazia sa privesc indeaproape penele de brumarita de padure, din pacate pentru ea fiind mancata de un uliu, si m-a mirat frumusetea lor delicata. 



Penele de la aripi sunt inconjurate cu roscat, restul penajului fiind un joc de asortare intre cafeniu si gri, cu acea mica pata de culoare discret rosietica. 



     Cei care i-au observat indeaproape obiceiurile nuptiale o dau drept exemplu de libertinaj si relaxare in cuplu, foarte des isi fac cuibul intr-un triunghi conjugal, fie el compus din doua femele si un barbatus, fie, caz mai rar la pasari, din doi barbatusi si o femela. Cum isi rezolva intre ei micile rivalitati nici nu mai conteaza, devreme ce par sa puna pe primul loc dragostea fizica si cuibarirea. Asa spun cel putin cercetatorii din vestul Europei care ar avea brumarite de padure la discretie in paduri si parcuri. La noi este o pasare mult mai sfioasa si mai nevazuta, abia intalnirea cu vreun exemplar in adancul padurilor de munte sau de deal e deja un eveniment in sine, observarea micilor detalii de viata conjugala e mult mai greu - spre imposibil - de realizat.
      Intalnirile mele cu ea nu s-au produs in sezonul de cuibarire ci in sezonul rece, cand se pare ca anumite exemplare raman la noi in locuri mai adapostite de iarna. Si exemplarul viu si cel mancat de uliu au fost intalnite de mine in ianuarie.


      Asa cum o arata ciocul ei, este o pasare insectivora, cauta insectele si in tufisurile scunde si direct pe pamant, mai ales printre frunzele si maruntisurile cazute pe solul padurii. Iarna devine mai oportunista, mananca si seminte, si hoinareste in cautare de locuri mai adapostite.
     Cuibul si-l face in tufe sau copaci, destul de aproape de pamant insa. E rotund si destul de solidificat, un caus intarit din diverse materiale, amenajat comfortabil inauntru cu puf si muschi. Depune cca 4-5 oua de culoare albastru deschis.
    Este partial migratoare, mai mult hoinareste iarna spre sud si vest pentru a scapa de ingheturile climei continentale estice si nord-estice.

miercuri, 4 ianuarie 2017

CARSTEL DE BALTA - Rallus aquaticus









      Prima pasare iesita in cale in noul an 2017, vreau sa spun prima specie noua. Nu e o specie atat de rara, doar ca are nevoie de intinderi mai serioase de stufaris, si mai trebuie si mult timp petrecut pe langa astfel de balti pentru a-l observa. Oricum ar fi, cred ca si numarul e mult mai mic decat la gainusa de balta, care pare omniprezenta si vizibila pe langa toate baltile mai mari din Oltenia si de peste tot in tara pe unde am umblat. Interesant ca m-am intalnit mult mai des cu carstelul cenusiu, care teoretic ar fi mai putin comun. In ierarhia mea personala si subiectiva, carstelul de balta urmeaza celui cenusiu in localizare si raspandire. In cartile citite parerile difera, dupa unii este un carstel raspandit dar dificil de observat, dupa altii are o raspandire mai limitata, mai localizata. Eu inclin sa dau dreptate acestora din urma. 




       Nu era foarte diferit locul de cel in care te astepti sa-ti apara zeci de gainuse de balta - si chiar apareau. Loc antropizat, din nefericire pentru peisajul impestritat de gunoaie, dar aceste gunoaie pareau destul de pretioase pentru carstel. Din toata zona pitoreasca cu stufarisuri si gheata imaculata el isi alesese fix un morman de gunoaie in care cauta de zor, riscand sa fie vazut de oricine in plina zi. Ca il observam eu pentru prima data nu ar fi fost mare lucru, dar il putea observa si orice pradator. Faptul ca era in oras ii pria insa, mai putini pradatori se aventureaza in plina lumina in zonele cu multi oameni, masini, etc.
         Nu intamplator cerceta cu atentie aruncaturile oamenilor. Carstelul de balta este un oportunist prin excelenta. Vegetarian ar fi el iarna, ca si gainusele de balta, dar nu se da inapoi de la hrana proteica rezultata din resturi de animale. In timpul sezoanelor calde prefera hrana animaliera, orice vietati acvatice gasite in apa, de aceea probabil nici nu e atat de raspandit ca gainusele de balta peste tot, ii trebuie ape bogate in vietuitoare mici acvatice care sa-i asigure hrana lui si puilor sai. 
       Posibil ca acum in miez de iarna sa nu fi fost un carstel de balta localnic, ci unul in vizita, un carstel din tinuturi mai nordice si mai aspre care sa fi gasit stufarisurile partial inghetate de la noi pentru o iernare, mai lunga sau mai scurta, mai provizorie sau mai statornica.



      Teoretic carsteii de balta de la noi ierneaza in sudul si vestul Europei, unde apele nu ingheata. Pana se instaleaza si la noi iarna cea adevarata mai zabovesc si ai nostri, sau mai hoinaresc altii de la nord si est.
       Nu stiu daca exemplarul observat de mine este o femela sau un mascul, nu difera nimic in penajul celor doua sexe, in termeni mai specializati, nu prezinta dimorfism sexual evident. La masuratori exacte pe exemplare capturate se pare ca ar exista foarte, foarte mici diferente intre masculi si femele la lungimea ciocului si a aripii, insa diferente de ordin milimetric insesizabile cu ochiul liber.          Este de marimea unei gainuse de balta dar pare mai rotund, corpul mai scurt, cu penajul bine striat, dungulite negre bine marcate pe spate si alte striatii pe flancuri.  Ce are specific fata de ceilalti carstei este un cioc lung, de culoare rosietica. Picioarele le are colorate in tonuri de roz, rosu, portocaliu, nu verzui ca la rudele sale.




      Pasare teritoriala, masculul este cel care isi protejeaza teritoriul unde impreuna cu femela vor construi cuibul in trestii. Cuplurile tinere se formeaza primavara, in al doilea an de la eclozare, atunci e atinsa maturitatea sexuala. Cuplurile e posibil sa se mentina pe perioade mai mari, de cativa ani, fiind legate mai ales de stapanirea in comun a unui teritoriu cunoscut. Cuibul si ponta au loc in mai cel mai adesea, uneori incepand in a doua jumatate a lui aprilie. Femela depune cca 5-10 oua, de culoare alba fin pistruiata cu pete maronii, roscate, mai rare si mai rotunde. Clocirea oualelor dureaza cca 21 de zile, cloceste mai ales femela. In anii buni cresc si doua randuri de pui. Acestia insa cad de multe ori prada unor diverse animale sau cuibul cu oua poate fi distrus de inundatii, a doua ponta este foarte des una de inlocuire. Astfel ca inmultirea e destul de limitata.




     Carstelul de balta are si activitate nocturna, sunetul lui destul de specific putand fi auzit si noaptea, cel mai mult in primavara, dupa intoarcerea din migratie.

luni, 21 noiembrie 2016

CALENDARUL MIGRATIEI DE TOAMNA IN LUNCA OLTENIEI - partea a treia





































       Octombrie e o luna tacuta in cranguri si paduri. Cand si cand linistea mai este intrerupta de glasurile de clopotei ale pitigoilor. Majoritatea pasarilor cantatoare au plecat, iar celor care au ramas nu prea le mai arde de cantat. Unele migratoare mai intarziate lasa padurea si vin si ele pe malul lacurilor unde insectele mai ies din cand in cand in insolatia si aerul incalzit inca de masa de apa. Asa mai intarzie codrosul de munte, e luna in care se mai poate vedea fie prin localitati, fie pe malul apelor.





 Daca in padure a ramas predominant doar fosnetul frunzelor nu la fel sta situatia pe marile lacuri. Octombrie e o luna sonora si aglomerata. E luna marilor stoluri de gaste salbatice, in special garlite mari. Foarte sperioase si prevazatoare, santinelele lor nu te lasa sa te apropii de carduri cu niciun pret, nici cu masina, nici pe jos. Stiu multe si au de ce se apara. Octombrie e o luna cu vanatoarea la pasari in toi, iar gastele sunt tinte cautate. 




Dimineata, si nu numai, in zonele umede e un du-te-vino de gaste in zbor. Stoluri mai mari sau mai mici se desprind din marea adunare de pe ape si zboara in toate directiile, in cautare de locuri de hrana sau locuri de odihna mai sigure. Unele calatoresc pe distante scurte, de la un capat la altul al apei care le gazduieste - acelea zboara mai jos - altele cauta noi si noi lunci si balti pe harta tarii si a vecinatatilor, caci au de gand sa poposeasca in drumul lor spre sud si spre vest cateva saptamani bune la noi. Acestea zboara mai sus, zborul poate avea orice directie, in functie de balta stiuta pe care vor sa se aseze temporar, uneori trec peste localitati si orase. Cu aripi gri mari intinse, cu sunete prelungi, cu stoluri aerodinamice in forma de V, unii oameni le confunda cu stolurile de cocori de care stiu din literatura.





 Foarte rare au ajuns sa fie insa stolurile de cocori pe cerul tarii noastre, mai mult in extremitatile ei, pe culoarul Marii Negre sau pe marele culoar al Dunarii de Mijloc ce se prelungeste foarte putin in vestul extrem al tarii. In rest, stolurile care brazdeaza cerul in siruri lungi galagioase in luna octombrie sunt in covarsitoare majoritate stoluri de garlite mari. Mai sunt stolurile de garlite care nu au de gand sa poposeasca la noi, care trec spre alte zari, acelea zboara foarte sus, de multe ori noaptea, in Oltenia au de cele mai multe ori directia spre vest. E impresionanta interactiunea cu acele stoluri, cand auzi in noapte, venind parca din puzderia stelelor, muzica gastelor salbatice. 















   Nu numai gastele isi fac aparitia in octombrie ci si tot mai multe specii de rate. Intre gaste si rate, semanand si cu unele si cu altele, trec in aceasta perioada prin lunca Olteniei si califarii cei frumosi si mandri in hainele lor elegante.

















    Stolurile lor nu sunt asa de mari ca cele de gaste - acelea pot numara si cateva mii in vremuri bune - sunt carduri de cate 20 sau maxim 40-50 de califari albi, dupa cum permite marimea lacului. 
      Octombrie deschide venirea speciilor variate de rate salbatice care vor ierna la noi sau care doar tranziteaza. Trendul e crescator, cu varful situat in noiembrie. Apar ratele motate, ratele sulitar, ratele fluieratoare, ratele cu cap negru. Acestea se adauga celor prezente deja, rate mari, mici si restul mentionate in capitolele precedente.

















      In noiembrie, frumusetea cardurilor de rate atinge apogeul. Ratele cu cap castaniu se aduna in grupuri foarte mari, pe anumite lacuri devin specia predominanta. Ratele mari se aduna din toate colturile si stau la noi in numar impresionant. E una din ratele care prefera chiar si Dunarea propriu-zisa, nu numai lacurile din preajma ei.





 Ratele mari pot fi si de pasaj dar si de iernare, stau si pe ingheturile cele mari, stralucind multicolor pe gheata alba.




       Alaturi de rate se aduna in numar mare si lisitele, sosite acum de pe intinderi uriase.








       In octombrie sosesc din marile tundre subarctice si polare maiestuoasele lebede de iarna si lebedele mici.  Mai precis, a doua jumatate a lunii este perioada lor de venire, cu un varf de prezenta in noiembrie.  Unele dintre ele raman sa ierneze, altele trec spre sud si spre vest.





















       Se aduna in grupuri mai mari nu mai putin frumoasele lebede de vara, sau lebede cucuiate. Le spune de vara pentru ca unele dintre ele mai si cuibaresc la noi si pot fi vazute si vara dar toamna vin mult mai multe in pasaj dinspre nord, iar unele aleg si sa ierneze.



      Octombrie si noiembrie stau sub semnele marilor adunari de pasari. Se aduna in grupuri din ce in ce mai mari cormoranii mari dar si cei mici. Multi dintre ei vor alege sa ierneze in apele Olteniei si in lunca din lungul Dunarii dar mai ales in lunca Oltului aproape spre varsarea in Dunare.







      Se aduna si egretele mari si starcii cenusii. Acestea nu se imbulzesc in carduri propriu-zise, modul lor de vanatoare le cere sa fie solitare la panda intr-un ochi oarecare de apa, dar cum mlastinile sunt destul de putine, se vad multe pasari pe suprafete relativ mici. E o imagine care se va pastra si in iarna, acestea ramanand sa ierneze la noi cel mai adesea.










      Pescarusii razatori stau in stoluri, uneori comune cu pescarusii pontici.





      In octombrie si noiembrie inca mai sunt cardurile de pelicani creti, acestia ierneaza de multe ori pe Olt sau la lacurile mari de la Dunarea Olteniei. Pelicanii comuni au plecat insa deja din ultimele zile de septembrie.










       Dintre limicole, au mai ramas in octombrie stoluri importante de nagati, de fluierari negri, de fugaci de tarm. Foarte putini batausi, cateva becatine. Ca numar acum ies in evidenta stolurile de ciocintorsi.















       In numar foarte mic, in octombrie isi fac aparitia cativa corcodei cu gat negru, cei mari si cei mici se strang in numar mai mare.



      Calendaristic, la 1 decembrie intram in iarna, insa toamna pasarilor dureaza si peste aceasta data, pana la venirea gerurilor. Uneori acest fenomen meteorologic se intampla in preajma Craciunului , alteori trecem de anul nou si vremea inca ramane blanda, de toamna, cu apele descatusate si fara geruri mari. Cam prin jumatea lunii decembrie insa calendarul migratiei si pasajului se incheie, ultimii care hoinaresc si trec spre sud prin luncile Olteniei fiind culicii mari. Cate un culic mare, sau doi, pot fi vazuti inca de prin august-septembrie, apoi numarul lor creste din ce in ce mai mult, grupuri mai mari sau mai mici, in octombrie, noiembrie si chiar decembrie. De fapt, in decembrie am vazut cele mai mari grupuri de culici mari, se hraneau cu nesat in apa namoloasa, inca necuprinsa de gheata, a lacurilor.



















     Uneori, in aceasta ultima perioada a migratiei se mai pot vedea pe langa lacuri cateva codobaturi albe intarziate, grauri ramasi dupa plecarea marilor stoluri. 


     Ca pasarele mai zboara pe ici pe colo maracinarul negru, hoinarind pe la noi atat cat ii permite vremea.



      Octombrie pare sa fie si luna pitulicilor mici, tarmurile rasuna de piuitul sonor si dulce in acelasi timp al acestora.



      Uneori tarmul freamata de zborul nervos al faselor de munte, devenite acum fase de apa, asa cum le e denumirea in engleza (water pipits).




     Mai mult decat fasele de munte, tarmul lacurilor si digurile apartin ciocarlanilor cei motati care nu se tem de iernile de la noi si aleg aceste locuri strategice atat de ravnite ale zonelor umede. Abia se zaresc, penajul lor imita culoarea nisipurilor si a ierburilor uscate.



     Inca din octombrie se trag pe langa ape destul de multi sfrancioci mari. Cei asemanatori cu ei, sfranciocii cu frunte neagra, au plecat demult, de pe la inceputul de septembrie, dar locurile de langa ape au fost tinute pana destul de tarziu in toamna de septembrie de catre sfranciocii rosietici, migratori. Din octombrie insa preiau stafeta in lunca sfranciocii mari, unii stau pana tarziu la vremea inghetului. Oricum ierneaza in Oltenia dar se mai retrag printre dealuri, in locuri mai favorabile, dupa cum dicteaza vremea.



      In noiembrie sosesc in lunca stolurile de cocosari.


      Uneori in octombrie mai ai surpriza sa dai peste berze negre ne plecate inca in migratie, alteori peste starci de noapte in decembrie.





     Dintre rapitoare are loc un pasaj destul de important de ereti de stuf, unii chiar raman pana tarziu in iarna. Incep sa vina eretii vineti, care prefera in Oltenia luncile, foarte aproape de apa. Vin si cativa sorecari mari sa ierneze. Aceasta miscare de rapitoare e mai accentuata in noiembrie.







       Vin in lunca mai multi sorecari comuni si vanturei rosii. In general, daca vremea permite - si in cei mai multi ani chiar o face - acestia vor stationa toata iarna pe campurile de langa lacuri si Dunare.



      Deja prin noiembrie-decembrie lucrurile incep sa se amestece, unele pasari sunt inca in pasaj sau migratie dar multe sunt venite pentru a se aseza statornic pe timpul lunilor de inghet. Incepe un sezon si un capitol nou in viata pasarilor, si anume iernarea.