Translate

vineri, 25 ianuarie 2019

MERE ROSII 












      Inca din octombrie s-au copt merele, a plouat cu mere multe, rosii, gustoase.




     Unele au fost culese, altele au cazut pe jos, unele au mai ramas in merii batrani. Zeci de pasari au vizitat si au locuit gradina luni la rand, mierle si sturzi s-au odihnit sau au cantat incetisor printre crengi - langa mere - pitigoi neastamparati au cautat insecte si afide si paienjeni mititei de-a lungul si de-a latul fiecarei crengute - langa mere -  ciocanitorile au incercat de nenumarate ori trunchiul merilor, si nimeni nu s-a aratat catusi de putin interesat sa ciuguleasca fructele ramase. Poate, din cand in cand, un pitigoi sa fi ciupit o mica inghititura - ei sunt mai meticulosi. 


     A venit zapada mare in decembrie, inainte de Craciun, merele au ramas la fel de neinteresante. Dupa Revelion a venit un ger mare, de -20 de grade si apoi s-a pus o alta ninsoare, ireal de frumoasa. 




     Totul alb, numai globurile rosii ale merelor ieseau in evidenta artistic, imbietor.





       Ei da, abia acum merele au devenit cea mai dorita bunatate de toti cei care le dispretuisera pana mai adineauri. Mierle, sturzi, cocosari, ciocanitori, pitigoi de toate felurile, toti cei care aveau cioculetul cat de cat ascutit s-au infiintat la mere cu gand sa le desfiinteze. 







    Ce anume s-a petrecut cu merele de au devenit brusc atat de cautate? Mult timp credeam ca doar vremea rea e de vina, ca pasarile nu mai gasesc mancarea lor obisnuita si atunci apeleaza, de  voie- de nevoie, la mere. Dar zapada foarte mare a fost si in decembrie si nimeni nu s-a aratat interesat, au ramas merele intacte. Desi prin gradina se foiau aceleasi pasari, in numar mare. Mi-am adus apoi aminte de mine ravnind la fructele de padure, mai ales la macese. De prin octombrie incolo, cand ies la birdwatching, pe campuri sau la margine de paduri, e deseori plin de macese rosii, par apetisante dar sunt foarte tari si proaste la gust. Trebuie sa astept luna ianuarie, sa astept adica marile geruri ale iernii, si abia dupa aceste geruri, macesele se inmoaie si devin foarte gustoase, zemoase chiar, si dulci-acrisoare.




    Acelasi lucru s-a intamplat si cu merele, abia dupa gerurile mari din 7-10 ianuarie au devenit cu adevarat zemoase si bune de mancat pentru pasari.





     De dimineata pana seara nu faceau altceva decat sa se perinde la mere cu randul. In ciuda ninsorii, erau multe alte exemplare care puteau sa gaseasca si alt fel de hrana, hrana lor obisnuita. Din cand in cand veneau insa la merele inghetate, ca la un fel de desert, ca la o delicatesa. Oaspetii de onoare au fost perechea de ciocanitori sure. Spun ca sunt de onoare pentru ca e o pereche nou venita in gradina, am observat-o din octombrie, primul an in care am in gradina ciocanitori sure. Le-am vazut des in tot intervalul, ciocaneau copacii in felul ciocanitorilor, foarte sperioase si nicidecum interesate de mere.
     Acum insa veneau zilnic, pana s-a terminat ce a fost mai bun, femela mai timida, mai sperioasa,




 insa masculul mult mai cutezator si mai mancacios.

















      Aceeasi intaietate pentru masculi am observat-o si la mierle, nici vorba ca erau mult mai multi decat femele, dar tot ei se bagau primii si alungau femelele sau imaturii de la mar. E iarna, nu e inca vremea cavalerismelor de primavara!










    Chiar daca mai canta cate un mascul de mierla, canta incetisor, canta pentru el, parea ca sta si compune noi arii cu care sa ne incante la primavara.


    Restul, zeci de mierle, erau preocupate sa-si ia gustarea de mar.












    Din noiembrie deja, gradina si imprejurimile ei i-au primit pe cocosari, oaspeti de iarna.




      Timizi totusi, se tineau departe, spre munte.  Acum, merele le-au alungat timiditatea si i-a adus chiar langa casa, in meri, sub meri, la merele cazute, foarte pofticiosi si cocosarii.





















    La fel si stuzii de vasc, au lasat timiditatea la o parte, insa ei au fost mult mai interesati de struguri decat de mere.








    Pitigoii mari si verisorii lui, cel albastru, cel sur, si cel de munte, erau nelipsiti, strecurandu-se printre mierle si sturzi.




























    Ciocanitoarea pestrita mare, o alta locuitoare a gradinii, nu s-a lasat mai prejos de ghionoaia sura si s-a infruptat si ea de cateva ori din merele dulci, glazurate in zapada.




   Au aparut si ceva cinteze, dar au zburat repede, nu era pentru ele bunatatea fragezita a marului. 







     Multi barbatusi de cinteze, si doar rar de tot, cate o femela, au preferat sa se alature grupului de cinteze de iarna si vrabiute de camp la niste seminte de buruieni crescute pe langa gard.














     Bune si acelea, foarte bune pentru pasarelele de tipul cintezelor, cu ciocul mai gros, bun pentru seminte. Si sticletii au trecut prin meri fara vreun interes anume, s-au oprit pe dragii lor scaieti. 



    Un alt mare indiferent-la-mere a fost botgrosul, cu ciocul lui, olimpic la grosime, manca muguri si poate mai gasea si vreo samanta mai mare, mai pe puterea lui.










    Scatii se tineau departe, aveau arinii lor incarcati de seminte si nu le mai trebuia altceva.


    Iarna aceasta, un mare absent a fost mugurarul , abia daca am vazut o pereche prin decembrie si de atunci au disparut cu totul, ei, care in alti ani , fluierau la vremea aceasta de ianuarie in numar mare in gradina cu meri. Nu-i interesau merele, dar pareau ei insisi niste mere rosii in pomii albiti de omat... Alte vremuri, alte ierni...anul acesta nimic, niciun mugurar, si nu numai in gradina, niciun mugurar pe nicaieri pe unde am fost.