Translate

duminică, 18 februarie 2018

PESCARUS ARGINTIU - Larus argentatus





       La mijloc de februarie am intalnit un pescarus mai neobisnuit, undeva pe Olt. Era un pescarus mare, adult, cu picioarele rozalii, si s-ar fi integrat foarte bine in grupul de pescarusi pontici care il inconjurau daca nu ar fi fost vizibil mai mare, mai robust la cap, gat si cioc. Avea cum se spune, un alt "jizz". Respecta litera cartilor de identificare care atrag atentia ca pescarusul pontic are o silueta, un cap, un cioc mult mai prelungite si mai fine decat pescarusul argintiu, parand astfel, si chiar si fiind, mai mic. Ciocul galben si pata rosie de pe cioc ar fi trebuit sa se asorteze la un Larus michahellis si cu picioare galbene, asa cum este si numele speciei. Foarte asemanatoare cele trei specii, inainte, nu demult, erau considerate una si aceeasi specie, cu mai multe rase vag diferite. Cert este ca pescarusul ramas acum argintiu se deosebeste de ceilalti prin statura lui mai robusta, mai mare, chiar daca e vorba doar de cativa centimetri, clima rece si bogata in hrana a nordului european unde traieste il face mai trupes. 
       Pe cat este de comun in vest si nord-vest pe atat e de rar la noi, cateva exemplare ratacite, as putea spune. Posibil sa fie mai multi dar sa se piarda neidentificati in masa de pescarusi pontici si cu picioare galbene, cheile de separare fiind destul de relative, depind mai mult de interpretarea data imaginilor decat de elemente evidente si deasupra oricarui dubiu. 
      Cele mai multe identificari se fac in perioada de toamna pana la mijloc de ianuarie atunci cand penajul de pe capul pescarusilor capata accente negricioase, cu cat este mai negricios, cu atat se inscrie la pescarusi argintii. Pescarusii cu picioare galbene pastreaza mai mult alb pe cap, desi variaza mult de la individ la individ.  In ianuarie insa, spre sfarsitul lunii, majoritatea pescarusilor de talie mare isi fac penajul nuptial, cu capul alb si penajul de pe spate gri (adultii). Interpretarea nuantei de gri de pe spate e si ea dificila, intrucat depinde mult de pozitia si lumina avuta la poza, nu numai de culoarea penelor propriu-zisa. Iar diferenta de nuanta intre griul acestor pescarusi este atat de mica incat nici nu exista cuvinte in vocabularul obsinuit, se apeleaza la o scara stiintifica de gradatie coloristica. Impresia generala este ca pescarusul argintiu are o culoare mai palida de gri pe spate decat pescarusul cu picioare galbene. 
     Criteriul culorii picioarelor este destul de fiabil, pescarusii cu picioare galbene chiar au picioarele galbene, un galben frumos, stralucitor, picioarele gri sau roz-murdar, cenusii, de culoarea palida a carnii - la adulti- nu apartin speciei.
     Identificarea fata de pescarusii pontici eu am facut-o dupa culoarea picioarelor si dupa marime si aspectul la cap, cioc, gat mult mai robust, la cioc si cap se vede aproape dublu ca grosime, mult prea impunator ca sa fie vorba de vreo variatie intre indivizi sau sexe.  Diferenta de marime se vedea chiar si cu ochiul liber desi pescarusii erau la distanta foarte mare. 
      Si cand i-am vazut la ei acasa, in Anglia, mi s-au parut niste pescarusi mult mai impunatori, mai bine hraniti parca, decat ai nostri. 


     Eu le zic pescarusi argintii occidentali, desi am citit ca in vestul Europei pierd terenul sud-vestic in favoarea pescarusului cu picioare galbene. Cel mai bine se simte schimbarea la nivelul Frantei, care are din ce in ce mai multi pescarusi cu picioare galbene si mai putini argintii. De la Franta spre nord insa e habitatul si zona de raspandire a pescarusului argintiu, astfel ca astazi se poate numi mai mult pescarusul argintiu-nord-vestic. Si intre ei exista o scara de marime, de ce mergi spre nord, devin din ce in ce mai mari, si mai negriciosi iarna.
       La noi nu cuibaresc, insa in spatiul lor de cuibarire sunt o prezenta obisnuita in orasele de coasta, unde se pare ca ar fi multi si i-ar scula prea deveme dimineata pe oameni cu tipetele lor! Interesant  cat de mari iubitori de pasari se auto-considera oamenii insa, cum o specie devine prea apropiata de noi si chipurile prea numeroasa, atunci mareata dragoste se transforma in antipatie si chiar prigoana, vezi porumbei, vrabii, gugustiuci, ciori, etc. Oamenii iubesc mult pasarile, dar daca se poate ceva mai departisor si mai putinele...atunci iubirea e maxima. Revenind la pescarusi, silueta si zborul lor maiestuos par sa sfideze orice intentie a omului de a-si exprima sentimentele, par sa nu le pese daca sunt iubiti sau nu de cei care le ofera, fara sa vrea, constructii de piatra pentru cuiburi, si resturi comestibile pentru hrana. Ca si pescarusul cu picioare galbene, pescarusul argintiu ar prefera pentru cuibarire stancile, tarmurile stancoase ale marilor, iar cladirile de piatra care seamana bine cu asa ceva sunt pentru ei o noua oportunitate. 
     De hranit se hranesc in principal cu peste, pescuiesc si izolat si in grupuri si oriunde li se ofera ocazia. Tot de ocazii vorbim si atunci cand mananca orice este hranitor, se comporta uneori ca o adevarata pasare de prada, fura oua, pui mici de pasare, soricei, scormoneste in gunoaie, mananca resturi...nu-si permit sa fie mofturosi, o asemenea pasare splendida, mare, energica, se intretine cu multa hrana.
     Ajung destul de greu la maturitate, trebuie minim patru ani sa treaca pana sa poate ajunge cuibaritori, sa creasca la randul lor cate alti trei pescarusi anual.
     Sunt pasari foarte inteligente, au un sistem compex de sunete prin care comunica si prin care se organizeaza.

marți, 9 ianuarie 2018

PITIGOI DE MUNTE - Poecile montanus






     O pasare pe care nu ma prea asteptam sa o gasesc, nu din cauza raritatii ei ci pentru ca se camufleaza foarte bine sub infatisarea unei specii foarte apropiate, pitigoiul sur. Prin urmare nici nu am cautat-o, de principiu orice pitigoi gri cu capul negru il inregimentam la o privire superficiala la capitolul "pitigoi suri", mult mai comuni, mai raspanditi, cel putin in zonele pe care le bat eu. De data aceasta insa, pitigoiul de munte a venit peste mine, m-a obligat sa il vad si sa-l recunosc fara dubiu, dupa cantec. 





     In timp ce ma plimbam la o liziera, am auzit pe un varf de copac nu prea inalt, un cantec elaborat si nou pentru mine. Am vazut ceva ce parea a fi o pereche de pitigoi suri si nu le-am dat foarte mare importanta, mirandu-ma totusi de un asemenea cantec nemaiauzit. Cum pitigoii au o gama destul de larga de cantece de imperechere, acele melodii lungi si elaborate cantate indeobste de masculi, m-am multumit sa cred ca e o pereche mai artistica, mai originala in arii,  si inca nu ma dumirisem ca am in fata niste pitigoi de munte. Dupa ce au cantat ei ce au cantat in varf de copac fara sa incerc sa-i fotografiez sau sa-i inregistrez- crezandu-i pitigoi suri - deodata au inceput sa ma minuneze alt tip de sunete, ceva ce parea un fel de chemare nazala, aspra si joasa in acelasi timp, un sunet nedefinibil, ceva ce semana pe departe cu sunetele scoase de o gaita sau poate acele chemari joase de sturzi de vasc, insa mult mai sonore, mai hotarate, mai repezite.  Il aveam chiar in fata mea pe pitigoiul care scotea acele sunete specifice, perechea lui ii raspundea in acelasi ton mai de departe. Abia atunci mi-a venit mintea cea buna si am inceput sa-i fotografiez, avand de data aceasta o identificare absolut sigura. 
    Mai vazusem inainte cu cateva zile, tot in zona de fag, de munte, insa in Valcea, un pitigoi pe care il incadrasem la pitigoi de munte dupa infatisare, insa fara sa-l fi auzit cantand nu aveam siguranta in identificare. Capul mare si gatul groscior, lipsa unei pete albe mai extinse pe partea superioara a ciocului (diferita de reflexia luminii pe marginile interioare ale ciocului), zona de puf alb-rosietic extinsa putin pe umeri, toate aceste caracteristici ma fac sa-l determin si pe acesta din Valcea ca pitigoi de munte.


     Siguranta deplina o am doar la exemplarele auzite si vazute in Gorj. Nu pot sa descriu prea bine acel strigat de chemare in cuvinte, dar daca dati o cautare pe xeno-canto veti gasi la "call" acest sunet inconfundabil. Si cantecul era diferit, nu numai strigatul de chemare, dar fiind mai lung si mai complex exista si loc de interpretari, pe cand strigatul de chemare nu lasa loc de intors. M-am bucurat foarte mult si parca mi s-a luat o piatra de pe inima, gasind pitigoiul de munte in conditii atat de fericite si anume sonore. 




      Criteriile vizuale sunt foarte dificile, si de ce citesti mai mult de aceea itele deslusirii lor se incalcesc intr-o jungla. Numai cine citeste superficial cateva randuri crede ca a gasit cheia potrivita de diferentiere. In primul rand se spune ca barbita neagra ar fi mai mare la pitigoiul de munte. La o mica parte din indivizi se intampla acest lucru, iar diferenta e atat de mica incat a le compara e mai mult o aproximare, o interpetare subiectiva. Se mai spune ca pitigoiul de munte ar avea caciulita neagra de pe cap de culoare mata, iar celalalt stralucitoare. Am vazut atat de multe poze de pitigoi de munte cu caciulita neagra stralucitoare si suri cu ea mata incat pot spune cu mana pe inima ca aceste diferente sunt date strict de modul in care cade lumina si de tipul de aparat de fotografiat. Cu cat aparatul e mai "bun", in sensul ca scoate poze frumoase, luminoase, artistice, cu atat pasarea straluceste mai mult. Cu tot regretul, dar in pozele cu pasari considerate poze de calitate superioara, toate pasarile stralucesc ca puse sub reflector, toate isi pierd acea matitate atat de prezenta in realitate. E cam ca diferenta intre pozele cu vedete pentru revistele lucioase si pozele de la stiri cu oameni reali luati pe strada la intamplare, nu mai straluceste niciunul. Mai este apoi celebra pata alba de pe cioc, de langa nara, pe jumatatea superioara a ciocului. Fix acolo,  straluceste in alb lumina reflectata in osul lucios ca intr-o oglinda si nu mai poti spune ca e o pata reala sau una de lumina. Poate doar la pasarea prinsa in mana sa functioneze acest criteriu, dar nici atunci in totalitate intrucat am inteles din articole ornitologice ca nu e prezenta intotdeauna la pitigoii suri si uneori mai apare si la cei de munte, doar asa, ca sa strice socotelile.
      Sunetul, din fericire, e clar. Diferentierea dupa habitat nu ofera nici ea o cheie clara. Cel putin la noi in tara pitigoiul de munte cuibareste foarte des in aceleasi locuri cu cel sur, iar iarna cauta hrana de multe ori in aceleasi locuri. Eu i-am vazut la munte in zona padurii de fag, probabil si cuibaresc acolo, sau ceva mai sus, la limita padurii de fag cu coniferele sau chiar in padurea de conifere. Poate cuibari atat in paduri de foioase cat si in paduri mixte , cu conifere.



      Cuibul si-l fac in scorburi. Interesant este ca si-l excaveaza singuri, ce-i drept in copaci imbatraniti, cu zone de putregai. De aceea e important sa existe paduri lasate cat mai natural, cu arbori in decadere, cu arbori cazuti, cu arbori de toate felurile. Ca orice cuib de pitigoi si acesta este bine cladit si facut comfortabil si moale cu tot felul de materiale moi, lana, fire din blanuri de animale, puf, rumegus, etc. Acolo depune 7-9 oua, oua de culoare alba cu pete rosietice. Puii sunt hraniti si cresc rapid cu o dieta foarte bogata de insecte, larve, oua de insecte, semincioare.
      Este mai putin raspandit, mai putin comun decat pitigoiul sur, cel putin in tara noastra situata in centru-sudul Europei. In jumatatea de nord a tarii se gaseste mai des, pe partea sudica a Carpatilor mai rar. La fel si la nivelul Europei, e mai raspandit in jumatatea de nord. In limba franceza de exemplu, chiar si poarta denumirea de pitigoi "boreal", nordic. In limba engleza e denumit"pitigoi de salcie", nu trebuie insa sa ne gandim la salciile noastre din luncile calde, ci mai curand la salciile ce cresc in partea vestica si nord-vestica a Europei, in zonele reci si umede.
      O alta pereche, posibil pitigoi de munte, neidentificata insa dupa cantat, la sfarsit de ianuarie. Posibil sa fie pitigoi de munte dupa capa neagra care se prelungeste mult pe spate, dupa dungile albicioase de la aripi si dupa gatul mai robust, mai gros. 












vineri, 1 decembrie 2017

FLUTURASUL DE STANCA - Tichodroma muraria


















      In sfarsit am reusit sa gasesc fluturasul pe stancile de calcar ale Olteniei. Fara sa spun ca as fi organizat adevarate expeditii in cautarea lui, intotdeauna m-am uitat dupa aceste pasari-fluturasi prin cheile calcaroase. E o pasare foarte localizata, sunt cateva locuri mai bine cunoscute care "furnizeaza" aparitii de fluturasi-de-stanca, dar aceste locuri nu abunda. Nu in orice chei calcaroase, nu pe orice pereti stancosi alege fluturasul sa cuibareasca. Are anumite cerinte inca nu definitiv deslusite. In primul rand ii place altitudinea, este o pasare de munte, si nu de poale de munte, ci chiar alpina s-ar putea numi. Ii plac anumite chei adanci, pe altele le refuza. E o pasare destul de capricioasa in alegerile sale, nu va asteptati s-o vedeti pe oriunde pe la munte. 
      Capricios pare si zborul ei, un zbor fluturat, merge pe stancarie in felul ticlenilor, insa din cand in cand isi scutura viguros aripile, ca si cand ar vrea sa-si ia zborul. Nu si-l ia insa, si continua cautarea de insecte si fluturarea din aripi. Posibil sa faca aceste miscari pentru a agita insectele si a le obliga sa se miste. Tot miscarea a fost si cea care a tradat-o si pe ea, altfel culorile ar fi fost in perfect camuflaj cu stanca. Griul intens al penajului general era identic cu cel al stancii iar rosul aprins de la aripi nu ar fi ajutat prea mult vederii, oricat de aprins ar fi fost tot s-ar fi pierdut in multimea de frunze ruginii si sangerii care atarnau pe stanci. O mica adiere de vant si miscarea generala a frunzelor si ierburilor l-ar fi ascuns complet pe fluturas si iar as fi ratat intalnirea cu el. 


       

      Era destul de departe de mine, fara vreo posibilitate de apropiere. Nu ca mi-ar fi fost frica sa nu-l sperii dar firul apei si stanca verticala nu permiteau niciun pas mai aproape. Nu-l interesa prezenta mea, era foarte preocupat sa inspecteze stanca in sus si in jos. La inceput miscarea parea haotica, insa apoi s-a stabilizat in sus, pe verticala, cu mici rataciri laterale la crapaturi in piatra promitatoare de insecte, larve si oua de insecte, paianjeni etc.







     Un singur exemplar, nu se poate spune dupa penaj daca era femela sau barbatus, oricum parea un adult.







     Dupa ce isi incheie sezonul de cuibarit perechea se desparte si fiecare ierneaza pe cont propriu pe unde reuseste sa gaseasca un loc mai bun. Iarna coboara si la locuri mai joase si cresc sansele de a fi vazut. 
      In general ierneaza in zonele de la poalele muntilor dar uneori hoinaresc si mai departe, cautand in general cladiri inalte. Totusi, vederea lor pe manastiri, turnuri sau alte cladiri inalte nu este ceva foarte comun, se intampla mai rar.
     O pasare foarte atragatoare, atat prin culorile ei elegante, gri argintiu cu rosu-visiniu intens, cat mai ales prin fluturarea rapida si vioaie a aripilor, fluturare unica in felul ei printre pasarile din avifauna tarii noastre. Si peisajul in care poti admira aceste pasari este deosebit, pereti de stanca abrupti si maiestuosi, o aparitie ce nu poate lasa pe nimeni indiferent.