PELICAN COMUN (2), Pelecanus onocrotalus

PELICAN COMUN (2), Pelecanus onocrotalus

       Aventurile mele cu pelicani devin din ce in ce mai grandioase.

        Am inceput modest, cu un singur pelican vazut pe lacul interior al unui sat, printre gaste si rate comunale. Apoi am evoluat la grupul de 50 de pelicani din salbaticia campiilor verzi ale Dobrogei. Cu totul neasteptate au fost intalnirile de anul acesta, si ca locatie, dar mai ales ca numar si frumusete a stolurilor.

         

    Ma bucur sa aflu ca treptat, treptat, pelicanii isi recuceresc vechile spatii de-a lungul Dunarii. O placuta surpriza a fost stolul mare de circa 100 de pelicani vazuti in imediata apropiere a Oltenitei. Nu era o perioada de pasaj, ci in plina vara. 

  

        Dar adevarata surpriza a verii a fost uriasa colonie de pelicani de minim 1000 de exemplare zarita la sfarsitul lui iunie.
       O zi de vara torida, soare toropitor asa cum numai in sudul tarii stie sa bata, sa coaca lanurile de grau, sa umple de dulceata si gust pepenii si legumele, sa crape pamantul, sa albeasca malurile de saratura. 
       Promisiunea unui peisaj mirific cu sute de pasari albe nu-i convinsese pe insotitorii mei sa paraseasca aerul conditionat al masinii parcata departe de apele fara drum, soarele de pranz ardea prea necrutator. Ma aflam deci in deplina singuratate, eu,pelicanii si soarele. Nicio umbra, nicun tufis, niciun arbore. Singura metoda de observare era apropierea treptata, in pasi de melc, cu multe opriri, pentru a incerca sa obisnuiesc pelicanii cu prezenta mea si poate pentru a incerca sa-i pacalesc asupra starii mele de imobilitate. De la prima poza, vagi umbre de pasari, destramate de distanta si orizont miscator - pana la ultima - au trecut vreo doua ore. Doua ore poate superbe de nu m-ar fi ars soarele prajindu-ma pe cap, pe fata, pe maini, ca intr-un cuptor.
       Stiam ca pe masura ce ma apropii de ei se vor speria si numarul imens al grupului va incepe sa se imputineze. Deasupra capului meu incepusera sa se roteasca cu strigate ascutite ciovlicile ruginii. Chiar si sub strigatele ciovlicilor, chiar si sub cantecul greierilor se auzea tiuitul prelung si apasator al pustiului. 
       Un grup mare de pelicani s-a desprins deodata. O suta de perechi de aripi au inceput sa falfaie deasupra apei. "Bun " , zic, " atat a fost momentul de gratie cat m-au lasat sa-i admir, acum i-am speriat si vor pleca". Spectacolul zborului de pelicani avea si el farmecul lui.  Brusc, senzatia de frumusete si beatitudine a inceput sa fie apretata de o senzatie de teama irationala. Pelicanii nu fugeau de mine, ci veneau chiar spre mine. Au facut o roata imensa de aripi deasupra mea, la mica inaltime, si au inceput sa planeze in cerc, intunecand soarele cu aripile lor uriase.
        Daca de roata ciovlicilor in jurul meu nu prea ma sinchisisem cu rusine marturisesc ca pelicanii erau sa ma puna pe fuga, si nu eu pe ei. Desigur ca pelicanul e o pasare blanda, bonoma si simpatica. Totusi e o pasare imensa, cea mai mare de la noi din tara, cu un plisc puternic, asemanatoare cu tafnosii gascani si nu parea chiar din Hitchcock rupta posibilitatea ca stolul de sute de pasari sa mai ia la goana din tinutul lor. Putin a lipsit ca vreunul dintre ei sa ma umple cu noroc pentru tot anul, in timp ce se roteau la cativa metri deasupra mea, auzeam in jur cum cad "bombardamente" periculoase. 
       Dupa ce si-au incheiat sedinta de "humanwatching" s-au plictisit de mine si au zburat mai departe, in sfarsit. Intre timp imi veneau intarituri, insotitorii mei isi invinsesera comoditatea si veneau fascinati si intrigati de superactiunea din teren. Senzatia de pustiu s-a spart dintr-odata.
       Pe loc ramasesera inca sute de pelicani. Am numarat pe filmulete minim 500 exemplare insa la o mare distanta mai era un grup ce albea efectiv tarmul, un grup cel putin la fel de mare. Asa ca 1001 de pelicani nu e doar o figura de stil, pot spune clar ca in raza mea vizuala era o populatie frumoasa si prospera de minim o mie de pelicani din care foarte, foarte multi juvenili. La intoarcerea la masina am gasit un localnic curios care mi-a povestit ca pelicanii au un loc de cuibarire al lor mai in adancimea lacurilor, "cocina"spunea la acest loc, ca au avut un numar mare de pui si ca pescuiesc mai ales noaptea. De aceea am folosit cuvantul colonie de pelicani, nu era un simplu stol plecat dupa hrana.

       Printre picioarele lor, pasari mai mici dar cel putin la fel de interesante - pescarusi cu cap negru, fluierari negri, piciorongi, o colonie numeroasa de rate mari si poate si altele insa apropierea mea le facea sa-si mute cartierul la distante imposibil de invins.

       Ultimul pe lac a ramas un pelican care nu schita nici cea mai mica intentie de plecare. Ori asa era el neinfricat, ori poate era bolnav sau avea vreun oarecare impediment la zbor.

       Cam atat despre aventura mea cu pelicani din vara asta. Datorita pustietatii si salbaticiei zonei, a soarelui halucinant de arzator am impresia ca parca am visat, parca nici nu s-a intamplat in viata reala aceasta intlanire. Noroc ca am ca martori cateva poze si filmulete, altfel as putea crede si eu ca am inceput sa insir "povesti vanatoresti" si nu observatii realiste din teren.

                                          





iulie 2017, Oltenia

14 aprilie 2022

21 mai 2022, un grup mare de cca 100 de exemplare, probabil exemplare tinere necuibaritoare, in Dolj.

13 mai 2023, pe Olt

10 iunie 2023

PESCARUS ASIATIC - Larus ichthyaetus

      O zi frumoasa de iulie, dar cam sinistra. In primele ore ale diminetii marea isi ceruse jertfa si o primise. Doi copii dorisera sa se joace cu valurile marii. Valurile insa nu aveau chef de joaca, ci de moarte. Un om din multime s-a aruncat in apa sa negocieze viata sa contra vietii celor doi copii. Imprudentii s-au salvat, salvatorul a murit.

       Oricat de tragic, episodul efemer nu lasase nicio urma pe plaja. Valuri, nisip, spuma marii, apus de soare. Aceleasi ca in fiecare zi. 

Si totusi, ca un simbol al sufletului trecut in nefiinta, un naufragiat inaripat ca un inger se zbatea la caderea serii in spiralele albe de spuma. Un pescarus ciudat, pe jumatate inecat, zbatandu-se cu ultimele puteri sa se mentina la suprafata apei.

       Am pus aparatul la ochi doar pentru a putea apropia silueta indepartata si necunoscuta pentru a o identifica. Intr-o secunda un val urias s-a incolacit in aer, s-a rasucit de cateva ori si a aruncat cu putere pe plaja naufragiatul, mai mult mort decat viu.

        Odata ajuns pe plaja avea o infatisare atat de neobisnuita si ravasita incat am uitat sa-i mai fac vreo fotografie. Drama pescarusului ratacit parea ca vrea sa fie stearsa din orice amintire. M-am apropiat de pasarea nemaivazuta si m-am asigurat ca traieste. Nu avea aripi sau picioare frante, parea doar complet epuizata, aruncata din partea celalalta a Marii Negre de furtuna neiertatoare atat cu oamenii, cat si cu pasarile.

       Cum era seara nici o raza de soare nu mai cadea pe tarm pentru a usca penele bietului pescarus. Urma o noapte de frig, de zacut in letargie. As fi vrut sa-l prind, sa-i sterg aripile, dar groaza de oameni ii dadea inca putere sa fuga sau sa zboare. M-am gandit ca cel mai bine e sa-l las in pace linistit sa petreaca noaptea in locul unde il adusesera valurile. Noapte ce urma sa-i aduca vindecare sau un alt fel de izbavire. Furtuna ii adusese pe plaja un numar mare de fapturi neajutorate ca si el, smulse din culcusul lor linistit si azvarlite cu viata sau fara viata la voia intamplarii. Crabi, scoici, meduze de ape reci sau meduze noi, de ape mediterane, peste toate urma sa treaca o noapte grea si decisiva.

 I-am aruncat pescarusului o ultima privire, un cap mai aspru taiat decat al pescarusilor nostri, cu un cioc mai ciudat parca, cu aparenta mai sobra datorita varfului negru inchis. Pe cap o calota de culoare inchisa, o ceafa complet alba. Culorile nu aveau delimitarile clare din penajul de adult, cred ca era un juvenil in primii ani de maturizare.Coada alba cu margine neagra. Nu prea am avut tragere de inima sa-i observ la rece intreaga infatisare, epuizarea si drama din ochii lui erau mult mai impresionante.

       Si acesti pescarusi traiesc la tarmul Marii Negre insa in capatul opus, cel dinspre Asia si Caucaz. Oare acest nefericit traversase adus de vant si valuri intreaga latime uriasa a Marii? Fie si daca venea adus din Crimeea, distanta si durata tragediei tot uriasa ramanea. 

       Pescarusii asiatici sunt se pare in restrangere de areal. Pescarusii pontici sunt mai puternici, mai vigurosi, mai adaptati si ii imping pe ceilalti mai mult sau mai putin spre stepele Asiei. Cuibaresc pe acele campuri intinse, in mlastini si in locuri largi si nestrabatute.

       La noi se intalnesc cand si cand, contrar vointei lor se pare. Rupti de patria lor, de stolurile, de viata lor obisnuita printre semenii lor, acesti rataciti nu reusesc sa intemeieze colonii pe tarmul vestic al Pontului Euxin. Raman departe, la granita mai mult imaginara dintre Europa si Asia.