PASARI PE CEA MAI INALTA CATEDRALA DIN TARA

PASARI  PE  CEA  MAI  INALTA  CATEDRALA  DIN  TARA

         Cele mai inalte turnuri de piatra zidita atrag nu numai privirea si admiratia oamenilor ci si interesul mult mai pragmatic al pasarilor. Doar pragmatic? Cel putin asa ne place sa credem, ca singurii care lasam calculele vietii de-o parte imbatandu-ne cu setea de frumos si ideal am fi numai noi, oamenii, fiintele facute "dupa asemanarea lui Dumnezeu". Cate intrupari poate lua insa un ideal? Fapturile noastre umilite gravitatiei ne par chiar si noua de multe ori prea nedemne de sferele celeste si lasam sa ne patrunda in suflet, ca o aspiratie, atribute ale pasarilor - zbor, frumusete, suplete, generozitate a naturii. "Crinii de pe campii" si "pasarile cerului" - le consideram fapturi rasfatate de divinitate, cele care vin si trec prin destin fara griji inutile, doar cu mana lui Dumnezeu asupra lor. Nu exista religie care sa nu fi intruchipat idealuri in pasari. Fie pasari ale soarelui, ca acvilele si vulturii in civilizatiile mediteraneene antice, semne de bunavointa ale zeilor aparute in vazduh sau in vise, fie personificate in ingeri, fie materializari ale sufletelor umane trecute de pragul lumii de dincolo, ca in baladele noastre populare, probabil cu radacini stravechi in culturile carpatice autohtone - pasarile sunt privite de multe ori cu un act de reverenta de catre oameni. De pe zidurile pictate ale bisericilor unde stau imobile pasari din penel de artisti, zboara uneori pasari vii, pasari reale, pasari traind si respirand in jurul turnurilor devenite propria lor casa. 

      Multe sunt manastirile si multe sunt pasarile adapostite pe langa aceste constructii inconjurate de gradini si pace intre oameni. Nimeni nu le va hartui acolo, nimeni nu va veni sa le vaneze si sa le haituiasca, nimeni nu le va goni cu prastia sau cu pietre, nu e de mirare deci ca aceste curti si gradini manastiresti pot fi un loc favorit de observare a pasarilor. Ar fi prea lunga culegerea de exemple asa ca mi-am ales doar un mic fragment de viata, si anume pasarile observate pe cea mai inalta biserica din tara.

     La Catedrala Metropolitana din Timisoara am ales doar dimensiunea verticala a cladirii propriu-zise, desi exista si in jurul ei un parc ce adaposteste o avifauna interesanta. Cu o inaltime a zidurilor de cca 90 de metri, este cea mai inalta biserica din tara. 

 Eu voi semnala doar pasarile pe care le-am vazut in contact direct cu zidurile inalte ale bisericii, locuind, odihnindu-se sau scrutand cu privirea imprejurimile.

        Catedrala sta efectiv ca un pisc de munte in mijlocul orasului plat de campie, acest centru insemnand si parc cu arbori inalti dar si multe constructii de piatra, bulevarde, scuaruri, strazi, masini si tramvaie, forfota umana neincetata. Departe de notiunea de salbaticie, se afla la punctul 0 al unui oras mare si alert.

        Si totusi e una din cele mai populate in pasari biserici, pe exterior, mai multi factori contribuind la aceasta atractie. In primul rand inaltimea, apoi bogatia de elemente arhitecturale, cu nise, ape de acoperisuri, pervazuri, stresini, turnuri, toate atat de aproape de oameni dar absolut inaccesibile. Mai contribuie desigur si asezarea in apropierea unui curs de apa, Bega, si apropierea unor parcuri intinse.

       Ca si pe un munte, pasarile au preluat biserica pe etaje si fiecare specie si-a trasat teritoriul. 
       De la baza spre varf biserica incepe cu ceea ce am numit etajul macaleandrului

 Urmeaza apoi, in ordine, etajul pitigoiului, 

etajul mierlei, 

etajul gugustiucilor, 

etajul ciorilor de semanatura si al stancutelor, 

etajul porumbeilor,

etajul soimului calator, 

etajul uliului pasarar, 

etajul vanturelului rosu,

 apoi sus, aproape numai in zbor, etajul drepnelelor si lastunilor. 

     Sa le iau in ordine. Observatiile au fost facute cu destula regularitate pe parcursul unui an calendaristic, trecand prin toate anotimpurile. 

    La baza catedralei, asezandu-se uneori pe treptele ei si pandind de-acolo insecte, am vazut macaleandrul.

    Mai multe pasarele zboara in jurul catedralei la baza, dar pentru ca nu le-am vazut niciodata in contact cu zidurile catedralei, o sa le trec cu culoare albastra, pentru a le desemna intr-o categorie aparte. Cele cu albastru sunt un fel de musafiri ocazionali pe cladirea catedralei, cele cu rosu sunt chiar gazdele, proprietarii zidurilor exterioare. Deci am vazut in tufele si arborii din imediata apropiere pantarus, ausel, ausel sprancenat, cinteza, pitigoi albastru, ticlean, pitulici.

     Nu intru in zona de parc pentru ca atunci lista s-ar lungi considerabil. Interesant ca nu am vazut aproape niciodata pe catedrala vrabii de casa, acestea populand din plin insa Piata Victoriei / Piata Operei din fata Catedralei. Doar partea insorita din fata Catedralei, luminoasa si plina de oameni, mai primeste din cand in cand zbor de vrabiute. 

      La cativa metri deasupra etajului macaleandrului urmeaza etajul pitigoiului mare.

     Ca si macaleandrul, stationeaza deseori pe acoperisurile joase ale bisericii iar de cuibarit cuibareste intr-unul din proiectoarele care lumineaza biserica noaptea. In cutia electrica a ingramadit un pat inalt de muschi si isi ingrijeste acolo puii, cu mare precautie in a nu fi observat. 
       Deja la oarecare inaltime urmeaza etajul mierlei.

     Ea chiar cuibareste pe catedrala si cuibareste bine si cu succes.

     La adapostul zidurilor, mai ales in partea de sud-vest, bine incalzita si aparata de vant, mierlele ingrijesc pui deja din martie. 

Am gasit si un cuib cu pui chiar pe catedrala.

     Sub o streasina lata, cei patru pui nu erau deranjati nici de ploi, nici de curenti, nici de soare puternic. 

     Parintii le aduceau rame si viermisori de prin iarba, dupa ce mai stationau pe acoperis pentru a supraveghea zona.

     Acoperisul si brazii din jur sunt folositi foarte des si pentru cantat, de catre masculi.
        La scurt timp dupa ce au plecat puii de mierla o pereche de porumbei s-a asezat pe micutul cuib cu gandul sa-l preia pentru o noua serie de puisori. Era prea mic si s-au pornit cu harnicie sa-l inalte si sa-l largeasca. Mai ales masculul se ocupa cu constructia si imbunatatirea ei in timp ce femela mai mult statea, probabil la ouat deja, in cuibul inca nefinisat. Desi etajul porumbeilor este mult mai sus, acolo fiind multe perechi care cuibaresc sau vin seara la odihna, oportunismul si inteligenta porumbeilor isi spune mereu cuvantul, ei nelasand practic nicio nisa interesanta neobservata.

           Inca suntem la mica inaltime, nu am ajuns nici la jumatatea bisericii pe verticala si intram in etajul gugustiucului. 

    De cuibarit e foarte posibil sa o faca si pe catedrala, deocamdata am reperat doar doua cuiburi in pomii foarte apropiati de ziduri, ziduri si acoperisuri de unde parintii isi supravegheaza odraslele sau ii invata la zbor.

          Dupa gusutiuci urmeaza etajul ciorilor de semanatura. Acestea nu cuibaresc pe catedrala ci in pomii foarte inalti aflati la distanta de 20 m de cladire. 

    Vin insa deseori in partea din spate a cladirii, cu multe acoperisuri, burlane de scurgere, suprafete drepte si inclinate, unde se curteaza, isi sparg nucile si mai ales beau apa din umezeala stransa in anumite jgheaburi ale acoperisurilor.

    Au o activitate intensa pe acele acoperisuri de inaltime medie, la partea dinspre parc.

      In lunile august-octombrie numarul ciorilor de semanatura sporeste substantial, de la cateva zeci ajunge la cateva mii si multe din ele aleg pentru dormit chiar pomii din imediata vecinatate a zidurilor. Atunci capata curaj si deseori se iau la harta cu pasarile rapitoare de pe catedrala care toate le stiu de frica, nici macar pe soimul calator nu l-am vazut avand curaj sa se arunce in ciori.

           Tot cam la aceeasi inaltime, adesori impreuna apar si stancutele. 

    Cuibaresc si ele in copacii din jur, in scorburi, dar zilnic stau la odihna, la aranjat penele si la scrutat parcul pe marginile zidurilor, in numar mic insa. Interesant ca pentru dormit nu am vazut nici ciori nici stancute preluand vreo parte din ziduri, folosesc exclusiv parcul si copacii lui inalti.

           Deja am ajuns in partea superioara a cateralei, unde pe largi spatii domnesc porumbeii.

     E chiar habitatul lor, porumbei de stanca transformati in porumbei urbani gasesc in catedrala esenta adaptarilor lor, nise si poduri taiate in piatra si lemn, in tigla si beton, in combinatie cu hrana gasita usor in apropierea oamenilor. Au mai multe zone de cuibarit, in general in interiorul turnurilor, pe unde si-au gasit diferite intrari. Important e de spus ca zona lor se intinde pana la turla de varf si coabiteaza excelent cu pasarile rapitoare. I-am vazut odihnindu-se peste zi la cativa metri de soimul calator, de uliul pasarar si de vanturel. E adevarat ca vanturelul si uliul pasarar pot fi prea mici pentru acesti porumbei voinici dar nici macar de soimul calator nu aveau frica, nici ei nici ciorile.

          Cumva printre sau deasupra porumbeilor a venit toata toamna si iarna la odihna de zi sau panda si dormit de noapte un soim calator. 

       Acesta avea nisele lui preferate in care statea linsitit, aranjandu-si penele sau dormind, din cand in cand l-am mai vazut aruncandu-se asupra unor lilieci. Nu cred ca vana in apropierea catedralei, parea sa se afle in bune raporturi de vecinatate si cu ciorile si cu porumbeii si cu gugustiucii, acestia nu pareau speriati de el, il evitau oarecum dar in niciun caz nu-si paraseau etajul lor bine castigat pe catedrala.

     Pe la jumatatea lunii februarie a disparut, s-a dus la locul lui de cuibarire care va fi fost acela.

         Lupte grele pentru acest loc minunat de panda si cuibarire au dat doua perechi de vanturei rosii.

     Cel putin asa am interpretat eu picajele nervoase prin aer ale unor masculi in jurul turnurilor.

     Si toamna tarziu a mai fost prezent vanturelul, mirat si nervos pe prezenta soimului calator. Cu mare vitejie a incercat in cateva randuri sa-l atace dar riposta hotarata a soimului i-a mai domolit vitejia si a renuntat. Prin octombrie a disparut de tot, pentru a se reintoarce in februarie. 

     In mod constant am vazut o pereche, dar ocazional am vazut ciocniri si lupte intre ceva ce puteau fi doua perechi sau o femela si trei masculi. Vantureii rosii stau, dorm, vaneaza, cuibaresc pe catedrala, la diverse inaltimi.

       Cel mai adesea pentru panda, imperechere si aranjatul penelor stau cel mai sus, pe varfurile turnului cel mare, sau chiar pe crucile din varful acestor turnuri. 
       Barbatusul de vanturel statea pana seara tarziu sus pe crucea mare din varful cel mai inalt si cand se aprindeau proiectoarele pentru noapte se ducea la culcare undeva pe la mijlocul inaltimii catedralei. De acolo zbura dimineata cand se stingeau luminile, pe care le luase ca pe un fel de reper temporal, mai exact decat lumina soarelui.

2017, sfarsit de martie, posibil cuibarire in turnuri

          Tot acolo, dar pe iarna, am vazut uliul pasarar.
           Acesta dormea noaptea pe acoperis, deasupra zonei de innoptare a soimului calator, si pleca dimineata foarte devreme, la prima geana de lumina, inainte de a se stinge proiectoarele.

       Pe primavara-vara nici nu ar putea sta din cauza vanturelului. Insa nici uliul pasarar nu cred ca a plecat departe, s-ar putea sa fi ramas in parcurile din jur unde sa si cuibareasca. 
         Multe pasari rapitoare aleg catedrala, inaltimea si piatra cu multe nise sunt excelente pentru ele. In zbor pe deasupra ei, facand cercuri in jurul turlei celei mari am mai vazut uliul porumbar , sorecarul comun si sorecarul mare.  

    Un sorecar comun si-a pierdut si o pana pe trotuarul din fata catedralei, in apropierea unui cuib de gugustiuc.

       Erau si multe pene de gugustiuc sau porumbel pe jos, posibil ca un sorecar sa fi coborat din inaltul cerului la catedrala pentru a prinde vreo pasare. Eu nu l-am vazut pandind nici pe ziduri, nici in pomii din jur, ci doar rotindu-se deasupra turnului. 
         Acest turn inalt constituie o fascinatie si pentru drepnele si lastuni. 

      Nu am reusit sa-i prind stationari dar zboara deseori, incepand cu a doua jumatate a lunii aprilie. Probabil s-ar acomoda destul de bine pe toate laturile turnurilor bisericii, cuibarind si inmultindu-se, dar nu pot din cauza pasarilor rapitoare care s-au instapanit pe inaltimi.
       O singura data, dimineata devreme, am vazut luandu-si zborul de pe acoperisul verde, un stol de sticleti si florinti. Acestia sunt prezenti si iarna si vara in jurul bisericii dar prefera pomii inalti din jur, florintii adesea canta in brazii din fata catedralei unde probabil si cuibaresc. Se pare ca pentru innoptat mai poposesc si pe marginile si nisele din partea superioara, luandu-si zborul la rasaritul soarelui.

PREPELITA, Coturnix coturnix

PREPELITA, Coturnix coturnix

       M-am resemnat sa scriu postarea doar pe baza inregistrarii sonore. Greu de vazut, aproape imposibil de fotografiat. O pasare tainuita, ascunsa in cutele lanurilor si vegetatiei campurilor. Am zarit-o cand si cand, mai mult in copilarie cand petreceam fara graba vacante lungi la bunici, in campia si dealurile Olteniei. 

       In ciuda discretiei ei era o prezenta atat de familiara si placuta, foarte comuna chiar, intrucat isi facea mereu simtita prezenta prin sunet. Orice treaba sau excursie ai fi avut la camp o simteai acolo, prezenta, cantandu-si silabele ei vioaie si invitandu-te s-o cauti la nesfarsit. Noi copiii de multe ori calcam lanurile si le invalmaseam in cautarea ei, atat parea de aproape si de tangibila, figurativ spus, cu privirea. 

     In satele Olteniei nu i se spunea prepelita ci pe numele ei onomatopeic de pitpalac. "Pitpalac" e o incercare de traducere in limba omeneasca a cantecului de prepelita, desi mie intotdeauna mi s-a parut ca zice mai mult "pit-pidic" decat "pit-palac". Doar masculul canta, si o face in tot cursul lunilor de mai dar mai ales iunie, cand graul si orzul dau in parg. Acolo este casa prepelitei, in ogoarele de cereale, mai exact grau, orz, ovaz dar si in campurile lasate in nelucrare sau la odihna.

 Nu are nevoie de umiditate, nici sa fie lacuri pe aproape, sau padurici, sau alte cerinte cum mai are potarnichea. Prepelita rezista si chiar cauta locurile mai uscate, pentru baut se descurca cu roua de pe iarba iar mancare are din belsug, fie viermisori si insecte in pamantul afanat de lucrarile agricole, fie semintele cerealelor si buruienilor ce insotesc cerealele. Dieta ei este foarte interesanta si oricat de banala ar parea la prima vedere inca mai prezinta unele necunoscute. Cei care se lacomesc si se distreaza sa impuste aceasta pasare si sa o manance pot acumula substante toxice din carnea ei, substante care in prealabil se acumuleaza in corpul prepelitei, fara ca pe ea sa o afecteze. Intoxicatia se numeste coturnism si inca sunt nedumeriri si dezbateri despre planta propriu-zisa care o cauzeaza. Acelasi fenomen se intampla si cu mancatorii de ciocarlii, insa la ciocarlii se stie ce planta produce aceasta intoxicatie si anume cucuta. Ciocarliile sunt imune la cucuta omul insa nu o tolereaza nici macar prin intermediar. Sa fie oare tot cucuta de vina si in cazul coturnismului la mancatorii de prepelite europene salbatice? Posibil, in campuri prepelitele si ciocarliile par de nedespartit, unde canta prepelita canta si ciocarliile, la fel de ascunse, in aceleasi lanuri sau campuri stepice.



         
    
     O mare parte din dieta lor este comuna, ca si teritoriul pe care isi duc viata. Datele despre coturnism mi s-au parut interesante, de aceea o sa trec in rezumat cateva dintre informatiile gasite. E un sindrom, o intoxicatie uneori destul de grava, chiar fatala prin insuficienta renala acuta, observata din cele mai vechi timpuri, larg citata in scrierile antice ale omenirii, in Biblie sau la autorii greci si latini. Nici atunci si nici acum nu exista un consens in legatura cu planta care provoaca intoxicatia, fiind citata cucuta, dar si matraguna, spanzul si altele. Departe de mine de a pune prepelita intr-o lumina negativa scriind despre coturnism, dimpotriva, doresc sa felicit natura care gaseste cele mai neasteptate mecanisme de aparare, desi prea slabe inca. Cu toata amenintarea de coturnism oamenii nu au incetat nici in zilele noastre, in lacomia lor ucigasa, sa impuste, sa macelareasca si sa manance bietele prepelite ale campiilor. Adevarate maceluri se pun la cale in timpul migratiei, se prind mii si mii de pasari cu plasele sau cu pustile, prepelitele curmandu-si zborul lor in incalciturile subtiri si mincinoase de fire intinse capcana sau sfartecate de manunchiuri de alice. Din pacate, exista perioade si culoare de migratie unde carnea prepelitelor e mai putin impregnata cu substante toxice si atunci se face macelul. Exista si o mare variatie intre indivizi dar si in raspunsul organismului uman la toxine. 

      Fie si numai prin acest aspect, vanarea si consumul prepelitelor salbatice apare in toata absurditatea lui, sa nu mai vorbesc de ferocitate. Numarul prepelitelor a scazut foarte mult in ultima jumatate de secol. La noi a cunoscut o revigorare in ultimii 20 de ani, impreuna cu alte specii, de cand s-a revenit la agricultura traditionala, fragmentata, cu mecanizare putina. Macelul cel mare prin vanatoare nu se face insa la noi in tara ci mai ales pe marile rute de migratie. E extrem de importanta siguranta si linistea prepelitelor pe tot parcursul lung si obligatoriu al migratiilor. Prepelita e migratoare stricta, nu raman prepelite peste iarna pe continentul european, nici macar in sud. Migreaza in Africa sub zona sahariana si imprejurul ei. Sunt si prepelite care migreaza in India dar sunt cele din zona pronuntat estica a Europei, practic cele de la granita cu Asia. 

       La infatisare seamana oarecum cu potarnichea la forma siluetei dar este vizibil mai mica si mai delicata. Pare mai alungita si datorita aripilor lungi, de foarte buna zburatoare. Interesant ca in timpul cuibaririi si in general in tot sezonul cald cat sta la noi nu-si foloseste deloc abilitatile de zbor, sta ascunsa in ierburi si tot acolo se furiseaza in caz de pericol, alegand abilitatea camuflarii si a ascunzisului. In schimb masura zborului ei agil si rezistent o da in timpul lungii migratii. 

     Penajul il are brun si foarte striat, dungi de-a lungul corpului presarate peste tot cu pete si pistrui. Are o spranceana alba, dar nu foarte pronuntata in penajul uzat, mai vizibila primavara devreme. Tot atunci e mai vizibila si barbia alba a masculului. 

       Prin luna mai isi aleg locul de cuibarit in ierburi, direct pe pamant, unde femela depune 6-8 oua pe care le cloceste un interval de cca 18 zile. Cuibul este foarte bine ascuns si lipsit de orice miros. Prepelita nu are sa se ascunda numai de omul curios sau rau-voitor ci are si foarte multi dusmani in lumea pradatorilor animali. Dihori, vulpi, sunt multi cei care ar dori sa pradeze cuibul de oua sau sa manance puii nezburatori. Acestia sunt nidifugi, parasesc cuibul la scurt timp dupa eclozare si uscarea pufului si incep sa mearga dupa mama lor pana cand se imbraca in pene, devin zburatori si capabili sa-si gaseasca singuri hrana si sa se fereasca de pericole.

    Raspandirea acestei specii de prepelita s-a facut de-a lungul unor teritorii vaste astfel incat au fost timp si conditii ca sa existe si subspecii, in functie de arealul unde s-au dezvoltat, subspecii europene, africane, asiatice. Nu trebuie confundata insa cu prepelita japoneza care exista si la noi in multe crescatorii, prepelita europeana salbatica nu rezista bine si nu prolifereaza in conditii de captivitate. O pasare a libertatii, un simbol al verilor calde si imbelsugate.