TURTURICA, Streptopelia turtur

TURTURICA, Streptopelia turtur

       O pasare delicata si destul de rara.

 Chiar daca sunt locuri din tara unde poate fi gasita uneori intr-un numar mai mare de exemplare, aceste locuri sunt si devin din ce in ce mai putine, mai rare si mai ascunse.

       Spre deosebire de ruda ei apropiata, gugustiucul, cu care dealtfel multi oameni o si confunda, turturica e mult mai pretentioasa la conditiile de habitat. 

       Din cate am observat eu turturica are nevoie de valcele departate de oameni, cu tufisuri si arbori cat mai variati dar si cu camp deschis, langa padure si eventual si o sursa de apa - balta , parau. Prefera mai ales zonele blande, insorite, de deal si campie.

        E adevarat ca e si foarte discreta dar prezenta ei intr-un anume loc n-ar trece neobservata. E o pasare mare cam cat un gugustiuc, o idee mai mica, dar aceasta diferenta se poate face doar prin comparatie daca pasarile ar sta una langa alta, altfel ochiul uman la distanta o catalogheaza de marimea unui gugustiuc, eventual un porumbel mai micut. Este insa mai viu si mai frumos colorata, in nuante de gri inchis cu maro-roscat inflorat pe aripi si are un sunet placut, un gungurit specific neamului porumbeilor si rudelor lor.

        In zona gatului are 3 dungulite de culoare inchisa , spre deosebire de gugustiuc care are doar una.

       Turturica se asociaza pentru mine cu locuri extrem de frumoase, peisaje deosebite. Cel mai pitoresc loc in care am vazut turturele, mai precis le-am auzit inainte sa le pot vedea, a fost la Vulcanii Noroiosi in tinuturile Buzaului. 

       Platoul vulcanic propriu-zis parea pustiu de viata.

     O codobatura alba contrazicea insa impresia de desert, culegand insecte invizibile din crapaturile noroiului vulcanic uscat. In afara de codobatura insa, ratacita parca printre cratere si fisuri, nici o alta vietate - pasare, fluture, musculita - nu mai parea atrasa de frumusetea stranie si tacuta a bulboanelor de namol.

     Pe alocuri laptos si viu, pulsand de sub scoarta, in alte locuri uscat si crapat de soarele direct si vantul fara menajamente, namolul acesta fierbator era inainte de toate tacut si discret, departe de tumultul nervos si sonor al vulcanilor adevarati.

    Acea tacere sumbra a pamantului te-ar fi infiorat poate daca nu ar fi fost intrerupta din cand in cand de uguitul unei turturele. Acest gungurit placut si monoton, pe ton soptit dar cu atat mai patrunzator, schimba dintr-odata atmosfera din straniu in bucolic, in ceva cald si imbietor. Braul de verdeata care inconjoara vulcanii te fac sa uiti dezolarea platoului, desi pomii isi infig radacinile in vagauni abrupte si de nepatruns. Pe ici pe colo, pe sub coronament, ghicesti doar fasia de scoarta rupta spre vale, fagasul de scurgere a unor materii incinse si periculoase din miezurile pamantului.

       Abia ghicita si ascunsa vederii a ramas si turtureaua paclelor cele mari. Intr-un pom uscat imbratisat din toate partile de arbori verzi si stufosi se ghicea silueta turturelei, in culorile inconfundabile.

       Mie nu mi s-a parut niciodata in teren ca poate fi usor incurcata cu gugustiucul. Gugustiucul de la distanta se vede ca o pasare in culoare unforma gri deschis. La turturea griul este nu numai clar mai inchis dar in zbor, in combinatie cu roscatul aripilor, incepe sa se vada ca un fel de violet. Culoare violeta au deseori porumbeii dar acestia sunt mult mai mari, mai robusti si nu au niciodata aripi roscate. 

       Ruginiul aripii turturicii este primul element care sare in ochi, indiferent cat de departe sau cat de precare ar fi conditiile de vizibilitate. 

       Traieste in pereche fidela si legatura ei cu partenerul este atat de stransa, de gingasa, de profunda, incat turturelele au devenit simbolul dragostei adevarate si durabile.

 Porumbeii, turturelele, gugustiucii, au o viata sentimentala complexa, intre parteneri se tes legaturi nestiute si neintelese pe deplin de curiozitatea umana. Cum turturelele sunt pasari mai putin gregare, intreaga lor viata pare sa fie centrata pe viata de cuplu, de aceea valoarea lor de simbol al iubirii este si mai pregnanta. In plus , sunt si pasari mai rare, mai gratioase, mai scumpe la vedere decat celelalte rude ale lor. Pentru mine e de neinteles cum de aceasta pasare se afla pe lista pasarilor ce pot fi vanate. Nu multi oameni se pot lauda ca au vazut turturele la viata lor (desi sunt multi care cred cu totul si cu totul eronat ca au vazut multe turturele, gandindu-se de fapt la gugustiucii comuni si omniprezenti in mai toate localitatile). Desigur, cei care fac birdwatching asiduu, vizitand regulat si programatic locurile bogate in pasaret, ar putea sa afirme ca au vazut turturele cu regularitate. La fel vanatorii, care se duc la tinta precisa, pe fonduri de vanatoare special alese pentru bogatia faunei, intretinute si observate centimentru cu centimentru de paznici si cei responsabili cu managerierea fondurilor. Pentru cei care fac insa plimbari si excursii obisnuite prin natura, ocazia de a vedea o turturica apare rar, sau poate deloc. Chiar si taranii in contact permanent cu pamanturile, fie arabile, fie fanete sau paduri, au tot mai rar ocazia de a intalni turturele. Efectivele lor fluctueaza de la an la an, sunt si zone mai predispuse la prezenta turturelei, zone in care e chiar absenta, dar in general e una din pasarile cu scadere dramatica de populatie in ultima suta de ani. S-a dat vina pe asa-zisa "invazie" a gugustiucilor dar teoria aceasta mi se pare complet neconvingatoare intrucat cele doua tipuri de pasari prefera habitate diferite. Niciodata satele si orasele nu au fost impanzite de turturele astfel incat ele sa fie alungate de gugustiuci. Gugustiucii si-au gasit propria lor nisa in mediul puternic antropizat. Niciodata acest tip de mediu nu a fost mediul turturelelor. Habitatul turturelelor era cel al starii de lucruri de odinioara, cu sate rasfirate pe valcele, cu terenuri lucrate manual cu putere limitata, cu multa vegetatie si ape neincatusate curgand la intamplare dupa capriciile vremii si ale terenului. Acesta este si mediul ei de astazi. Cand se restrange acest tip de habitat se restrange si numarul de turturele. Cand se largeste, creste si numarul. Am avut anul acesta bucuria sa descopar chiar in Oltenia un astfel de rai al turturelelor, o tara a lor, intr-un loc izolat,pe langa Olt,  cu valcele, copaci , tufe, pomi fructiferi cultivati demult pe dealuri intinse, azi salbaticiti, balta in apropiere.

 Eram in drum spre sud-estul tarii, spre Baragan si am crezut ca voi da peste multe astfel de locuri. In afara insa de gunguritul dulce al turturelei de la Vulcanii Noroiosi nu am mai dat peste un astfel de tinut binecuvantat in turturele. Dupa o scurta viziune fericita a unor stoluri, mici dar entuziasmante, in departarea acelor campuri agricole partial salbaticite, a urmat o lunga perioada de sute si sute de kilometri strabatuti fara sunet si priveliste de turturele. 

        Abia spre toamna, la Dunare, in Dobrogea cea plina de pasari am reintalnit spectacolul prezentei turturicii, printre cantece de prigorii si pasi masurati de broasca testoasa.

Si in parti de Oltenia, asemanatoare cu Dobrogea la flori si broaste testoase...

       Acum vor fi deja plecate sau pregatindu-se de plecare, caci turturelele sunt pasari migratoare. Nu suporta nici frigul si nici saracia adusa de acesta. Asa ca pornesc spre sud, din pacate si printr-o retea de dese pericole, de la intemperii pana la tiruri de vanatori ce ravnesc la trupusoarele lor delicate.

      2016 - La sfarsit de iulie, incep sa se adune mici grupuri familiale. In peisajele bucolice si pustii pe unde se aduna e o adevarata frumusete, si vizuala si spirituala - aceste tablouri cantatoare si incantatoare cu familiile de turturele. Parca pentru prima data indraznesc sa iasa din ascunzisul frunzelor si sa-si arate cu mandrie progenitura. Inca mai uguiesc dragastos unii la altii. In august insa pacea e spulberata brusc de pustile vanatorilor, care omoara de-a valma turturele si porumbei salbatici. Tot ce a reusit cu greu natura sa produca mai splendid in perioada cuibaririi cade brusc in moarte prin capriciul impertinent si crud al unor oameni fara mari profunzimi de gandire, vanatori "sportivi" care se inmultesc ca ciupercile dupa ploaie.

iunie 2020, Dolj,

5 mai 2022

27 mai 2022, o pereche in ritual de curtare, Lunca Dunarii

28 mai 2023

Septembrie tanar

       Primele saptamani din septembrie si nu-mi vine sa cred ca vara s-a incheiat. Niciodata nu inteleg cum si unde fuge timpul atat de repede. Dupa o vara vijelioasa si rece s-a asternut tocmai acum o pace calda.  

      La prima vedere nimic nu pare schimbat, frunzele nu sunt galbene, iarba nu e uscata, cerul nu e cenusiu. Bolta senina e inca intretaiata de ciripitul randunelelor, chiar si in preajma zilelor Crucii. Sarbatoare cu trimitere religioasa, ziua Crucii e si o cruce a timpului. 14 septembrie - randunelele sunt, berzele pleaca. Crucea toamnei si a anului le gaseste in drum spre continentul lor de bastina, Africa, parasita demult de tot, in negura vremii, pentru belsugul calatoriilor spre nord. Doar o barza neagra rataceste in zbor si jos si inalt, caci o vad doua zile la rand neputandu-se parca desprinde de dumbravile unde si-a crescut puii.

       Pe langa randunele, pe cerul albastru limpede mai vegheaza si luna. Luna de zi, luna de dimineata.

     Uite luna, nu e luna! La ora 9 i-am facut o poza, la ora 9 si un sfert disparuse. Nu stiu, s-a furisat nevazuta in timp ce cautam cu ochii semnele toamnei. 

       Iarba e toata verde dar un fir mic de buruiana a ruginit brusc si hotarat.

 Corpul ii e tot o flacara desi fratii lui alaturi sunt inca verzi. 

       Deasupra pajistii inca zboara toti fluturii lunii apuse. A mai apus o luna, nu doar cea de pe cer ci si cea din calendare, ultima luna de vara. Fluturii verii zboara si acum, dar zborul lor e mai asezat, mai greoi. Aripie lor sunt rupte pe alocuri de atata purtare in soare si vanturi.

       Intre ierburi insa, paienjenii toamnei isi tes deja panzele diafane care in curand vor prinde roua ceturilor grele si a brumei.

        In poiana cu paducei mierlele au sosit la iernat.

    Primavara si vara poiana fusese teritoriul unei singure perechi de mierle. Acum au sosit vreo 20. Unele poate sunt doar in trecere, poate sunt juvenili, dar cam acesta e numarul de mierle, in special masculi negri, ce ierneaza la acea margine de crang. Gaitele, alti  musafiri de iarna in poiana cu paducei,  au sosit si mai devreme, chiar din primele zile de septembrie.

        Oricat ar fi de frumosi si imbietori, nu macesii si nici paduceii  nu sunt atractia de moment ci un arbore de soc , plin de bobite negre, zemoase.

        Cei care pleaca si cei care raman, cei care fug de iarna si cei care o infrunta cu curaj, toti se infrupta acum din bobitele de soc. Intr-o singura zi am numarat 9 specii impartind acelasi copac. Mai multi arbori de soc sunt acolo, dar poate unii sunt mult prea tineri sau mult prea batrani, altii poate prea la umbra, probabil ca boabele lor negre nu sunt atat de dulci si zemoase ca ale acestui soc rasfatat de soare.

       I-am pus numele de "pomul cu silvii". Trei specii de silvii diferite fluturau una dupa alta, sau toate in acelasi timp, printre crengutele cu ofranda generoasa. Silvia de camp, ce vine aici doar la vreme de toamna, silvia de zavoi, care e aici la ea acasa, in zavoi, dar si silvia cu cap negru, o alta proprietara de drept a micutului crang-zavoi-poiana.

       Fac acrobatii, se tin cu piciorusele subtiri de ramurelele si mai subtiri si culeg bob cu bob. Au insa gusulite atat de mici ca pomul pare inepuizabil. Par atat de vesele si fericite incat ma intreb daca nu cumva zeama din boabe nu s-a transformat intr-un must inviorator.

       Cei mai fericiti par insa codrosii, si ei codrosi de toate felurile, si de munte si de padure. Cozile lor rosii -portocalii flutura oricum in mod natural, dar acum flutura si din aripi, zboara in jurul manunchiurilor de soc ca un fel de colibri, isi culeg bobita din aer prin batai rapide si repetate din aripi.

      Abia se vad, pasari micute si delicate, le confunzi cu frunzulitele batute de vant. Daca ma apropiam prea mult, nu mai veneau, si era pacat. Mai au doar cateva zile la dispozitie sa se pregateasca pentru marea calatorie spre sud. Le-am lasat un spatiu suficient, in jur de 10 m liberi de prezenta omului, si au inceput sa curga una dupa alta. Poate sa fi fost si vreo pitulice printre ele, pe-acelea chiar nu mai aveam cum sa le observ. 

      Veneau si cinteze, preferau ramurile mai de jos si mai de mijloc. Se recunosteau relativ usor dupa corpul mai masiv si aripile dungate cu alb.

       Mierlele veneau cate 5-6, mancau in grup cate 10 minute, dupa care se rapandeau in jurul meu pe sol, fosnind frunzele.

       Cel mai indragostit de pomul de soc parea un juvenil de gugustiuc.

 Tare ii mai placeau bobitele, manca de la rasaritul soarelui pana la apus, in reprize. Cand facea pauza nu pleca prea departe, se ducea intr-o coroana stufoasa alaturi, unde ramanea si peste noapte.

       Nu stiu cat va mai dura veselia aceasta a bobitelor de soc. Pana sa mai ajung eu iar in poienita cu paducei va mai trece timp si toamna se va lasa grea si din ce in ce mai putin vesela.