PASARI DIN ROMANIA

duminică, 8 decembrie 2013

FURTUNA DE NISIP

Sambata dimineata soarele m-a pacalit prin geam. Mi-a promis caldura si lumina, m-a ametit cu cel mai intens albastru de cer senin si m-a pus repede si pe negandite la drum.

Ei, am vazut eu hora frunzelor moarte printre blocuri dar m-am gandit ca un pic de vantisor nu poate sa-mi stea in cale. Coduri rosii si negre si portocalii de vant si furtuna stateau agatate deasupra Europei de nord si chiar si pe la noi dar am pariat cu incredere pe forta Sudului si a Carpatilor de a convinge vantoasele sa se intoarca din drum.

Drumul vanturilor se impletea insa cu al meu. Mai intai a fost doar un suierat si o ondulare a lanului verde de grau. Un fazan a rasarit dintr-odata ca o promisiune de pasari frumoase si multe. M-am amuzat de o cioara care zbura in reluare, se deplasa un metru in fata, doar ea stia cum, apoi iar ajungea in punctul initial si o lua de la capat. In masina, cald si bine, ca o planta in sera habar nu aveam de urgia de afara. Ca pe un ecran de televizor imi apare deodata in fata o apa de un albastru intens, presarata cu lebede, cu rate, cu lisite, si, minunatia minunatiilor, cu un pescarus de marime uriasa, aproape alb complet. Mai sa sar din masina in graba mare ca sa prind in poza minunatul pescarus si sa-l identific. Mai sa-mi sara portiera de la vant insa, si eu odata cu ea. Mi-a fost imposibil sa incadrez, sa focalizez ceva, ne batea vantul si pe mine si pe aparat ca pe doua frunzulite, mai ca nu ne rostogolea pe campuri ca pe ciulini. Si ger, nu-mi venea sa cred ochilor ca apa aceea curgatoare care se grabea sa se verse in Olt era inghetata bocna pe mari suprafete.

Oltul nu era inghetat dar era furios de te lua cu frica sa-l treci. Valuri cu nabadai ca de furtuna pe mare loveau in peretii betonati si se spargeau intr-o ploaie de stropi.

Alti pescarusi, si mai minunati decat cel dinainte, cu aripi lungi si subtiri, frante puternic de la mijloc, zburau si ei contra vanturilor. Ce sa mai fotografiezi, ce sa mai vezi insa altceva decat lupta Oltului cu furtuna, om , masina, pasare, niste figuranti rataciti pe-acolo, gata sa fie suflati din decor.

Deci daca Oltul e asa scump la vedere si te indoaie de spate, te ingenuncheaza, ba chiar te poate pune la pamant sau azvarli in apa, hai mai spre sud sa vedem ce face Dunarea.

Dunarea se vedea departe, se ghicea in adancul luncii ca un fir lung de ceata curgatoare. Erau stropii de apa spulberati in voal deasupra apei? erau aburi din respiratia fluviului? Nu, era ceva ce nu mai vazusem niciodata, era nisip alb imprastiat in lungul apei de vant. Ajunsesem in "Triunghiul Nisipurilor" din Oltenia, in Sahara Olteniei, nisipuri purtate de vant in calatorie lunga prin toata lunca. Nisip si ciulini rotunzi, spulberis nu lipsit de poezie si arida frumusete.

Vantul parea sa stranga si toate ciorile pe un singur camp . Mii si mii de ciori, localnice sau de import dinspre tinuturi nordice umpleau campia verde sau proaspat arata. Mai ales ciori de semanatura dar pe alocuri amestecate si stancute.

Ascunse, toate celelalte pasari. Poate sa fi vazut vag vreun ciocarlan in zbor jos, o cotofana ratacita pe un petec de zapada uitat de la ninsoarea trecuta, doi fazani , un stol mic de sticleti si cam atat. Restul pasarilor stateau probabil tupilate pe te miri unde astepand sa treaca vantul cel rau.

Pe apa, lebede "mute", ca "de vara" nu pot sa le zic acum in decembrie, cormorani mari si mici. Am facut o incercare de a poza niste cormorani mari, batuti de vant. Nu atat cormoranii cat eu si aparatul. Imi placeau ce derutant stateau ei spre mine, unii cu burta alba, altii cu burta complet neagra, ai fi zis ca sunt specii diferite. Am zis sa le iau o poza spre analiza.

Cam atat despre pasarile mele pozate pe vant. Ma plimb in natura si pozez pe soare, pe ploaie, pe ninsoare, pe burnita si ceata dar nimeni nu m-a invins asa de rau ca Vantul.

miercuri, 4 decembrie 2013

GASCA DE VARA, Anser anser

Desi seamana foarte mult cu gasca domestica, fiind stramosul direct al acesteia, gasca de vara e o pasare care mie imi evoca poate cel mai mult salbaticia, intinderile pustii si nestrabatute de om, campuri nesfarsite de verdeata sau stufarisuri fara de margine. Imi evoca tinuturi departate de casa si dor de calatorire. E o specie ce poate fi numita comuna si totusi aparitia ei e intotdeauna speciala, entuziasmanta si de neuitat.

Ar semana ca doua picaturi de apa cu gasca domestica cenusie daca nu ar fi salbaticia peisajului si stralucirea de roz fraged din picioarele si ciocul ei. Ciocul mai bate de multe ori in portocaliu, picioarele insa sunt roz adevarat, nuanta imblanzita cu alb din rosul cel mai pur, fara amestecuri de galben. Primavara, in noroiul si ceata trista ce invaluie deseori malul lacurilor, gaste salbatice solitare ne ofera stralucirea aceasta invioratoare.

Alteori stau in mici grupuri si pasc iarba din apropierea apelor. In pereche le-am vazut mai putin, atunci stau ascunse adanc in stufaris, acolo unde isi fac cuibul. Desi uneori exista si exceptii:

E o pasare mare ca statura, si acest lucru se vede mai ales atunci cand sta alaturi de alte pasari considerate mari, de exemplu, starci cenusii.

Sunt pasari monogame, isi aleg perechea pe viata. Legatura dintre parteneri e foarte statornica, atunci cand isi pierd perechea s-au citat cazuri de celibat prelungit sau chiar "vaduvie" pe viata. In conditii de domesticire, cand oamenii au facut economie la masculi sacrificandu-i, au virat si spre poligamie, insa o relatie destul de fidela cu un grup de femele intr-o legatura trainica si profunda nu la intamplare. Sunt pasari foarte inteligente, cu un sistem de comunicare intre ele complex, si acest lucru se vede in toate aspectele vietii lor, atat in pereche cat si in grup.

E o pasare care starneste pasiuni, sunt unii ce pleaca in pribegie si cautare doar ca s-o poata admira, altii se pregatesc un an intreg pentru ceea ce ei numesc una din cele mai exclusiviste si dificile vanatori. Din pacate da, stolurile acelea uriase a caror priveliste ne creste multora dintre noi pulsul de incantare, inca stau sub semnul bubuiturilor fatale de alice. Numarul mare al efectivelor care se strang toamna in trecere pe la noi pare sa atenueze din grozavia uciderii dar umbra neagra aruncata asupra acestor pasari are si alte efecte, mai subtile si de mai lunga durata.

Gastele de vara sunt singura specie de gasca salbatica clocitoare la noi. Din mai multe motive, dar si din cauza fricii fata de oameni, are nevoie pentru clocire de spatii umede foarte intinse, pentru a fi foarte ascunse si inabordabile. Fiind pasari mari, sunt foarte vizibile. Avand o carne gustoasa sunt foarte dorite de pradatori. Nu sunt insa mai gustoase decat gastele domestice crescute special pentru asa ceva, e clar ca la om vanatoarea este mai mult pentru placerea capturarii, este un moft. Cred ca in lipsa terorii vanatorii si a braconajului gastele salbatice s-ar raspandi mai in largul lor pe intinderile de apa din tot lungul Dunarii sau din alte zone umede. Deocamdata populatiile clocitoare sunt destul de cantonate in zona Deltei si a catorva lacuri apropiate acestei zone. Mi-ar place sa vad gaste clocitoare pe stufarisurile destul de prielnice altfel din sudul Olteniei, sau de-a lungul Oltului. Pana acum nu am vazut si nici nu am vazut semnalat ca ar exista. Le vad doar toamna, in trecere.

De mai multi ani le observ zburand cu mare regularitate si frecventa in toata luna octombrie pe sub poalele muntilor Parang in directia vest. Zboara foarte sus, abia le zaresti ca niste punctisoare, dar galagia pe care o fac e atat de sonora incat se aude pana jos la oameni. De multe ori zboara noaptea, se aud in plina noapte, ca o muzica a salbaticiei cerului si pamantului. Desi merg destul de rar la munte in perioada asta nu a fost an in care sa nu ma intlanesc cu migratia de gaste spre vest. De multe ori oamenii poate raman nepasatori la strigatele lor din inaltul cerului insa reactioneaza gastele domestice. Incep si ele sa ghigaie, sa dea din aripi si chiar sa zboare cativa metri insufletite de aceste chemari ale libertatii.
Le-am vazut recent in noiembrie zburand la inaltime in stoluri pe cerul de deasupra lacului Bistret, la Dunare, in Dolj. Am vazut atunci si grupuri mici, de cate 4-5 gaste rasfirate prin lunca imensa. Departarea dintre ele si omul care se apropie o pastreaza intotdeauna foarte mare, deja de la primii pasi in directia lor isi iau zborul. Cand mergeam spre malul lacului ca sa caut o intrare spre luciul apei o gasca solitara mi-a zburat chiar din fata, de la cativa metri. N-o vazusem, atat de bine era camuflata in peisaj chiar in fata mea. Cand se ridica in zbor atat de aproape se vede cat este de mare, robusta , cu aripi puternice si lungi. In zborul ei cu spatele devine foarte vizbila pata mare de alb de deasupra cozii. In rest este cenusie, gri, uneori bate spre brun si pare a fi cu dungi fine albe. Asta din cauza ca penele gri se termina cu o bordura alba ingusta. Mai are si ceva dungi negre pe sub burta dar nu atat de multe si pronuntate ca la garlite.
Cea mai mare populatie de gaste clocitoare in zona noastra nu e la noi ci la nordul Marii Negre. Mai ales de acolo se coboara la noi popoare intregi de gaste in lunile de toamna tarzie. Migreaza iarna la Marea Mediterana, dar uneori, exemplare mai putine, mai ierneaza si pe la Dunare in iernile blande. Fiind insa o specie gregara prefera iernarea cu stolurile mari, mai la sud de tara noastra.

Aprilie 2015

30.01.2016. o observatie locala interesanta pentru mine, o gasca de vara la iernat pe Jiu. Desi Oltenia e considerata - fals- o zona plina de gaste salbatice de vara e totusi prima data cand vad o astfel de pasare in peregrinarile mele. Interesant si faptul ca se afla pe Jiu, un rau care imi ofera mult mai putine privelisti cu pasari la iernat decat Oltul. Se afla mai sus de Craiova, practic la jonctiunea Doljului cu Gorjul si Mehedintiul, statea singura pe o limba de nisip, in apropiere se vedeau doar cormorani mari. Jiul era dezghetat. Gasca de vara stralucea in soarele rece de iarna, cu toata splendoarea ciocului si a picioarelor roz trandafirii pe fondul de cenusiu deschis.
20.02.2016 , cateva perechi, mai exact 3, in Lunca Dunarii... stateau doua cate doua, la ceva distanta unele de celelalte.