Translate

Se afișează postările cu eticheta grus grus. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta grus grus. Afișați toate postările

luni, 20 aprilie 2015

COCOR, Grus grus

COCOR, Grus grus


















     Una dintre cele mai cautate, mai sperate, mai dorite pasari. In lungul sir de intalniri cu fascinantele intrupari inaripate ale semintei de viata imprastiata ca prin miracol pe o umila planeta ca oricare alta si ca niciuna, cocorii au locul lor special. E un loc multiplicat in mai multe planuri, atat unul livresc, de ganduri impartasite de creatori in reconstituiri ale trecutului, cat si unul personal, de asteptare prelunga si incantari amanate.




      Pasare straina si de popas, numele cocorului este legat de primele vesti de istorie scrisa a acestor meleaguri. In vremurile antice, cand civilizatiile mediteraneene radiau spre restul Europei idei rotunjite in prime inscriptii si lucrari, Plinius Secundus, cel Batran, cel mai mare naturalist roman, cel care si-a sacrificat viata in gurile Vezuviului pentru o observatie cat mai profunda si realista a vulcanilor, scria marturii importante despre tinuturile Dobrogei de azi, despre imprejurimile cetatilor Tomis si Callatis, mentionand in treacat multimea nesfarsita a cocorilor din acele locuri. Pasare totemica, incarcata de simbol si admiratie, exista scrieri antice care mentioneaza si rivalitati intre oameni si cocori atat in Europa cat si la izvoarele Nilului si in alte locuri ale lor de iernare. Cuvintele stravechi ne par astazi de mirare. In cele cateva milenii civilizatia umana a progresat atat de mult incat cei mai multi dintre noi nu mai miscam un deget pentru producerea directa a hranei ce pare sa izvorasca direct din magazine ca dintr-un corn al abundentei. Ca sa intelegem cuvintele strabunilor antici trebuie sa ne transpunem cu cateva mii de ani in urma in stepele intelenite din acele vremuri, stepe batute de vanturi si acoperite de pelin si negara. Putinii oameni zgariau cu pret mare de efort si zadarnicii cateva petece de pamant pentru cultura cerealelor si orice surplus de vizitatori si consumatori pe acele campuri insemna foamete, boli in copiii gintii, migratie. Si mai crude batalii le dadeau oamenii intre ei pentru acele petece de recolta, incursiuni razboinice dupa prada ce s-au pastrat pana tarziu in vremuri medievale si chiar moderne. Inocente timpuri cand oamenii - cum se vor fi numit ei dupa numele lor de ginta - aveau galceava pentru graunte doar cu cocorii cei inaripati si repede trecatori. 
    Oamenii locurilor noastre au retinut doar frumusetea si poezia zborului de cocori care a devenit in literatura secolului 19 si inceput de secol 20  simbolul, niciodata perimat, niciodata romantios, al primaverii. Regasesc pasaje intregi despre cocori intr-un arc peste timp in deceniul 1930-1940 in opera calatorului Mihail Sadoveanu, calator printre "Oameni si locuri", observator literat al cocorilor de la mijllocul secolului recent incheiat. In anii 1940 Dobrogea pastra aceeasi incarcatura uriasa si uimitoare de cocori, ce parea sa fie vesnica, parea sa fi inceput in timpuri imemoriale si sa dureze cat lumea si pamantul. "Pulberea din zari se intinde si asupra intregii privelisti, pana ce vin alti pribegi care n-au incetat a bantui regiunea dintru inceputul vremurilor si nu vor inceta s-o bantuiasca pana la sfarsitul sfarsiturilor: cocorii. Adauga si ei cenusiul penajului lor la toate - si cerului si pamantului. Iar tacerii ii adauga tipete tanguitoare cat timp se muta, de la hrana de noapte din porumbisti, la locurile descoperite unde haladuiesc ziua. Cat timp rasare si se urca soarele deasupra marii, scanteind in leganarea talazurilor, atata timp zborurile invartejite si chemarile jalnice nu inceteaza."
       In istoria nescrisa a civilizatiei cocorilor a intervenit insa o schimbare majora si in a doua jumatate a secolului 20 pana in prezent cocorii si-au schimbat rutele de migratie din motive doar de ei cunoscute, dar transmise cu obstinatie noilor generatii de cocori. Sa fi fost la mijloc o schimbare radicala in tipurile de plantatii ale culoarului pontic? ar fi o explicatie plauzibila, avand in vedere de exemplu schimbarea rutei de migratie a gastii cu gat rosu atrasa de prin anii 1960-70 de extinsele semanaturi de grau din Dobrogea si Baragan, o schimbare in sens invers deci. Sa fi fost la mijloc o gonire sistematica si hartuire cu pustile vanatorilor oficiale dar si cu prigoana localnicilor ingrijorati pentru porumbistile lor cele cu greu muncite si abia udate de ploile zgarcite ale sud-estului arid al tarii?
    Stiu ca imaginile din 1940 sunt astazi doar un miraj si nu mai pot fi regasite nici macar in vis dar pornesc iar pe drumul cocorilor, cu aceleasi sperante nestirbite de ani intregi de esecuri. "Caci s-au stranit cocorii de pe toate grindurile catre interior. S-au starnit de soarele diminetii si de aparitia taranilor care vin sa-si stranga recolta. Pentru sateni, paserile acestea mari, cu picioroange si cu gat lung, sunt un blestem ; caci in fiecare noapte invadeaza lanurile si ogoarele, ciocanind cu pliscurile lor ascutite in stiuleti. Cocorii insa au un drept mai vechi si odihna lor de noapte pe aceste grinduri a fost in veci binecuvantata de Ziditor. Deci, cand se impanzeste deplin lumina pe Sinoe, cocorii lui Dumnezeu, miile de cocori, zecile si sutele de mii de cocori, se ridica succesiv dand glas si umpland de zvon imprejurimile. Carduri dupa carduri tipand, vaslind peste lac, peste grinduri, peste fundul uscat al marii ; se invartejesc asa vreme de un ceas, fara incetare, trecand la locurile unde petrec ziua."
   Multi si parand fara sfarsit, cocorii erau insa panditi de dupa movilele si popinele Dobrogei de catre vanatori cu pusti din ce in ce mai performante si mai distrugatoare, pusti cu luneta care aduceau prin viclenie moartea de la mare distanta, vanatori care poate nu decimau marele numar dar oricum aduceau zvon de groaza in cocori. Cred ca o combinatie de factori, unul agravandu-l pe celalalt, a determinat schimbarea atat de radicala a rutelor de migratie ale cocorilor. Probabil ca aceasta a fost situatia si in cazul dropiilor, vanatori din ce in ce mai extinse, cu arme din ce in ce mai performante care au muscat adanc in toate mecanismele ancestrale de aparare invatate de pasari, combinate cu schimbari radicale in covorul vegetal. Probabil ca un sigur factor nu ar fi putut actiona atat de radical , dar impreuna au rasturnat un echilibru existent si consemnat de milenii. Astazi, fie primavara, fie toamna, un numar foarte, foarte mic de cocori se mai opresc pe teritoriul tarii noastre si nici cerul nu mai este brazdat de sirurile lungi de cocori, de zborul lor ordonat in litera V, zbor ce apare atat de des in poezia si proza romaneasca mai veche.
    In cautarea unei astfel de mici sanse am pornit in zilele reci de inceput de aprilie. Din cand in cand, grupuri razlete si putine se abat de la noile lor culoare de migratie si isi cauta amintirile prin Dobrogea. Ei isi cauta amintirile iar eu le caut aparitiile trecatoare si fantomatice. Nu e prima primavara in care iau urma cocorilor in Dobrogea sperand sa aud vreodata chemarea lor nostalgica din inaltul cerului. Ca indrumar am aceleasi cuvinte scrise prin anul 1940 cand anumite carari dobrogene erau caile obisnuite ale cocorilor. ''Cum vii de la Constanta spre Histria, apuci intai pe un drum de nisip, urmand litoralul; dupa aceea sui pe pe un podis , unde hojma bazaie vantul in bolandari. Dupa ce mergi si  mergi pe acel podis, vezi in departare o apa lina si o linie de tufarisuri. Dupa acea linie de tufarisuri se inalta mormanul ruinelor Histriei, si apoi se increteste lacul intr-un fel de vanat tulbure spre Kituc si spre Marea. Apa cea lina nu-i apa, ci fundul vaii, adica fundul marii vechi, care se viseaza in starea ei de demult ; iar tufarisurile in sirag sunt cocorii care dormiteaza in tihna luminii. De o parte si de alta a siragului, cate o straja privegheaza, cu gatul inaltat si capul neclintit." 
    Observatorul de atunci vedea cocori multi si credea ca sunt tufisuri, astazi eu vedeam tufisuri multe si speram ca sunt cocori. Una dintre cele mai mari temeri era ca nu cumva sa trec pe langa cocori si viziunea acestora indepartata sa-mi insele privirea. Prin pacle grele de ploi, prin vanturi reci sfichiuitoare nu ar fi fost greu ca siluetele cenusii ale cocorilor sa se dizolve ca niste umbre in zarea blurata. Intinderile ce altadata rasunau de cocori acum rasunau a pustiu. Tufisurile fotografiate de la kilometri sau observate in mare departare erau chiar tufisuri - imobile, neclintite - alteori mici movilite de pamant, niciodata cocori. Am renuntat. Cum niciodata nu gasesc ce caut m-am lasat in voia intamplarii si am parasit locurile ce trebuiau sa-mi aduca cocorii. Cand pierdusem si renuntasem la orice speranta, cand nu mai puteam sa conving pe nimeni in jurul meu ca existenta cocorilor pe campurile noastre nu este doar o himera, cand imi luasem orice gand de la cocori , acestia mi s-au dezvaluit dintr-odata, intr-un moment de gratie si dar al naturii. Nu stiu nici acum cum s-a intamplat sa vad cocorii pe ploaie, la un kilometru distanta, fara sa-i caut, fara sa-i mai fi vazut vreodata. Trei gramajoare cenusii au strafulgerat prin panzele ploii si ale vantului ca nimic altceva.



 Doar pasul ma putea duce mai aproape de ei, in camp deschis pe bulgarii de aratura sau pe verdeata de grau si trifoi.









 De fapt, nu pasul, ci pasii. Multi. Am inceput sa aplic "tehnica" celor doua mii de pasi, masura unui kilometru. Prima jumatate a distantei nici nu m-au bagat in seama cocorii. Eu eram un punct pentru ei si ei erau trei puncte pentru mine. A doua parte a "calatoriei" a fost mai lenta, cu multe opriri si incercari de captare a imaginii.











    De ploaie nu ma mai feresc demult, dar vantul ma invinge mereu, imi sufla pamantul si lumea de sub picioare si orice incercare de concentrare a imaginii. Era cod galben de vant in ziua aceea in Dobrogea si cu greu ma tineam la verticala in imensitatea campului. Nicio perdea de pomi, niciun adapost. Am incercat sa ma intind si pe pamantul rece sperand ca la firul ierbii trepidatia vantului sa fie mai blanda dar nu parea deloc sa fie asa.







 Daca cocorii au cam disparut din Dobrogea in schimb vantul pare sa fie mereu prezent, de la inceputuri si pana astazi, neschimbat. Dar poate ca vantului si ploii le datorez intalnirea mea cu cocorii, in prima zi de soare bland si primavara adevarata campul cu cocori a ramas pustiu, oricat i-am mai cautat plecarea a parut definitiva,  chemarea tinuturilor lor nordice i-a alungat din calea adierilor meridionale. 











      Cocorii sunt si au fost dintotdeauna in timpurile cunoscute o pasare a pustiurilor reci din centrul si nordul continentului. Le plac stepele intinse , batute de vanturi boreale si doar acolo cuibaresc si isi fac patrie. Se pare ca in trecut ar fi cuibarit cateva perechi si in Delta Dunarii desi nu pare a fi cel mai tipic tinut pentru cuibarirea cocorilor. Nu sunt pasari de apa propriu-zis, au nevoie de uscat, de pajisti, de campuri intinse unde sa se hraneasca.










    Dar au nevoie si de locuri linistite si ascunse unde sa poata cuibari nestiute. Aceste locuri le gasesc in zonele pustii umede, paduri mlastinoase, stepe reci impanzite de ochiuri de apa. Pe timpul cuibaririi , perechea fidela pe viata isi cauta un loc solitar, desprins de grup. In perioadele de pasaj si iernare insa se aduna in grupuri ce pot ajunge uneori la cifre impresionante, de ordinul sutelor si chiar miilor. Perioada nuptiala incepe deja din aceasta perioada de iernare si pasaj, astfel ca ajung la locurile de cuibarire deja pregatiti pentru ouat si cresterea puilor. Ritualul de curtare este un dans foarte frumos, teoretic s-ar putea inregistra si pe teritoriul tarii noastre la putinele exemplare ce se hotarasc sa treaca pe aici, practic insa nu stiu daca a fost observat si inregistrat vreodata de cineva. Cele mai spectaculoase dansuri nuptiale au loc si se pot observa in locurile lor de cuibarire, din nordul continentului. 
    Cuibul il fac pe sol, destul de voluminos si vizibil, de aceea e important sa fie situat intr-un loc inaccesibil, in general in mijlocul mlastinilor. Depun spre clocire un singur ou sau poate doua iar puiul ramane cu parintii pana in primavara-vara viitoare. Cred ca exemplarele surprinse de mine sunt o familie, mama, tatal si puiul nascut anul trecut, cel cu penajul gri inchis. 




















    Femela si masculul seamana mult la penaj si infatisare. Penajul devine gri mai deschis, un gri frumos, luminos, accentuat de cateva pene negre la aripi si mai ales de o pata de lumina rosie in crestet. Coada devine bogata in pene si infoiata, ca un detaliu de eleganta dar si nonsalanta, atitudine. Pare o pasare foarte mandra, foarte sigura pe frumusetea si splendoarea ei. Juvenilul, ca orice juvenil, pare mai modest, mai slabut, ca un boboc de floare ce asteapta inca inflorirea. Cocorii ajung la maturitate deplina in circa 3-4 ani, sunt pasari mari, cu viata sociala complexa,  ce au nevoie de mai multa elaborare in formarea lor ca adulti. Se pare ca varsta maxima pe care o pot atinge e cca 15 - 17 ani.

















    Ca marime, in teren si nu numai, este aproximativ de talia unei berze, a unei egrete mari sau a unui starc cenusiu. Din mare departare cel mai adesea starcii cenusii ar putea fi luati drept cocori dar starcii au cu totul alta postura si alt contur, pot spune ca e o confuzie ce teoretic poate avea loc, practic insa nu prea se intampla. Am vazut foarte des siluete de starci cenusii la mare departare dar niciodata nu am tresarit la gandul si bucuria ca ar putea fi cocori, decat poate asa, ca o autoamagire. Cred ca siluetele cocorilor, chiar si la foarte mare distanta, raman inconfundabile.










      Posibil ca si in viitorul apropiat cocorii sa ramana tot asa, aparitii sporadice prin tinuturile noastre, sau poate vor reveni vreodata la vechea abundenta, nu se stie si nu se poate sti .  Nu numai Dobrogea poate primi cocorii ca oaspeti, mai apar cocori in Ardeal si mai ales in Campia de Vest, aproape de culoarul Dunarii de Mijloc, mai pot aparea in Baragan, in Campia si lunca Dunarii, pe campurile dintre podisurile Moldovei sau in luncile largi ale acesteia. 

















20 noiembrie 2020, un grup mare de cocori, 28, in Oltenia.