FURTUNA DE NISIP

       Sambata dimineata soarele m-a pacalit prin geam. Mi-a promis caldura si lumina, m-a ametit cu cel mai intens albastru de cer senin si m-a pus repede si pe negandite la drum. 

         Ei, am vazut eu hora frunzelor moarte printre blocuri dar m-am gandit ca un pic de vantisor nu poate sa-mi stea in cale. Coduri rosii si negre si portocalii de vant si furtuna stateau agatate deasupra Europei de nord si chiar si pe la noi dar am pariat cu incredere pe forta Sudului si a Carpatilor de a convinge vantoasele sa se intoarca din drum. 

          Drumul vanturilor se impletea insa cu al meu. Mai intai a fost doar un suierat si o ondulare a lanului verde de grau. Un fazan a rasarit dintr-odata ca o promisiune de pasari frumoase si multe. M-am amuzat de o cioara care zbura in reluare, se deplasa un metru in fata, doar ea stia cum, apoi iar ajungea in punctul initial si o lua de la capat. In masina, cald si bine, ca o planta in sera habar nu aveam de urgia de afara. Ca pe un ecran de televizor imi apare deodata in fata o apa de un albastru intens, presarata cu lebede, cu rate, cu lisite, si, minunatia minunatiilor, cu un pescarus de marime uriasa, aproape alb complet. Mai sa sar din masina in graba mare ca sa prind in poza minunatul pescarus si sa-l identific. Mai sa-mi sara portiera de la vant insa, si eu odata cu ea. Mi-a fost imposibil sa incadrez, sa focalizez ceva, ne batea vantul si pe mine si pe aparat ca pe doua frunzulite, mai ca nu ne rostogolea pe campuri ca pe ciulini. Si ger, nu-mi venea sa cred ochilor ca apa aceea curgatoare care se grabea sa se verse in Olt era inghetata bocna pe mari suprafete.

          Oltul nu era inghetat dar era furios de te lua cu frica sa-l treci. Valuri cu nabadai ca de furtuna pe mare loveau in peretii betonati si se spargeau intr-o ploaie de stropi. 

Alti pescarusi, si mai minunati decat cel dinainte, cu aripi lungi si subtiri, frante puternic de la mijloc, zburau si ei contra vanturilor. Ce sa mai fotografiezi, ce sa mai vezi insa altceva decat lupta Oltului cu furtuna, om , masina, pasare, niste figuranti rataciti pe-acolo, gata sa fie suflati din decor. 

   

        Deci daca Oltul e asa scump la vedere si te indoaie de spate, te ingenuncheaza, ba chiar te poate pune la pamant sau azvarli in apa, hai mai spre sud sa vedem ce face Dunarea. 

          Dunarea se vedea departe, se ghicea in adancul luncii ca un fir lung de ceata curgatoare. Erau stropii de apa spulberati in voal deasupra apei? erau aburi din respiratia fluviului? Nu, era ceva ce nu mai vazusem niciodata, era nisip alb imprastiat in lungul apei de vant. Ajunsesem in "Triunghiul Nisipurilor" din Oltenia, in Sahara Olteniei, nisipuri purtate de vant in calatorie lunga prin toata lunca. Nisip si ciulini rotunzi, spulberis nu lipsit de poezie si arida frumusete. 

         Vantul parea sa stranga si toate ciorile pe un singur camp . Mii si mii de ciori, localnice sau de import dinspre tinuturi nordice umpleau campia verde sau proaspat arata. Mai ales ciori de semanatura dar pe alocuri amestecate si stancute. 

        Ascunse, toate celelalte pasari. Poate sa fi vazut vag vreun ciocarlan in zbor jos, o cotofana ratacita pe un petec de zapada uitat de la ninsoarea trecuta, doi fazani , un stol mic de sticleti si cam atat. Restul pasarilor stateau probabil tupilate pe te miri unde astepand sa treaca vantul cel rau. 

       Pe apa, lebede "mute", ca "de vara" nu pot sa le zic acum in decembrie, cormorani mari si mici. Am facut o incercare de a poza niste cormorani mari, batuti de vant. Nu atat cormoranii cat eu si aparatul. Imi placeau ce derutant stateau ei spre mine, unii cu burta alba, altii cu burta complet neagra, ai fi zis ca sunt specii diferite. Am zis sa le iau o poza spre analiza. 

        Cam atat despre pasarile mele pozate pe vant. Ma plimb in natura si pozez pe soare, pe ploaie, pe ninsoare, pe burnita si ceata dar nimeni nu m-a invins asa de rau ca Vantul.

Sfarsit de toamna pe LACUL BISTRET

         Lacul Bistret e unul din cele mai mari lacuri naturale din Lunca Dunarii. E format la varsarea in Dunare a Desnatuiului in sudul judetului Dolj. Raul nu mai ajunge la Dunare decat indirect, prin apele acestui mare lac pe care il improspateaza continuu. Am mai fost de cateva ori la lacul Bistret insa de fiecare data pentru timp prea scurt ca sa aflu cum sa-l abordez. 

       Soseaua trece pe la nordul lacului care in general este inconjurat cu mult stuf. Chiar daca sunt poteci agricole peste araturi spre lac ele se termina brusc intr-o perdea groasa de stufaris care obtureaza orice vedere. Terenul este de lunca plata, nu exista puncte inalte de observatie mai deloc. In putinele locuri care permit patrunderea la mal dai deodata de o intindere imensa de apa cu margini neregulate si ascunzisuri. Ghicesti pasarile care pot trai acolo dar rareori poti sa le si vezi.

         La mijloc de noiembrie am decis sa fac o excursie la acest lac frumos dar dificil ca punct de observatie. Nu-l mai vazusem niciodata in perioada migratiei de toamna. Zi scurta, am avut la dispozitie doar cateva ore pentru a incerca sa-l fac sa-si dezvaluie unele din secrete. 

       Singurul punct de observatie pe care l-am descoperit deocamdata este un dig care-l strabate transversal in dreptul localitatii Bistret. De-acolo se lasa si in stanga si in dreapta intindere mare de apa. Se vad pasarile care sunt pe lac insa si acestea te vad pe tine si se retrag la distante mari. Desi pe-acolo trec masini, sateni, pescari, tot nu sunt obisnuite si nu doresc prezenta omului prea aproape. Chiar daca te ascundeai prin stuf sa nu te vada, era suficient sa treaca un om, o masina, o caruta pe dig si plecau departe in mijlocul apelor. De pescarii din barci parca le era mai putina teama, desi cred ca si fata de ei aveau o distanta suficient de mare. 

       Foarte greu chiar si de identificat cu binoclul speciile de la o asa distanta, de fotografiat nici nu mai zic.

       Aceste mici neajunsuri fiind spuse sa trec la partea cu adevarat frumoasa  a lacului, indiferent de interactiunea mea mai norocoasa sau mai putin norocoasa cu pasarile vazute. Multe pasari, si variate, si surprize neasteptate....exact ceea ce ma astept de la un lac.

       Doua carduri numeroase de corcodei mari veniti aici la iernat. In general am vazut corcodeii mari doar primvara si vara si in pereche, una, doua perechi pe vreun lac. Nu am mai vazut corcodeii mari stransi in numar de 15-20 laolalta. Desi erau departe, era o priveliste foarte frumoasa.

       Ceva mai aproape, dar nu prea mult, stateau lebedele de vara, tot cam 15-20. Oricat de familiare mi-ar fi acum lebedele salbatice tot nu ma satur de siluetele lor gratioase, de culoarea lor delicata, usor punctata de ciocul rosu aprins.

       Printre lebede dar si prin fiecare cotlon de stuf precum si in mijlocul apei erau carduri de rate fluieratoare. Nu am mai vazut pana acum rate fluieratoare si as fi vrut sa ma pot apropia mai mult pentru o poza dar n-a fost sa fie de data aceasta.

         La foarte mare distanta de dig o aglomeratie imensa de cormorani mari. Printre ei egrete mari si pescarusi razatori. Poate si altele.

         Acolo unde stateau cormoranii parea sa fie un cotlon minunat ,de pasari si mai minunate, asa ca am parasit digul si m-am aventurat spre acea zona. Nu era drum pe-acolo, trebuia sa iti croiesti intrarea prin araturi si prin camp. In timp ce gaseam o poteca pe langa un canal s-au lasat in zbor maiestuos pe lac o frumusete de stol de pelicani. Tentatia de a ajunge la aglomeratia de pasari era acum si mai mare. 

      Trebuiau trecute insa doua incercari, incercarea maracinilor si incercarea mocirlelor. Daca de primul nivel am trecut usor, doar cu o glazura completa de scaieti in jurul hainelor, la nivelul doi m-am impotmolit, la propriu si la figurat. Perdeaua groasa de stuf acoperea si pelicani, si cormorani si egrete si rate si tot. Croisem planuri pentru cele mai discrete furisari...sa nu ma simta nici musca, stuful m-ar fi ajutat la asta...dar ce sa te faci cu namolul si baltoacele in care creste stuful? Nu se punea problema doar ca m-as fi umplut de namol, cu scaietii laolalta ar fi dat un costum de camuflaj ieftin si eficient. Se punea problema ca ma duc la fundul apei, asa era de moale si mocirlos malul. Am incercat toate patrunderile imaginabile, n-a fost cu putinta. Singura piveliste aratata printre stuf era cam asa...

adica nimic.

         In timp ce ma invarteam fara spor pe langa stuf pelicanii s-au decis sa zboare direct spre soare. Am facut un scurt filmulet cu siluetele lor, un minut cu ochii in soare de era sa orbim si eu si aparatul.  

   

     Nu stiu cat vor sta pelicanii pe lacul Bistret. Am citit ca au fost vazute exemplare de pelican cret iernand aici. Am fost o singura data iarna la Bistret si lacul era inghetat bocna, parea sa nu mai fie nici suflet de pasare pe el. 

       Prin stuf zburau niste grupuri de pasarele, un pic mai mari ca niste vrabii. In general erau maron, dar cand zburau se vedea ceva rosu. Cred ca n-am mai vazut niciodata specia, nu-mi semanau cu nimic, nici macar cu caneparii. Poate cu maracinarii mari, dar inca am indoieli, erau ceva mai mari. N-am putut sa-i fixez, nici cu ochiul, nici cu aparatul, mi-au ramas in minte ca un semn de intrebare. Se agitau prin stuf, si cand se asezau pe varful stufului erau prea departe, iar cand erau mai aproape se asezau in adancul stufului.

        Prin nisipul galben cenusiu misunau niste ciocarlani, atat de camuflati in peisaj ca era sa ma impiedic de ei si sa nu-i vad. Si ei erau foarte preocupati sa caute prin nisip ceva anume, cred ca ramaneau urme comestibile de pe la pescari. Nu erau multi oameni la pescuit, vreo doua barci in larg si un pescar cu undita pe mal care tocmai pleca.

       Am mai dat tarcoale la partea de nord a lacului dar rareori am gasit vreo patrundere la luciul de apa, si mai era si contra soarelui, adica spre sud-vest. Partea opusa a lacului nu se vedea a avea deloc drumuri de acces, decat un drum agricol foarte prost si care se afla in spatele unei perdele si mai groase de stuf.

       Pe cer au trecut doua stoluri mari si galagioase de gaste salbatice. Imprastiate prin iarba se vedeau gaste de vara, cate doua, trei exemplare la distante foarte mari, cum vedeau ca vii in directia lor cum zburau sau se afundau in lunca. 

       Un card mare de pasari gri foarte departat m-a dus cu gandul la cocori, dar stiam deja dupa postura ca nu sunt decat starci cenusii.

       Am mai fixat o umbra prin acele campuri dar era asa de departe incat nimeni nu cred ca mai poate sa spuna ce era. Avea o forma interesanta si era mare, cam cat o gasca, dar nu are silueta de gasca. 

       Ar mai fi fost multe de vazut, dar ce sa faci, sfarsit de toamna, zi scurta, soarele se pregatea sa apuna iar eu ma pregateam sa plec inapoi spre casa.