Translate

vineri, 1 decembrie 2017

GASCA DE NIL - Alopochen aegyptiacus






















      Imi plac pasarile supravietuitoare, speciile care incearca sa-si cucereasca un petec de pamant unde sa-si poata creste urmasi, imi place sa vad legile evolutiei la lucru...



        Nu des ai aceasta ocazie, de obicei aceste legi lucreaza in pas de melc si nu are omul atata viata individuala cat sa prinda o schimbare perceptibila...Probabil nu vom afla niciodata, noi, generatia noastra, daca gasca de Nil a cucerit definitiv si cuprinzator spatiul destul de rece si aspru al Europei. A fost tinuta in captivitate pentru frumusetea ei dar cateva exemplare au scapat de robie si au pus bazele unui popor nou. Se intampla, se pare, prin 1967, undeva in Olanda. Tot in Europa de vest s-a format acest grup de gaste de Nil salbaticite initial, apoi chiar salbatice. In mod cert acolo conditiile de clima si habitat difera fundamental de cele din rasaritul Europei. Iernile sunt incomparabil mai blande, chiar daca racoroase, sau reci, temperaturile nu ating extremele gerului prelungit, nici macar nu coboara foarte des sub zero grade, iar stratul de omat e inexistent sau cel mult sub forma  unor pojghite subtiri. Chiar daca mai nordice decat Romania, aceste tari au clima mult indulcita de curentii calzi ai Oceanului Atlantic. Un alt mare plus este umiditatea constanta din timpul verii care mentine stratul de iarba viguros si hranitor...Ce poate dori mai mult o populatie de gaste decat umiditate cu pajisti nesfarsite de iarba, pe care nu le usuca nici seceta nici gerul? Nu e de mirare ca s-a putut aclimatiza aceasta specie africana si reproduce in salbaticie cu un anumit succes. Modelul nu cred ca se va repeta curand in zona de est a Europei, excesele de ariditate si ger de la noi nu permit. 





     Nu-mi plac discursurile referitoare la asa-zisele "invazii" si "specii alohtone" si pericole existente doar in imaginatia unei specii destul de alohtone si invazive de felul ei, cu origini, se pare, la fel de africane ca ale gastei de Nil. Citeam in literatura vanatoreasca de prin anii 50 cat de speriati erau si cate discursuri catastrofice si de exterminare se purtau impotriva bizamului si a cainelui enot, speciile care la acea perioada erau considerate cu spaima ca invazive, atatea si atatea predictii despre disparitia speciilor autohtone datorita unui asa numit dezastru facut de cele doua specii...Pana la urma totul s-a dovedit a fi o furtuna intr-un pahar de apa, speciile autohtone si-au vazut de treaba lor - dealtfel ele au forta unei adaptari multimilenare la continentul nostru - iar enotul si bizamul au intrat in fauna tarii noastre cu numarul lor de exemplare si cu regiunile unde au putut sa patrunda, asa cum e mersul firesc al speciilor. Nicio specie nu e condamnata sa stea batuta in cuie in vreun iluzoriu loc de origine, ele colonizeaza, se inmultesc, se restrang, se adapteaza sau lasa loc la altii si mai adaptabili, trec printr-o serie intreaga de schimbari, previzibile sau nu.













   Iata motivele pentru care am avut o emotie cu totul si cu totul speciala sa vad o pasare, inca atat de fragila prin adaptarile speciei ei, cautandu-si un locsor in salbaticia Romaniei. Aparitia ei pe un mal de apa olteana, in niciun caz cu numele de Nil, a fost surprinzatoare, aproape ca o aparitie magica. 








    Pasarea era singura de felul ei dar cauta compania lisitelor, cormoranilor si a pescarusilor care se mai odihneau pe apa in acel apus.


















      Nu avea inel la picior, era destul de sperioasa, si, mai ales, zbura foarte bine, la inaltime, stia sa-si caute locuri bune de ascunzis in stufaris. Fie ca era nascuta in salbaticie, fie ca era o asa numita "evadata", destinul ei tot complicat ramane, iar supravietuirea ei si a speciei sale in conditiile Europei, mai ales cea estica, o adevarata epopee. 








      Nu stiu daca era femela sau mascul, la penaj sunt identici, doar in perioada de cuibarit, cand stau in pereche, masculul se vede a fi mai mare si mai agresiv. Nu parea totusi un boboc de anul acesta, culorile penajului, ale ciocului, picioarelor, erau destul de pronuntate.






       E o pasare foarte frumoasa, nu degeaba au adus-o europenii ca pasare decorativa. Si penajul dar si firea ei adaptabila au facut-o sa fie usor de crescut in conditii de captivitate. Totusi pasarile captive au ca masura de siguranta interventii la penele de la aripi care sa le impiedice sa-si ia zborul ori aceasta gasca zbura foarte sus si hotarat, ca o adevarata salbaticiune.

         



           Timpul si distanta nu mi-au permis si nici nu-mi vor permite urmarirea ei pe o perioada mai indelungata. Imi place sa cred ca va supravietui si, undeva, candva, isi va gasi o pereche si va scoate pui, scriind noi istorii pentru specia ei.


















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu