Translate

miercuri, 19 aprilie 2017

PITIGOI DE STUF - Panurus biarmicus





     O pasare a intinderilor mari de stuf. 252 de specii a trebuit sa vad inaintea ei, mai mult de trei sferturi din totalul pasarilor rezonabil considerate ca facand parte din avifauna Romaniei. O simpla intamplare sau un indiciu ca in realitate pitigoiul de stuf e o pasare foarte localizata? Respectiv, pare abundenta daca mergi la locul potrivit, probabil in Delta, sau in cateva alte mari regiuni umede, dar destul de rara sau inexistenta in multe alte regiuni cu stuf. Eu am intalnit-o - in sfarsit!- in cea mai mare regiune cu stuf a Olteniei si pot spune ca a fost destul de usor de reperat. Au un zgomot maruntel, in felul pitigoilor, si miscari foarte vioaie prin stuf. De asemenea au un zbor fluturat, zvacnit si ciripitor, semnale destul de vizibile, daca e sa fie intr-adevar pasarea acolo unde o cauti. Am vazut cateva harti de raspandire a ei si mi-au parut cam optimiste, practic era trecuta cam peste tot unde ar putea exista vreo doua fire de stuf, sau vreun paraias. In teren lucrurile nu stau chiar asa.
      Ii plac intinderile mari de stuf, zone umede intinse, abundente in hrana si locuri de cuibarit. Sunt specializati pe hrana gasita de-a lungul firelor de stuf sau alte plante acvatice. Aceasta hrana poate fi de tip insectivor, obligatorie pentru pui, dar si pentru adulti in sezonul insectelor, apoi, pe timp de toamna-iarna, pe langa oua si larve minuscule de insecte isi mai completeaza dieta si cu seminte de stuf si papura. De aceea, stolurile de pitigoi de stuf se simt la ele acasa doar acolo unde se intinde o "imparatie" a stufului, unde sa se instaleze un habitat specific insectelor de stufaris, si un stufaris matur, producator abundent de seminte.


      Exista la noi o populatie de pasari cuibaritoare - cifra reala a perechilor fiind greu, sau chiar imposibil de aflat, caci modelele de cuibarire uzeaza mai mult de notiunea de cuibarit "posibil" decat de cel sigur, acesta din urma fiind mult mai greu de documentat. Probabil cea mai mare populatie cuibaritoare sa fie in Delta. Pe langa "localnici", in sezonul rece sau in perioadele de pasaj mai pot hoinari si pasari "straine", venite dinspre nord sau est, din zone unde se instaleaza inghetul, viscolul si alte neplaceri ale iernii. Nu este o pasare migratoare, ci doar hoinareste in locuri mai ferite, care in general sunt in zona de sud, eventual vest, a Europei. Interesant ca numele de specie este dat de o regiune din Rusia, de-acolo de unde se varsa in mare cel mai lung si mai larg fluviu al Europei, Volga. Probabil ca abundenta de-acolo a speciei face sa para acele locuri ca ceva definitoriu. Numele de gen "panurus" este dat de codita lunga, aproape la fel de lunga precum la pitigoiul codat. Desi in limba romana ii spunem "pitigoi de stuf" nu este foarte inrudit cu pitigoii.
      Seamana cu pitigoii la statura micuta si la vioiciune, la clinchetul ciripitor si la gregaritate. Deseori zboara in mici grupuri, pot fi grupuri familiale dupa zborul puilor din cuib, dar si grupuri mai mari, adunate din proximitate. 
     Incep cuibaritul prin aprilie dar cuibul e greu de vazut, este ascuns adanc in stuf, spre partea de jos, suficient de sus cat sa nu-l ajunga apa dar nu atat de ridicat incat sa devina observabil. 
     Are multi pradatori, si mamifere si pasari rapitoare si metoda lui de aparare este comportamentul ascuns. Chiar si camuflajul, desi pare foarte frumos si vizibil colorat, acele tonuri de portocaliu si gri-albastrui nu sunt altceva decat tonalitatile tulpinilor de stuf profilate pe cer sau apa.




     E o specie unde diferenta intre femele si masculi se face usor, barbatusul are acea mustata neagra, ce porneste desupra ciocului si merge mult in jos. Atat de mult in jos spre barbie incat unora, de exemplu englezilor, li s-a parut mai mult o barba decat o mustata, si l-au numit pe mititel "barbos". Francezii, mai fin observatori, l-au numit "mustacios". In termeni ornitologici acea dunga neagra este denumita intr-adevar "mustata". Oricum s-ar denumi, e o dunga contrastanta foarte frumoasa, care ii accentueaza ochii mici si rotunzi.  Cu acele dungi, barbatusul pare mai spectaculos, femela nu le are si pare mai fina, mai delicata.


     Dupa cum spuneam, primul cuib il astern prin aprilie-mai, depun cca 5-7 oua. Clocirea dureaza doua saptamani, iar cresterea puilor tot cam atat, putandu-se prelungi la 3 saptamani sau scurta in functie de abundenta de hrana si harnicia parintilor. Dupa ce primii pui devin independenti perechile se apuca de al doilea cuib anual. Sunt zone unde cuibaresc chiar si de trei sau patru ori intr-un an. Ar fi destul de prolifici dar puii au si multe greutati de infruntat, au rata mica de supravietuire si ajungere la varsta adulta. Chiar daca scapa de pradatori atunci cand sunt mici si neputinciosi, mai au de trecut si peste iarna grea, care de multe ori isi ia jertfele.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu