Translate

miercuri, 1 martie 2017

FERESTRAS MARE - Mergus merganser














       La sfarsit de februarie de obicei merg in cautarea primelor semne de primavara insa acum am vrut sa prind ultimele codite ale iernii, intr-un loc cu totul neasteptat pentru zapezi si zile friguroase - Clisura Dunarii.





    De obicei defileul dunarean este primul care atrage si infloreste sub brizele calde ale primaverii venite dinspre sud, dinspre Mediterana. De data aceasta o vantoasa rece nord-atlantica isi scuturase norii aspri pe toata zona de vest a tarii, cuprinzand in cuverturi de zapada atat Muntii Apuseni cat si Muntii Banatului. De la 14 cm in munti stratul se micsorase la 4-5 cm pe malul Dunarii si, speram eu, inchidea inca in golfurile fluviului pasarile specifice iernatului. Inca o zi-doua si caldurile de primavara ar fi dat semnalul de plecare acestor oaspeti scumpi la vedere. 





Totul a fost asa cum prevazusem, ba chiar si mai bine. Buletinul meteo anunta cateva averse care nu au mai aparut, lasand neaua intacta sub un cer nehotarat, de amestec de soare cu nori. Unele golfuri si cordoane de fluviu se incruntau sub umbrele reci - Cazanele Mici si Mari - altele se soreau dintr-odata, amintind de coline grecesti ca albeata a stancilor si luminozitate dar nu si ca stralucire a zapezii.









   In apele mai mari si linistite, alaturi de ferestrasi mici si rate sunatoare, pluteau prudent si preocupat ferestrasii mari.













 Cate unul- doi la cate o varsare de rau in Dunare, cate cinci-sase intr-un golf, chiar opt la un altul, o pereche mai aproape de mal, alte doua perechi la odihna pe gheata, pasarea cea mai frumoasa a Clisurii la vreme de pasaj sau iernare.















 Sunt ani in care o pereche sau doua din acesti ferestrasi raman in zona muntilor Banatului, sau urca pana in Meridionali, in creierii muntilor la vreun lac mare de acumulare, cu apa multa, limpede si racoroasa. Acestia sunt niste pionieri, niste exploratori ai speciei, nu aici este arealul lor de predilectie. Pasari nordice, ca si ceilalti ferestrasi europeni, majoritatea zboara spre Nordul Rusiei, spre Scandinavia, spre lacurile din taigale. Desi e o pasare de apa trebuie sa ne-o imaginam si legata oarecum de padure intrucat cuibareste in scorburi de copaci, uneori la inaltimi si apropiate de 20 de metri, un fel de rata ce nu se fereste sa zboare sus in copac pentru a-si aduce pe lume puii feriti de primejdiile de la sol. Se intampla sa cuibareasca si in scorburi mai apropiate de sol, sau uneori daca nu gaseste aceste scorburi, isi face si cuib la sol, bine construit si camuflat din diverse materiale, lemnisoare, muschi etc. Ciocanitorile negre, cu ciocul lor puternic, sunt principalele furnizoare de scorburi pentru ferestrasul mare. 







         Cum ii spune si numele, dintre ferestrasii ce pot fi intalniti pe continentul nostru, acesta este cel mai mare. Marimea pe lac se vede cam identica cu cea a unei rate mari, sau poate cu a unui califar alb. Tot cu acestia pot fi confundati de la mare departare, de fapt masculul de ferestras mare, care are mult alb in penaj. Capul il are verde inchis, mai inchis decat cel al ratoiului mare, si un cioc lung, specific, cu un varf ca un dinte ascutit la capat. Ciocul este cel care da denumirea ferestrasilor, pare un fierastrau lung si taietor, cu o multime de zimti, cioc specific numai lor, mai ales ferestrasului mare si cel motat. Acest cioc lung si zimtat il are si femela si este foarte util in prinderea pestilor, sunt pasari ihtiofage. Mai prind si insecte si moluste acvatice dar hrana lor preferata sunt pestii, mai mici sau mai marisori, pe care ii prind in apele adanci si limpezi, scufundandu-se dupa ei. Femela e mai inchisa la culoare, are capul maroniu si penajul gri, totusi asa cum luceste pe lac si corpul ei pare de un argintiu mai decolorat, altfel ar putea fi confundata cu vreun cormoran de la mare distanta. Totusi, se vede prea clar contrastul dintre cap si corp, capul se vede intr-o culoare calda (cafeniu roscat de aproape) iar corpul intr-o culoare deschisa , argintie de la distanta, gri cenusie de aproape. 

















      La noi in tara cei mai multi sosesc la iernat prin noiembrie, prefera ape mari, adanci, linistite. Daca sunt in apropierea muntilor impaduriti si mai bine, apele de campie le cam evita. Prin martie deja dispar, se grabesc spre locurile de cuibarire imediat ce vremea permite.


















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu