Translate

vineri, 5 mai 2017

PASAREA OGORULUI - Burhinus oedicnemus

     



     










        Inca o postare doar pe baza inregistrarii sonore (alaturi de cius, carstel de camp si prepelita), desi am vazut pasarea foarte bine si foarte aproape. Atat de aproape incat m-a luat prin surprindere, mai ales pe mine dar si pe aparatul foto, nepregatit pentru poza cu setarile corespunzatoare - de fapt eram in modul de filmare pentru o colonie de lastuni de mal. Cu un sunet patrunzator si inconfundabil pasarea s-a ridicat in zbor de la cativa metri de mine. I-am vazut statura - destul de consistenta, nu firava ca a fluierarilor ci lunga si robusta - culorile maronii cu galben, si acelea destul de contrastante si intense, nu seamana cu penajul pastelat al culicilor. Parca-parca i-am zarit si ochii galbeni, mari, trasatura cea mai de seama a acestei pasari semi-nocturne. E o pasare speciala, cere zone umede dar si nisipoase, si pietroase, nu e usor ca habitatul sa-i satisfaca pretentiile. In engleza i se spune "culic de piatra" , folosindu-se acelasi cuvant pentru ea si pentru culici - de aici referirile mele comparative la culici, fluierari si alte pasari de tarm mai marisoare.

    Intre intinderi de nisip cultivat sau viran, intre paduri de salcam si palcuri de plopi, intre campuri de rapita si canale, 






pasarea-ogorului alesese sa vegheze si sa isi cheme perechea intr-un loc ce parea cel mai inestetic dintre toate, un loc impanzit de ruinele unui trecut nu prea indepartat




 Habitatul din sudul Olteniei unde am vazut si inregistrat cateva strigate ale acestei pasari rare este cel al nisipurilor mai mult sau mai putin zburatoare, incinse pana la dogoare infernala pe timp de vara, momente in care toate vietuitoarele se retrag la umbra timida a padurilor de salcam. Primavara insa, din aprilie incolo pana prin iunie, temperaturile sunt mai suportabile si nisipurile sunt inverzite si colorate fie de flori salbatice fie de culturi agricole.



    Am mai cautat pasarea ogorului si pe campurile si dunele de la Ciupercenii cotului Dunarii  la Calafat, zona unde a fost semnalata mai constant dar e o pasare greu de gasit si vazut - fara viclenii vanatoresti imprumutate si de ornitologi, adica chemari sonore care sa pacaleasca pasarea si sa ti-o aduca. Nu ma grabesc! Cautarile mele sunt 100% naturale si fara artificii, nici nu am interesul sa fortez vreo aparitie, nici nu e indicat daca vrei sa observi frecventa si comportamentul real al speciilor de pasari. Daca pasarea-ogorului e o pasare rara in Oltenia si elusiva ca si fire, atunci asa sa ramana si in observatiile iubitorilor de natura. Impresiile culese cu ajutorul artificiilor vanatoresti - chemari, momeli cu hrana, pande, camuflaje - sunt deformate, dau impresia uneori a unei false abundente, alteori dau impresia unor pasari foarte putin sfioase, foarte indraznete cu omul - ceea ce nu e cazul decat la cateva specii. De asemenea, observarea repetata a aceleiasi pasari de observatori consecutivi reda viitorului o impresie deformata, in loc de o pasare, par deodata 10 pasari daca sunt 10 observatori, veniti unul dupa altul. Adevaratii birdwatcheri, cel putin in opinia mea, sunt cei care alearga si muncesc sa descopere pasari "noi", exemplare natural intalnite in locuri din ce in ce mai variate, cotloane din ce in ce mai ascunse si mai necercetate. Acesta este pentru mine birdwatching-ul ideal, observare de pasari cu adevarat folositoare pentru cei interesati in comportamentul si obiceiurile pasarilor, in reala lor distributie pe teritoriul tarii, sau al Europei.
     Ca sa revin, cautarile mele in raza Ciupercenilor au ramas pana acum in plina desfasurare, deocamdata m-am delectat doar cu splendoarea dunelor inflorite si cu abundenta de fluturi de primavara in padurile de salcam.









    O prezenta mai frecventa si mai de incredere o ofera pasarea-ogorului pentru cei care au prilejul sa bata mai des Dobrogea. Acolo e cea mai mare populatie, sunt cateva zone "consacrate" in care este relativ usor de observat si fotografiat dar si in Dobrogea e loc destul pentru explorari de teritorii noi pe unde ar putea trai si cuibari pasarea-ogorului. E o pasare migratoare, soseste cam la sfarsitul lui martie, inceputul lui aprilie si e destul de activa si sonora in lunile cuibaritului si ale puilor - mai, iunie. Apoi, tacuta si prudenta, devine din ce in ce mai greu de observat.
      Mie mi-a facut impresia unei pasari de tarm destul de mari si chiar greoaie. Zborul ei este jos, desi lent, camuflajul perfect al corpului ei proiectat pe pamantul nisipos si invarstat cu galben si verde mi-a impiedicat secunde lungi posibilitatea focalizarii. Acest camuflaj perfect e principala ei arma de aparare, deseori cand este surprinsa alege sa se intinda la pamant, cu gatul alungit si sa se amestece astfel in culorile mediului. Culoarea galbena a picioarelor ar fi iesit poate in evidenta  daca ar fi zburat oriunde altundeva decat pe deasupra nisipurilor si a campurilor de rapita. I-am zarit scurt aceasta culoare stralucitoare proiectata pe o foarte mica baltuta de namol, mai intunecata la culoare, unde statea initial si probabil isi cauta hrana sau se racorea. Si ochii mari galbeni sunt destul de vizibili, sunt atat de mari si rotunzi pentru ca pasarea-ogorului are o buna vedere nocturna. De fapt chiar este o pasare mai mult nocturna, sau de amurg. 
      O pasare a campiei intinse, cuibareste pe sol, cloceste la sol fara vreo alta acoperire decat penajul ei dizolvat in peisaj. Nici ochii de ulii si gai si ereti sau codalbi nu o zaresc atata timp cat sta nemiscata. Am mai auzit-o in acea zi de cateva ori strigand undeva destul de aproape in jurul meu dar mi-a fost imposibil sa o mai zaresc. De la pamant nu s-a mai ridicat in zbor, nu zborul este principalul ei mijoc de deplasare ci mersul prudent, cu multe incremeniri, dar si cu multa fuga. Are picioare puternice, si lungi si groase, de altfel numele stiintific al speciei inseamna "picioare, genunchi puternici' in limba greaca.
      La hranire nu e pretentioasa, mananca si hrana vegetala si animala. In tinuturile saracacioase in care traieste, lovite deseori de secete, o pasare voinica are nevoie de multa hrana, de orice e disponibil si comestibil. Mananca seminte, mananca insecte, melci, reptile, broaste, resturi, orice. Mananca si oua sau pui mici de pasare, pui de mamifere, daca gaseste in amanuntitele ei cautari la sol. Fiind o pasare de talie mai marisoara si clocitul dureaza mai mult, face parte dintre pasarile la care clocirea oualor dureaza cca o luna, sau mai bine zis patru saptamani, 28 de zile. Are o singura ponta pe an, 2 sau 3 pui. 
      Seceta si arsita habitatului ei sunt de fapt atuuri pentru stilul ei de viata, pamanturile reci si umede nu ar prii puilor si oualor clocite la sol. De aceea cauta in mod special terenuri unde sa fie si camuflata si unde sa fie asigurata uscaciunea si temperatura ideala. Ouale sunt de un alb murdar stropite cu pete mari si mici maronii, culoare ideala pentru camuflajul in tarana, nisip, brazde, pietre. Trebuie spus insa ca aceste zone aride cautate de pasarea-ogorului trebuie sa fie in apropierea unor mari zone umede care asigura totusi o hrana constanta. Pe campiile din departarea apelor mari nu traiesc, nu cuibaresc. La noi in tara le gasim doar in Dobrogea si in Lunca Dunarii, mai ales cea din Oltenia unde este mult teren nisipos. Si in Dobrogea prefera mai mult grindurile si dunele, dar poate fi intalnita si in zona de podis pietros. In Oltenia acest lucru nu se intampla, pasarea ogorului traieste doar pe o fasie ingusta in apropierea Dunarii, si acolo doar cateva perechi. La nivel european, se pare ca pasarea-ogorului a cunoscut un declin semnificativ, cu cateva revigorari pe ici pe colo, insuficiente. 
     

miercuri, 19 aprilie 2017

PITIGOI DE STUF - Panurus biarmicus





     O pasare a intinderilor mari de stuf. 252 de specii a trebuit sa vad inaintea ei, mai mult de trei sferturi din totalul pasarilor rezonabil considerate ca facand parte din avifauna Romaniei. O simpla intamplare sau un indiciu ca in realitate pitigoiul de stuf e o pasare foarte localizata? Respectiv, pare abundenta daca mergi la locul potrivit, probabil in Delta, sau in cateva alte mari regiuni umede, dar destul de rara sau inexistenta in multe alte regiuni cu stuf. Eu am intalnit-o - in sfarsit!- in cea mai mare regiune cu stuf a Olteniei si pot spune ca a fost destul de usor de reperat. Au un zgomot maruntel, in felul pitigoilor, si miscari foarte vioaie prin stuf. De asemenea au un zbor fluturat, zvacnit si ciripitor, semnale destul de vizibile, daca e sa fie intr-adevar pasarea acolo unde o cauti. Am vazut cateva harti de raspandire a ei si mi-au parut cam optimiste, practic era trecuta cam peste tot unde ar putea exista vreo doua fire de stuf, sau vreun paraias. In teren lucrurile nu stau chiar asa.
      Ii plac intinderile mari de stuf, zone umede intinse, abundente in hrana si locuri de cuibarit. Sunt specializati pe hrana gasita de-a lungul firelor de stuf sau alte plante acvatice. Aceasta hrana poate fi de tip insectivor, obligatorie pentru pui, dar si pentru adulti in sezonul insectelor, apoi, pe timp de toamna-iarna, pe langa oua si larve minuscule de insecte isi mai completeaza dieta si cu seminte de stuf si papura. De aceea, stolurile de pitigoi de stuf se simt la ele acasa doar acolo unde se intinde o "imparatie" a stufului, unde sa se instaleze un habitat specific insectelor de stufaris, si un stufaris matur, producator abundent de seminte.


      Exista la noi o populatie de pasari cuibaritoare - cifra reala a perechilor fiind greu, sau chiar imposibil de aflat, caci modelele de cuibarire uzeaza mai mult de notiunea de cuibarit "posibil" decat de cel sigur, acesta din urma fiind mult mai greu de documentat. Probabil cea mai mare populatie cuibaritoare sa fie in Delta. Pe langa "localnici", in sezonul rece sau in perioadele de pasaj mai pot hoinari si pasari "straine", venite dinspre nord sau est, din zone unde se instaleaza inghetul, viscolul si alte neplaceri ale iernii. Nu este o pasare migratoare, ci doar hoinareste in locuri mai ferite, care in general sunt in zona de sud, eventual vest, a Europei. Interesant ca numele de specie este dat de o regiune din Rusia, de-acolo de unde se varsa in mare cel mai lung si mai larg fluviu al Europei, Volga. Probabil ca abundenta de-acolo a speciei face sa para acele locuri ca ceva definitoriu. Numele de gen "panurus" este dat de codita lunga, aproape la fel de lunga precum la pitigoiul codat. Desi in limba romana ii spunem "pitigoi de stuf" nu este foarte inrudit cu pitigoii.
      Seamana cu pitigoii la statura micuta si la vioiciune, la clinchetul ciripitor si la gregaritate. Deseori zboara in mici grupuri, pot fi grupuri familiale dupa zborul puilor din cuib, dar si grupuri mai mari, adunate din proximitate. 
     Incep cuibaritul prin aprilie dar cuibul e greu de vazut, este ascuns adanc in stuf, spre partea de jos, suficient de sus cat sa nu-l ajunga apa dar nu atat de ridicat incat sa devina observabil. 
     Are multi pradatori, si mamifere si pasari rapitoare si metoda lui de aparare este comportamentul ascuns. Chiar si camuflajul, desi pare foarte frumos si vizibil colorat, acele tonuri de portocaliu si gri-albastrui nu sunt altceva decat tonalitatile tulpinilor de stuf profilate pe cer sau apa.




     E o specie unde diferenta intre femele si masculi se face usor, barbatusul are acea mustata neagra, ce porneste desupra ciocului si merge mult in jos. Atat de mult in jos spre barbie incat unora, de exemplu englezilor, li s-a parut mai mult o barba decat o mustata, si l-au numit pe mititel "barbos". Francezii, mai fin observatori, l-au numit "mustacios". In termeni ornitologici acea dunga neagra este denumita intr-adevar "mustata". Oricum s-ar denumi, e o dunga contrastanta foarte frumoasa, care ii accentueaza ochii mici si rotunzi.  Cu acele dungi, barbatusul pare mai spectaculos, femela nu le are si pare mai fina, mai delicata.


     Dupa cum spuneam, primul cuib il astern prin aprilie-mai, depun cca 5-7 oua. Clocirea dureaza doua saptamani, iar cresterea puilor tot cam atat, putandu-se prelungi la 3 saptamani sau scurta in functie de abundenta de hrana si harnicia parintilor. Dupa ce primii pui devin independenti perechile se apuca de al doilea cuib anual. Sunt zone unde cuibaresc chiar si de trei sau patru ori intr-un an. Ar fi destul de prolifici dar puii au si multe greutati de infruntat, au rata mica de supravietuire si ajungere la varsta adulta. Chiar daca scapa de pradatori atunci cand sunt mici si neputinciosi, mai au de trecut si peste iarna grea, care de multe ori isi ia jertfele.

miercuri, 1 martie 2017

FERESTRAS MARE - Mergus merganser














       La sfarsit de februarie de obicei merg in cautarea primelor semne de primavara insa acum am vrut sa prind ultimele codite ale iernii, intr-un loc cu totul neasteptat pentru zapezi si zile friguroase - Clisura Dunarii.





    De obicei defileul dunarean este primul care atrage si infloreste sub brizele calde ale primaverii venite dinspre sud, dinspre Mediterana. De data aceasta o vantoasa rece nord-atlantica isi scuturase norii aspri pe toata zona de vest a tarii, cuprinzand in cuverturi de zapada atat Muntii Apuseni cat si Muntii Banatului. De la 14 cm in munti stratul se micsorase la 4-5 cm pe malul Dunarii si, speram eu, inchidea inca in golfurile fluviului pasarile specifice iernatului. Inca o zi-doua si caldurile de primavara ar fi dat semnalul de plecare acestor oaspeti scumpi la vedere. 





Totul a fost asa cum prevazusem, ba chiar si mai bine. Buletinul meteo anunta cateva averse care nu au mai aparut, lasand neaua intacta sub un cer nehotarat, de amestec de soare cu nori. Unele golfuri si cordoane de fluviu se incruntau sub umbrele reci - Cazanele Mici si Mari - altele se soreau dintr-odata, amintind de coline grecesti ca albeata a stancilor si luminozitate dar nu si ca stralucire a zapezii.









   In apele mai mari si linistite, alaturi de ferestrasi mici si rate sunatoare, pluteau prudent si preocupat ferestrasii mari.













 Cate unul- doi la cate o varsare de rau in Dunare, cate cinci-sase intr-un golf, chiar opt la un altul, o pereche mai aproape de mal, alte doua perechi la odihna pe gheata, pasarea cea mai frumoasa a Clisurii la vreme de pasaj sau iernare.















 Sunt ani in care o pereche sau doua din acesti ferestrasi raman in zona muntilor Banatului, sau urca pana in Meridionali, in creierii muntilor la vreun lac mare de acumulare, cu apa multa, limpede si racoroasa. Acestia sunt niste pionieri, niste exploratori ai speciei, nu aici este arealul lor de predilectie. Pasari nordice, ca si ceilalti ferestrasi europeni, majoritatea zboara spre Nordul Rusiei, spre Scandinavia, spre lacurile din taigale. Desi e o pasare de apa trebuie sa ne-o imaginam si legata oarecum de padure intrucat cuibareste in scorburi de copaci, uneori la inaltimi si apropiate de 20 de metri, un fel de rata ce nu se fereste sa zboare sus in copac pentru a-si aduce pe lume puii feriti de primejdiile de la sol. Se intampla sa cuibareasca si in scorburi mai apropiate de sol, sau uneori daca nu gaseste aceste scorburi, isi face si cuib la sol, bine construit si camuflat din diverse materiale, lemnisoare, muschi etc. Ciocanitorile negre, cu ciocul lor puternic, sunt principalele furnizoare de scorburi pentru ferestrasul mare. 







         Cum ii spune si numele, dintre ferestrasii ce pot fi intalniti pe continentul nostru, acesta este cel mai mare. Marimea pe lac se vede cam identica cu cea a unei rate mari, sau poate cu a unui califar alb. Tot cu acestia pot fi confundati de la mare departare, de fapt masculul de ferestras mare, care are mult alb in penaj. Capul il are verde inchis, mai inchis decat cel al ratoiului mare, si un cioc lung, specific, cu un varf ca un dinte ascutit la capat. Ciocul este cel care da denumirea ferestrasilor, pare un fierastrau lung si taietor, cu o multime de zimti, cioc specific numai lor, mai ales ferestrasului mare si cel motat. Acest cioc lung si zimtat il are si femela si este foarte util in prinderea pestilor, sunt pasari ihtiofage. Mai prind si insecte si moluste acvatice dar hrana lor preferata sunt pestii, mai mici sau mai marisori, pe care ii prind in apele adanci si limpezi, scufundandu-se dupa ei. Femela e mai inchisa la culoare, are capul maroniu si penajul gri, totusi asa cum luceste pe lac si corpul ei pare de un argintiu mai decolorat, altfel ar putea fi confundata cu vreun cormoran de la mare distanta. Totusi, se vede prea clar contrastul dintre cap si corp, capul se vede intr-o culoare calda (cafeniu roscat de aproape) iar corpul intr-o culoare deschisa , argintie de la distanta, gri cenusie de aproape. 

















      La noi in tara cei mai multi sosesc la iernat prin noiembrie, prefera ape mari, adanci, linistite. Daca sunt in apropierea muntilor impaduriti si mai bine, apele de campie le cam evita. Prin martie deja dispar, se grabesc spre locurile de cuibarire imediat ce vremea permite.