Translate

joi, 28 ianuarie 2016

GAIE NEAGRA - Milvus migrans


















       Cred ca pe vremuri vechi era o pasare mult raspandita si la noi in tara. O sta marturie expresia foarte folosita inca prin zona rurala "l-a luat gaia" pentru ceva rapit sau pierdut pentru totdeauna. Gaia era, cred, o pasare des intalnita si cunoscuta de oameni in toate obiceiurile ei de pasare rapitoare. Nu cred ca era confundata cu alta rapitoare pentru ca astazi , cand gaia neagra a devenit la noi rara, totusi nu am auzit pe cineva numind gaie vreo rapitoare. Astazi termenii de uliu si de erete sunt des folositi, de cele mai multe ori corect, mai ales de satenii care intra in contact vizual cu aceste pasari. Sunt zone din tara unde sansele sa intalnesti o gaie neagra sunt mai mari. Una din aceste zone este Dobrogea. Fiind o pasare migratoare mai mari sunt sansele de a prinde pasaje de gai negre, fie toamna, fie primavara. 



      Eu am vazut-o zburand deasupa padurii rare care incununeaza stancile din Cheile Dobrogei.








    Zborul si alura ei mi-au parut cu totul inedite fata de silueta altor rapitoare desi nu as putea sa punctez exact diferentele. Se spune ca poate fi confundata cu eretele de stuf. Am vazut erete de stuf nu numai deasupra stufului ci si deasupra terenurilor agricole, mai putin insa deasupra padurii. Dar nu acesta e un criteriu. Masculul de erete de stuf are un cap albicios asemanator insa aceste culori gri si palide se regasesc si la aripi, ori la gaia neagra aripa e intunecata. Culoarea este bruna, cu zona gri inchis pe partea anterioara si cu o banda tot gri inchis sau maron palid pe cea dorsala. Pentru aceasta trebuie insa poze de detaliu si apropiere, in miscare si la distanta gaia pare uniform intunecata si chiar "neagra" cum ii spune denumirea populara. Si femela de erete de stuf poate fi intunecata dar niciodata nu are capul si gatul de culoare gri albicioasa, galbenul de pe fata este marcat de o banda inchisa la culoare si nu se continua si in zona gatului. 
        Cel mai bun caracter de identificare ramane coada infurcata, desi nu foarte adanc, termenul mai potrivit ar fi de coada scobita. Coada bine infurcata o are gaia rosie dar acea specie de gaie e chiar foarte rara in tara noastra. 





       Gaia neagra apare mai des la noi in tara mai ales in padurile din apropierea zonelor umede mai intinse. Cheile Dobrogei si zona de padure din acele chei si din toata rezervatia Gurii Dobrogei corespunde cu habitatul solicitat de gaie.







     Probabil ca reducerea drastica a numarului de gai s-a produs odata cu taierea padurilor din zona de campie si de deal pentru a face loc campurilor agricole. In satul bunicilor mei, in Oltenia, se facea des referire in vorbire la "gaie" - pe langa expresia "l-a luat gaia" se mai folosea in jocurile de copii expresia "de-a puia gaia" sau cantecele pentru copii mici bazate pe rime cu acest cuvant - "piti-gaie-gaie, ce-ai tu in tigaie...". Desi era foarte prezent cuvantul in vocabular nu la fel de prezenta era si pasarea, deja habitatul cu balti asanate, paduri reduse pentru a face loc campurilor de grau si porumb nu mai putea sustine necesitatile de trai ale gailor.  Interesanta si originea acestui cuvant, "gaia" in latineste e termenul folosit pentru cioara, dar tot de la acest cuvant, probabil din radacini indo-europene comune, deriva si cuvintele pentru galinacee, gaina, sau altele, gen gaita, posibil ca initial sa fi fost un cuvant ce exprima culoarea neagra, sau mai exact pamantie - Gaia fiind si un cuvant antic pentru Pamant. 
      Este o pasare rapitoare destul de asemanatoare uliilor, sorecarilor si eretilor. Pe langa prazile vii pe care si le prinde nu se da inapoi nici de la consumarea unor animale moarte, pe care le cauta in apropierea lacurilor mai ales. In alte tari unde e mai prezenta se apropie chiar si de gropile de gunoi. 




      Cuibareste in copaci, de unde nevoia ei de paduri in care sa-si piarda urma cuibului. Ar cuibari si in colonii daca ar fi mai multe dar la noi nu e cazul. Cuibareste pe ici pe colo in Romania, mai ales in zona Deltei si a Dobrogei dar nici acolo multe. In afara de exemplarele rezidente mai pot fi vazute in pasaj, uneori chiar in numar mare, pentru migratie se pot strange stoluri uriase. Desigur aceste stoluri foarte mari se pot vedea doar acolo unde canalul de migratie se ingusteaza si se strang de pe arii foarte mari. Ierneaza in Africa Centrala, nu rezista iernilor europene, nici macar celor din sudul continentului. Are nevoie si foloseste multe surse de hrana, de la reptile, pasarele, mici mamifere pana la multe altele, organisme in diverse stadii de degradare, pe care le gaseste comestibile.














luni, 25 ianuarie 2016

SOIM  DE  IARNA - Falco columbarius











       Birdwatching din tren. 



     Vizibilitatea e foarte buna, mai buna decat din masina, dar posibilitatea de fotografiere a unor subiecte foarte mici si la distanta e aproape nula. Trenul ofera o inaltime avantajoasa privirii, observi bine varfurile tufisurilor, coroana arborilor si, de asemenea, ai o viziune buna in adancime, spre linia orizontului. Planul foarte apropiat trece rapid - stalpi, vegetatia apropiata caii ferate - acestea se blureaza si ochiului in viteza dar raman undeva in josul privirii. Tinta adevarata ramane ca un tablou, al intregului peisaj, de data aceasta hibernal. Aparatul de fotografiat fragmenteaza acest tablou pe secvente, iar pentru inregistrarea fiecarei secvente la focala uriasa are nevoie de timp, timp pe care goana trenului nu il ofera. Ochiul uman are alta abordare, secventele curg inlantuite si redau netulburat realitatea campurilor si padurilor pe langa care suiera trenul.  Campuri si paduri incremenite in ger si zapada, incremenite in chiciura, incremenite in ceata, dupa cum strabati kilometri dupa kilometri in zone diferite. 






       Mijloc de ianuarie si Oltenia e acoperita de zapada. Merg spre Banat, si pana la Dunare -aceeasi cuvertura de nea cand gri si mohorata in zonele joase, cand vesela si sclipitoare in zonele de deal inalt iesite la soare.






 Cand trenul ajunge in preajma Severinului se deschide in fata Dunarea iar zapada incepe sa faca loc doar unei paturi subtiri de chiciura. 

   Din Dunare ies aburi, moment in care ma hotarasc sa filmez Dunarea "fierbinte". Filmarea urmeaza oarecum regulile ochiului uman, permite contopirea fragmentelor de imagini intr-o inlantuire coerenta dar din pacate viteza trenului nu permite si filmarea cu focala mare. Nu ca ar fi nevoie pentru Dunare, dar ar fi fost pentru pasarea ce mi s-a ivit in fata ochilor si pe care am avut cateva secunde la dispozitie s-o admir. Soimul de iarna, un mascul in culorile cele mai clasice. Abdomenul era o pata de culoare rosie care strabatea cumva ceata si tonurile coplesitoare de gri. Din pacate, pe captura de pe film culoarea se pierde in distanta dar ramane sa se vada silueta, coada terminata cu banda neagra, forma aripilor, scurte si ascutite.





      Mediul - cel preferat de soimul de iarna cand vine sa ierneze la noi, tufisuri, copaci, sursa de apa. Mediu preferat de pasarelele care raman si ele iarna la noi, vrabii de camp, sticleti, scatii, florinti, presuri, cinteze de iarna...toate acestea vin si ele atrase de mica zona naturala in preajma Dunarii, si o parte din ele ajung sa hraneasca soimul de iarna.



     Dupa acea zona cu tufisuri, zona salbatica se restrange, se intra in oras, apoi in defileu, nu mai ramane mult loc pentru pasarime in aproprierea fluviului. 







    Trenul intra pe viaducte, trece pe langa apa, in zone in care abia am mai observat, la intoarcere, un pescarel verde si doua lebede de tundra. De la Orsova, trenul paraseste cursul Dunarii si o ia din nou spre paduri, spre tufisuri si arbusti, unde poti observa, cu ceva noroc, presuri barboase, sfrancicoc mare, corbi, si chiar huhurez.  Apoi, in zona de campie, apar iar stolurile de pasarele sau de cocosari precum si multi sorecari comuni, cand si cand cate un erete vanat, mult mai rar.  Drumul e lung si citesti pe geam din cartea naturii mai bine decat orice alta lectura de calatorie. 




      Revenind la soimul de iarna, asa cum sugereaza si numele romanesc, la noi e o specie care apare doar la iernat. Si nu din abundenta. Ma uit demult dupa el dar nu gaseam decat vanturei rosii din cei temerari care mai raman la noi iarna, mai ales in zonele de lunca. Femelele celor doua specii seamana destul de bine, dar masculii nu. 
    Masculul are o culoare gri inchisa pe spate, si pieptul variind de la albicios pana la puternic marcat cu pete maronii late. In penajul de pe piept si de pe abdomen are o nuanta rosietica destul de unica printre rapitoarele de felul sau. Varful cozii are o banda neagra. Femela si juvenilul sunt maronii si pe spate si pe piept, pe partea ventrala culoarea cafenie fiind "sparta" in mai multe pete mari, nu micute ca la vanturelul rosu. 




      Cuibareste in nordul continentului, in zona de tundra, de stepa rece, este un soim al spatiilor deschise mai mult, in habitatul lui tipic stie sa vaneze si sa pandeasca mai ales in apropierea solului. In hoinareala de iarna insa se descurca bine si in zona de tufisuri, si in zona deschisa, si in zona cu arbori. Evita insa desisul padurilor, cel mai sigur il putem vedea la liziere. Din ce am observat eu, e aproape obligatorie existenta unor zone de apa importante in apropiere, nu ca ar avea el nevoie de apa in mod special, dar aceste zone atrag pasarelele, mai ales iarna. 
       Mananca si mamifere micute si reptile dar hrana lui principala si vara si iarna sunt pasarelele mici. Le prinde si prin surpindere si prin urmarire in zbor, le prinde cum ii vine mai la indemana. Deja de prin februarie se pregateste sa se intoarca spre tinuturile lui nordice, in functie si de cum permite vremea. 
     Prin luna mai cloceste si scoate singurul rand de pui anual, intr-o varietate de tipuri de cuiburi - fie la sol, fie in tufisuri sau arbori, fie construite de el, fie oportunitati in crevase sau alte nise convenabile.