PELICAN COMUN (2), Pelecanus onocrotalus
Aventurile mele cu pelicani devin din ce in ce mai grandioase.
Am inceput modest, cu un singur pelican vazut pe lacul interior al unui sat, printre gaste si rate comunale. Apoi am evoluat la grupul de 50 de pelicani din salbaticia campiilor verzi ale Dobrogei. Cu totul neasteptate au fost intalnirile de anul acesta, si ca locatie, dar mai ales ca numar si frumusete a stolurilor.
Ma bucur sa aflu ca treptat, treptat, pelicanii isi recuceresc vechile spatii de-a lungul Dunarii. O placuta surpriza a fost stolul mare de circa 100 de pelicani vazuti in imediata apropiere a Oltenitei. Nu era o perioada de pasaj, ci in plina vara.
Dar adevarata surpriza a verii a fost uriasa colonie de pelicani de minim 1000 de exemplare zarita la sfarsitul lui iunie.
O zi de vara torida, soare toropitor asa cum numai in sudul tarii stie sa bata, sa coaca lanurile de grau, sa umple de dulceata si gust pepenii si legumele, sa crape pamantul, sa albeasca malurile de saratura.
Promisiunea unui peisaj mirific cu sute de pasari albe nu-i convinsese pe insotitorii mei sa paraseasca aerul conditionat al masinii parcata departe de apele fara drum, soarele de pranz ardea prea necrutator. Ma aflam deci in deplina singuratate, eu,pelicanii si soarele. Nicio umbra, nicun tufis, niciun arbore. Singura metoda de observare era apropierea treptata, in pasi de melc, cu multe opriri, pentru a incerca sa obisnuiesc pelicanii cu prezenta mea si poate pentru a incerca sa-i pacalesc asupra starii mele de imobilitate. De la prima poza, vagi umbre de pasari, destramate de distanta si orizont miscator - pana la ultima - au trecut vreo doua ore. Doua ore poate superbe de nu m-ar fi ars soarele prajindu-ma pe cap, pe fata, pe maini, ca intr-un cuptor.
Stiam ca pe masura ce ma apropii de ei se vor speria si numarul imens al grupului va incepe sa se imputineze. Deasupra capului meu incepusera sa se roteasca cu strigate ascutite ciovlicile ruginii. Chiar si sub strigatele ciovlicilor, chiar si sub cantecul greierilor se auzea tiuitul prelung si apasator al pustiului.
Un grup mare de pelicani s-a desprins deodata. O suta de perechi de aripi au inceput sa falfaie deasupra apei. "Bun " , zic, " atat a fost momentul de gratie cat m-au lasat sa-i admir, acum i-am speriat si vor pleca". Spectacolul zborului de pelicani avea si el farmecul lui. Brusc, senzatia de frumusete si beatitudine a inceput sa fie apretata de o senzatie de teama irationala. Pelicanii nu fugeau de mine, ci veneau chiar spre mine. Au facut o roata imensa de aripi deasupra mea, la mica inaltime, si au inceput sa planeze in cerc, intunecand soarele cu aripile lor uriase.
Daca de roata ciovlicilor in jurul meu nu prea ma sinchisisem cu rusine marturisesc ca pelicanii erau sa ma puna pe fuga, si nu eu pe ei. Desigur ca pelicanul e o pasare blanda, bonoma si simpatica. Totusi e o pasare imensa, cea mai mare de la noi din tara, cu un plisc puternic, asemanatoare cu tafnosii gascani si nu parea chiar din Hitchcock rupta posibilitatea ca stolul de sute de pasari sa mai ia la goana din tinutul lor. Putin a lipsit ca vreunul dintre ei sa ma umple cu noroc pentru tot anul, in timp ce se roteau la cativa metri deasupra mea, auzeam in jur cum cad "bombardamente" periculoase.
Dupa ce si-au incheiat sedinta de "humanwatching" s-au plictisit de mine si au zburat mai departe, in sfarsit. Intre timp imi veneau intarituri, insotitorii mei isi invinsesera comoditatea si veneau fascinati si intrigati de superactiunea din teren. Senzatia de pustiu s-a spart dintr-odata.
Pe loc ramasesera inca sute de pelicani. Am numarat pe filmulete minim 500 exemplare insa la o mare distanta mai era un grup ce albea efectiv tarmul, un grup cel putin la fel de mare. Asa ca 1001 de pelicani nu e doar o figura de stil, pot spune clar ca in raza mea vizuala era o populatie frumoasa si prospera de minim o mie de pelicani din care foarte, foarte multi juvenili. La intoarcerea la masina am gasit un localnic curios care mi-a povestit ca pelicanii au un loc de cuibarire al lor mai in adancimea lacurilor, "cocina"spunea la acest loc, ca au avut un numar mare de pui si ca pescuiesc mai ales noaptea. De aceea am folosit cuvantul colonie de pelicani, nu era un simplu stol plecat dupa hrana.
Printre picioarele lor, pasari mai mici dar cel putin la fel de interesante - pescarusi cu cap negru, fluierari negri, piciorongi, o colonie numeroasa de rate mari si poate si altele insa apropierea mea le facea sa-si mute cartierul la distante imposibil de invins.
Ultimul pe lac a ramas un pelican care nu schita nici cea mai mica intentie de plecare. Ori asa era el neinfricat, ori poate era bolnav sau avea vreun oarecare impediment la zbor.
Cam atat despre aventura mea cu pelicani din vara asta. Datorita pustietatii si salbaticiei zonei, a soarelui halucinant de arzator am impresia ca parca am visat, parca nici nu s-a intamplat in viata reala aceasta intlanire. Noroc ca am ca martori cateva poze si filmulete, altfel as putea crede si eu ca am inceput sa insir "povesti vanatoresti" si nu observatii realiste din teren.
O zi de vara torida, soare toropitor asa cum numai in sudul tarii stie sa bata, sa coaca lanurile de grau, sa umple de dulceata si gust pepenii si legumele, sa crape pamantul, sa albeasca malurile de saratura.
Promisiunea unui peisaj mirific cu sute de pasari albe nu-i convinsese pe insotitorii mei sa paraseasca aerul conditionat al masinii parcata departe de apele fara drum, soarele de pranz ardea prea necrutator. Ma aflam deci in deplina singuratate, eu,pelicanii si soarele. Nicio umbra, nicun tufis, niciun arbore. Singura metoda de observare era apropierea treptata, in pasi de melc, cu multe opriri, pentru a incerca sa obisnuiesc pelicanii cu prezenta mea si poate pentru a incerca sa-i pacalesc asupra starii mele de imobilitate. De la prima poza, vagi umbre de pasari, destramate de distanta si orizont miscator - pana la ultima - au trecut vreo doua ore. Doua ore poate superbe de nu m-ar fi ars soarele prajindu-ma pe cap, pe fata, pe maini, ca intr-un cuptor.
Stiam ca pe masura ce ma apropii de ei se vor speria si numarul imens al grupului va incepe sa se imputineze. Deasupra capului meu incepusera sa se roteasca cu strigate ascutite ciovlicile ruginii. Chiar si sub strigatele ciovlicilor, chiar si sub cantecul greierilor se auzea tiuitul prelung si apasator al pustiului.
Un grup mare de pelicani s-a desprins deodata. O suta de perechi de aripi au inceput sa falfaie deasupra apei. "Bun " , zic, " atat a fost momentul de gratie cat m-au lasat sa-i admir, acum i-am speriat si vor pleca". Spectacolul zborului de pelicani avea si el farmecul lui. Brusc, senzatia de frumusete si beatitudine a inceput sa fie apretata de o senzatie de teama irationala. Pelicanii nu fugeau de mine, ci veneau chiar spre mine. Au facut o roata imensa de aripi deasupra mea, la mica inaltime, si au inceput sa planeze in cerc, intunecand soarele cu aripile lor uriase.
Daca de roata ciovlicilor in jurul meu nu prea ma sinchisisem cu rusine marturisesc ca pelicanii erau sa ma puna pe fuga, si nu eu pe ei. Desigur ca pelicanul e o pasare blanda, bonoma si simpatica. Totusi e o pasare imensa, cea mai mare de la noi din tara, cu un plisc puternic, asemanatoare cu tafnosii gascani si nu parea chiar din Hitchcock rupta posibilitatea ca stolul de sute de pasari sa mai ia la goana din tinutul lor. Putin a lipsit ca vreunul dintre ei sa ma umple cu noroc pentru tot anul, in timp ce se roteau la cativa metri deasupra mea, auzeam in jur cum cad "bombardamente" periculoase.
Dupa ce si-au incheiat sedinta de "humanwatching" s-au plictisit de mine si au zburat mai departe, in sfarsit. Intre timp imi veneau intarituri, insotitorii mei isi invinsesera comoditatea si veneau fascinati si intrigati de superactiunea din teren. Senzatia de pustiu s-a spart dintr-odata.
Pe loc ramasesera inca sute de pelicani. Am numarat pe filmulete minim 500 exemplare insa la o mare distanta mai era un grup ce albea efectiv tarmul, un grup cel putin la fel de mare. Asa ca 1001 de pelicani nu e doar o figura de stil, pot spune clar ca in raza mea vizuala era o populatie frumoasa si prospera de minim o mie de pelicani din care foarte, foarte multi juvenili. La intoarcerea la masina am gasit un localnic curios care mi-a povestit ca pelicanii au un loc de cuibarire al lor mai in adancimea lacurilor, "cocina"spunea la acest loc, ca au avut un numar mare de pui si ca pescuiesc mai ales noaptea. De aceea am folosit cuvantul colonie de pelicani, nu era un simplu stol plecat dupa hrana.
Printre picioarele lor, pasari mai mici dar cel putin la fel de interesante - pescarusi cu cap negru, fluierari negri, piciorongi, o colonie numeroasa de rate mari si poate si altele insa apropierea mea le facea sa-si mute cartierul la distante imposibil de invins.
Ultimul pe lac a ramas un pelican care nu schita nici cea mai mica intentie de plecare. Ori asa era el neinfricat, ori poate era bolnav sau avea vreun oarecare impediment la zbor.
Cam atat despre aventura mea cu pelicani din vara asta. Datorita pustietatii si salbaticiei zonei, a soarelui halucinant de arzator am impresia ca parca am visat, parca nici nu s-a intamplat in viata reala aceasta intlanire. Noroc ca am ca martori cateva poze si filmulete, altfel as putea crede si eu ca am inceput sa insir "povesti vanatoresti" si nu observatii realiste din teren.
iulie 2017, Oltenia
14 aprilie 2022
21 mai 2022, un grup mare de cca 100 de exemplare, probabil exemplare tinere necuibaritoare, in Dolj.
10 iunie 2023
nu am mai vazut un zbor pana acum, al acestor pasari simbol ale Deltei Dunarii. e o placere sa privesti coloniile de pelicani de pe intinderea apei, dar si cand ei stapanesc vazduhul. sunt minunati!
RăspundețiȘtergereAlina.