Translate

marți, 17 decembrie 2013

CIOCANITOARE PESTRITA MICA - Dendrocopos minor






          E frig, e iarna si , in afara de stejari, majoritatea pomilor au ramas golasi. E timpul sa dau mai bine cu ochii de ciocanitoarea pestrita mica. 





             Mititica iti inseala usor ochiul prin copaceii prin care umbla si o confunzi cu un pitigoi cand percepi doar miscarea. Cand o vezi insa la trup nu mai poti sa o confunzi cu nimic, arata chiar ca o ciocanitoare, insa mai miniaturala.






          Ca marime cred ca este chiar cat vecinii ei de umblat printre ramuri, pitigoii. Dar pare un pic mai masiva, mai bine facuta la trup, o adevarata membra a familiei ei. E si pestrita ca sora ei mai mare, dar cu mai mult alb si mai multe dungi. Aripile apar brazdate de dungi,  orizontale in principal, albe si multe.  Cum flutura asa repede in zbor culoarea predominanta la aripi pare albul, nu negrul ca la ciocanitoarea pestrita mare. 






               Nu are deloc penele subcodale rosii, le are albe intotdeauna. Pieptul e bine striat cu dungi fine cenusii sau maronii, astfel incat burta nu se vede alba luminoasa ca la cea mare ci de culoarea scoartei ramurilor.





              Un alt lucru pe care l-am sesizat comparativ cu ciocanitoarea pestrita mare - cea mica alege pentru inspectie si hrana mai ales ramurile mici si mijlocii, pomisori tineri, acolo prefera sa caute insectele repede-repejor, in toate directiile si cu viteza mare, cam in felul pitigoilor. Desigur bate in lemn ca o adevarata ciocanitoare, merge si pe trunchiuri mai mari , mai groase, mai batrane dar pare mai mult sa fie creata special parca pentru acele zone unde celelalte ciocanitori nu se prea inghesuie.

          

        Apare mai rar decat ciocanitoarea pestrita mare, parerea mea este ca cea mica este mai pretentioasa la conditiile de umiditate. Apare oriunde e vegetatie bogata in ramuri si ramurele, in arbori cu esenta moale in care prefera sa-si faca scorbura de cuib, in zavoaie, in livezi salbaticite si desigur in paduri, mai ales de amestec. 







       In calatoriile mele prin tara nu m-am intalnit deloc cu ea asa spontan, e si mai greu de observat si e si mai rara decat cea mare. Cea mare apare practic oriunde, e nelipsita in orice loc cu arbori te-ai duce. Pe cea mica o stiu mai mult dintr-un zavoi cu padurice de stejar alaturi, un crang cu mare amestec de vegetatie, la poalele muntelui, intre doua paraie. Probabil ca acolo si cuibareste desi nu i-am descoperit cuibul. 





          Vara e mai problematic de observat si de fotografiat in vegetatia foarte deasa. Cum sta ea pe langa ramuri si ramurele incarcate de frunze abia cand si cand o poti dibui. O vad insa iarna de iarna. In poze si film este o femela, aceasta se cunoaste dupa capul cu o pata alba in frunte. Masculul are o pata rosie, o coroana de culoare rosu-aprins. E adevarat ca doar masculul adult, juvenilii chiar si masculi au tot alb in crestet. 










        Din ce am citit se pare ca are o singura ponta pe an, cloceste si masculul si femela si sunt foarte buni parinti.
         Harnicia ei in a aduna insecte daunatoare padurilor si livezilor este foarte mare, concureaza din nou cu vecinii ei, pitigoii. Are ciocul mai puternic decat acestia si culege si daunatori la care pitigoii au acces mai limitat. 
        O ciocanitoare mica si vioaie, impresia de vioiciune fiind data nu numai de miscarile ei grabite dar si de haina vesela dungata cu alb. 




















miercuri, 11 decembrie 2013

PICIORONG - Himantopus himantopus























       Un nume potrivit, desi nu tocmai frumos si poetic. Si totusi pasarii care il poarta nu-i lipsesc nici frumusetea, nici armonia.







juvenil




 Are intr-adevar picioare foarte lungi, insa asa subtiri, roz, fine, delicate incat dau impresia de fragilitate si gratie. Cum merge usor prin apele putin adanci da impresia ca valseaza.










        Piciorongul seamana putin cu ciocintorsul insa e mai mic, cu albul si negrul din penaj altfel dispuse si cu ciocul drept, subtire si ascutit.


















        

          De cate ori o zaream in ape si mlastini - prin Dobrogea mai ales - imi parea o pasare dragalasa si inofensiva. Mica si slabuta, picioare roz-rosietice, cap rotund cu ochi mirati - parea o faptura docila si sperioasa.
       Nu-i cunoscusem inca vitejia din perioada cuibaritului si a puilor. 








       Ma indreptam spre niste smarcuri bogate in pasari undeva pe langa Braila, la sfarsitul lunii iunie... De departe m-au luat in intampinare vreo 5-6 piciorongi, cu tipete ascutite se invarteau in cerc deasupra capului, hotarati sa ma alunge de la balta. Stiam de acest obicei al nagatilor, nu stiam ca si piciorongii au aceleasi metode si acelasi gen de strigate. Erau si vreo doi nagati insa acestia erau mult mai tematori, imi dadeau tarcoale si "se rasteau" la mine de la distanta mare, nu erau asa curajosi ca piciorongii. Acestia erau mai sa-mi sparga urechile, atat de tare si strident tipau deasupra mea si poate ca ar fi indraznit si sa atace daca as fi avut intentia sa ma apropii de vreun pui de-al lor.
        Mesajul era clar, era mlastina lor, aveau pui pretiosi acolo, nu aveau nevoie de nici un musafir. Desigur dadeau alerta pentru toata pasarimea din mlastina asa ca nici nu mai puteam sa observ mare lucru pe-acolo - egrete mari, starci cenusii si rosii se retrasesera fricosi in stuf, desi cu ciocurile si aripile lor uriase ar fi facut mult mai mare isprava deasupra intrusului. Doar inimosii si neinfricatii piciorongi ramasesera salvatorii cartierului si cred ca le si placea, caci ma innebuneau la cap cu chiuiturile lor si cand bateam in retragere si ajunsesem aproape la masina. "Aceasta proprietate e pazita de piciorongi".
          Nici macar nu era vreo zona ferita, balta si smarcurile erau chiar langa sosea si erau si multi pescari. Doar la partea de mlastina pe care o ocupau probabil puii lor faceau mare galagie, te avertizau ca e zona interzisa. Din punctul acesta de vedere imi pare foarte potrivita denumirea data de italieni, Il Cavaliere d'Italia. Intr-adevar o pasare mandra si curajoasa ca un cavaler. 










       Doar ciovlicile ruginii s-au mai aratat asa viteze, insa pe jumatate. Nagatii incercau si ei ceva asemanator insa erau mult mai timizi.
        Cred ca acesta e un comportament tipic perioadei de crestere a puilor. Puii sunt nidifugi, se tin imediat dupa parintii lor insa timp de o luna sau cam asa ceva sunt destul de neputinciosi la zbor. Desi foarte priceputi la camuflaj.
        Piciorongii zariti primavara erau mult mai linistiti. Nu permiteau o apropiere prea mare, daca insistai zburau in alta parte si tot cu aceeasi distantare dorita de ei te alegeai. Daca mentineam o distanta decenta in general ma ignorau, isi vedeau fara grija de cercetarea lor neincetata prin apa. Mananca tot felul de nevertebrate gasite in apele putin adanci. Primavara am vazut si piciorongi singuratici, si in pereche. Diferenta intre femela si mascul eu o fac dupa culoarea crestetului, la mascul e negru inchis, la femela e mai curand gri, insa masculii tineri pot si ei sa aiba capul destul de albicios.









       E o pasare migratoare, dar nu migreaza departe. Pleaca in general in bazinul Marii Mediterane. Acolo are de fapt si cele mai mari populatii cuibaritoare, in Spania si in Italia.Si la noi in Romania si in Peninsula Balcanica sunt prezenti in numar relativ mare si specie cuibaritoare in zonele de lacuri si mlastini.















    31 mai 2015, cateva exemplare (6-7) la baltile de la Dunare in sudul judetului Dolj.



  2016, Mehedinti

  











16 aprilie 2017, Dolj




 Mehedinti, aprilie 2017




















10 iunie 2017, sudul Olteniei